Revistă - Forum a Românilor Americani


baticuri


Amrican Capital

Arhiva

2008 Jan-Feb;  Mar;

ted pope

  Involuţia morală
  de Ted Pope

          Am fost prins şi eu zilele trecute în tragedia fetiţei de 11 ani din România, care a avut sex cu unchiul ei în vârstă de 19 ani.  Fetiţa a rămas însărcinată şi a ajuns să poarte sarcina până dincolo de luna a patra.  Între timp, medicii, familia, organizaţii de protejare a sarcinii, cele de liberalizarea a avortului, organizaţii şi instituţii religioase, cunoscuţi ce se întâlneau întâmplător la colţul străzii, precupeţe la piaţă, bătrâne ştirbe ce ieşiseră să-şi pască gâştele pe marginea şanţului, comentatori pe la posturile de TV şi radio, îşi dădeau cu părerea despre situaţie.  Până la urmă familia a ales plecarea în Anglia unde s-a produs avortarea fătului de 22 de săptămâni...

            Indiferent de naţia fetiţei şi a unchiului ei, indiferent de nivelul lor de inteligenţă, indiferent de obiceiurile neamului lor, ceea ce s-a întâmplat nu a fost drept nici în cazul sexului la aşa o vârstă fragedă, când majoritatea fetiţelor sunt cu un ochi şi cu mintea la păpuşi şi cu trupul şi psihicul către „împlinirea” ca femeie, nici în avortare, deşi purtarea sarcinii până la termen era discutabilă, o naştere naturală era şi aceasta improbabilă iar îngrijirea copilului de către „mamă” era şi aceasta nesigură. 

            Discutarea cazului aşa cum aminteam, pretutindeni şi de către toată lumea nu era decât o crasă dovadă a insensibilităţii culturale şi morale, a faptului că aparţinem unei culturi care din ce în ce mai mult este dominată de ridicol, avidă de insolit, hrănindu-se cu tragediile sau ridicolul altora, care preia ceea ce ar trebui ţinut la ascuns şi îl strigă în gura-mare, în timp ce este pudică faţă de ceea ce este cu adevărat demn şi just.

            Pe o altă paralelă, la mii de kilometri distanţă, în statul Vermont o fetiţă de 12 ani este luată şi ea de unchiul ei pentru a fi dusă cu maşina la un magazin.  Fetiţa dispare pentru ca mai târziu să i se descopere cadavrul într-un crâng nu departe de casa unchiului.  O altă fetiţă, de 14 ani este interogată de poliţie şi de la ea se află că aparţinea de la vârsta de 9 ani într-un „cerc” sexual, în care a fost atrasă de unchiul primei fetiţe.  Ea a auzit cum unchiul şi-a chemat nepoata pentru a o iniţia şi pe ea în vederea implicării ei în acelaşi cerc.  S-au scurs anumite informaţii cum că fetiţa de 12 ani ar fi fost însărcinată şi că unchiul a eliminat „jena.”  O altă tragedie de alte proporţii, cu alte consecinţe. 

            Apoi săptămâna aceasta am asistat volens-nolens la divorţul public al unui fost foto-model, Christie Brinkley de soţul ei, Peter Cook.  Brinkley era la al patrulea mariaj şi divorţ!  În timpul procesului lumea a aflat că bărbatul acesta arătos, căsătorit cu femeia aceasta frumoasă, cheltuieşte peste 3 mii de dolari lunar vizitând site-uri de pornografie; că a dat unei fete peste 300 mii de dolari pentru 10 şedinţe de amor.  Care-i problema lui?  Dar care-i problema lumii?  Pe dinafară, o supra-saturare cu imagini încărcate de sexualitate, pe dinăuntru o poftă nebună şi nestăpânită de a experimenta, o continuă alergare către o nouă aventură, o robie a patimilor şi a poftelor.  Pedofilie, zoofilie, coprofilie, homosexualism, exhibiţionism, pornografie, adulter, sex premarital...

            Care-i problema lumii?

            Nu demult am ţinut locul unui învăţător de şcoală duminicală la una din orele sale.  Am întrebat pe băieţi şi fete dacă au vreo întrebare.  Un băiat de 12 ani m-a întrebat dacă are voie să se sărute cu „drăguţa” lui.  Am crezut că glumeşte, dar după explorări mai serioase, am văzut că nu, nu glumea!  Apoi o fată m-a întrebat, la terminarea orei, de ce spunem fetelor de vârsta ei (14 ani cred?) să nu se culce cu băieţii, deoarece la şcoala ei, toate colegele ei deja au experimentat sexul şi ea simte ba că îi lipseşte o experienţă importantă a vieţii, ba că se simte ridicolă, ba că nu-i drept!  De ce să aştepte până după căsătorie?  Ce-i rău în a avea sex, când colegele ei îşi prezintă experienţele într-o lumină pozitivă?

           Sexul.  De zeci de ani ni s-a spus de către „experţi” că ceea ce facem noi în particular din punct de vedere sexual nu are nici o consecinţă publică.  |i o minciună, repetată destul de multe ori, începe să fie crezută!  Iar lucruri făcute în ascuns, odată ce ne-am obişnuit cu ele, vor tinde să iasă în public, vrem-nu vrem.

           Până prin anii '60 discuţia despre sex era tabu.  Sexul era mai mult un mijloc de procreere decât de plăcere şi era păstrat ascuns în dormitorul a doi căsătoriţi, desigur un bărbat şi o femeie.  Nu-mi fac iluzii: erau şi escapade sexuale în afara căsătoriei, erau femei uşoare care practicau la lumina... nopţii cea mai veche dintre meseriile lumii, contra cost, şi bărbaţii care solicitau serviciile lor.  Ambele categorii erau coniserate „uşoare” în sensul că nu aveau greutatea unui comportament demn, cinstit şi curat.  Femeile „uşoare” şi bărbaţii ce le frecventau erau stigmatizaţi şi împinşi la marginea societăţii.  Mai toate statele uniunii aveau legi împotriva adulterului care aveau menirea de a proteja căsătoria prin pedepsirea celui ce „păcătuia” împotriva familiei şi a celuilalt soţ.  Desigur că adesea soţului i se iertau mai multe „indiscreţii” decât soţiei, dar aceasta este o altă poveste.

            Dar anii '60 au schimbat toate acestea.  Au fost anii în care a apărut subcultura hippie.  Anii de demonstraţii împotriva războiului din Vietnam.  Muzica rock cucerea America, şi The Beatles începeau (în cuvintele lui John Lennon) să devină mai populari decât Isus.  Se experimenta cu tot felul de droguri, precum LSD şi marijuana.  Festivalul de la Woodstock, sexul liber şi-n public.  Penetrarea religiilor exotice şi a misticismului oriental amalgamate mai apoi în talmeş-balmeşul numit New Age.  Cuvântul „love î dragoste” devine sinonim cu sexul.  Sexul este o manifestare a condiţiei biologice a omului şi trebuie practicat fără restricţii, în mod liber.  Teoriile lui Freud câştigă teren fără drept de apel.

            Urmează mişcarea feministă, lupta pentru liberalizarea avorturilor, penetrarea anticoncepţionalelor de tot felul (care între noi fie vorba, a fost considerată în SUA ca o mai mare biruinţă în eliberarea femeii decât accesul la educaţie, dreptul la vot, plata egală pentru munca egală şi altele), educaţia sexuală în şcoli în care copiilor de 10 ani li se dau banane şi prezervative pentru a învăţa cum se trage un prezervativ pe o banană... 

            Aici vreau să precizez că din anii '60 încoace s-a făcut o transformare majoră în filozofia din spatele educaţiei sexuale din şcolile americane.  Până la revoluţia sexuală, „educaţia sexuală” consta în biologia umană şi sistemul reproductiv, igienă şi pregătirea pentru căsătorie.  Totul era ancorat în virtuţile morale cerute de Biblie.  După anii '60 accentul a început să se pună pe ce anume alege fiecare copil.  „Libertatea” de a alege ceea ce-i place fiecăruia a început să domine societatea.  Singurele excepţii în care societatea ia încă decizii restrictive şi punitive este în domeniul acelor fapte care sunt încă înfierate ca dăunătoare societăţii. 

            Revenind la educaţia sexuală, dacă fiecare copil are libertatea de a face ceea ce alege sau îi place, atunci şcoala se consideră datoare să-l înveţe cum să se practice ceea ce-i place în siguranţă.  Ca să nu mai vorbim că multe programe de educaţie sexuală, plătite din banii publicului nu sunt altceva decât platforme de legitimizare a homosexualismului şi a altor copmportamente deviante şi periculoase.   Cuvintele de ordine sunt „toleranţa”, „diversitatea”, „corectitudinea politică”.

            Ce am început să facem în particular, a ieşit în piaţă şi pitonul ce odinioară era doar un puişor de şarpe, fragil şi doar de câţiva centimetri a devenit ditamai şarpele ce ne strangulează, a devenit Molohul ce ne transformă în scrum copiii şi viitorul  lor.  Între timp noi ne uităm apatici la clădirea de la colţul străzii care-i transformată cât ai clipi din ochi într-un magazin ce vinde „jucării sexuale”, sau în bar cu streap-tease.

            În 2001 un băiat de 16 ani din Georgia, Jesse McClure este prins în timp ce face sex cu prietena sa în dormitorul acesteia.  Dat pe mâna justiţiei, Jesse este pedepsit cu o amendă de $200 şi cu obligaţia de a scrie un eseu de ce nu are voie să se angajeze în activitatea sexuală.  Jesse nu-i de acord şi-n 2003 Curtea Supremă a statului Georgia decide că lui Jesse i s-a făcut o nedreptate: nimeni nu are dreptul să intre şi să intervină în ceea ce se întâmplă în dormitorul cuiva şi mai ales în actul sexual între două persoane care au consimţit să facă sex.  Decizia a fost considerată o mare victorie pentru manifestarea libertăţilor civile, o mare biruinţă împotriva relicvelor calviniste şi puritane!

            Să nu existe oare consecinţe pentru ceea ce se face în intimitatea căminului propriu?  Atunci de ce se pedepsesc cei ce cresc marijuana în casele lor?  Dar cei care-s prinşi în timpul raziilor poliţiei consumând sau posedând droguri?  În acele cazuri, nu are întâietate siguranţa publică faţă de caracterul privat al căminului şi a ceea ce se întâmplă acolo?

            S-a calculat că divorţul şi ajutoarele financiare date mamelor ce au copii în afara căsătoriei costă statul american peste 112 miliarde de dolari anual.  Banii ar putea fi întrebuinţaţi în lupta contra sărăciei, criminalităţii şi-n educaţie.   Ca să nu mai amintim despre problema bolilor venerice, a înmulţirii avorturilor, sarcinilor la adolescente ş.a.m.d.

            Dărâmarea căsătoriei clasice este o consecinţă a revoluţiei sexuale: dacă sexul poate fi practicat în afara căsătoriei, atunci căsătoria devine din ce în ce mai puţin necesară.  De aceea asistăm la proliferarea familiilor cu un singur părinte (de obicei mama), care trăieşte cu un bărbat (al câtelea deja?) cu care nu mai este căsătorită de mult.  Gândeşte-te la cele două vieţi distruse ale soţului şi soţiei trecute printr-un divorţ, şi gândeşte-te la copiii marcaţi psihologic pentru toată viaţa, dacă au existat copii în căsnicia frântă!

            De la proliferarea divorţurilor sau coabitarea celor doi fără căsătorie s-a inventat un termen nou: căsătoria (sau familia) alternativă.  De aici la posibilitatea ca doi bărbaţi să se „căsătorească”, ca cineva să se căsătorească cu un animal, sau cu un obiect oarecare nu a mai fost decât un mic pas.  Da, puritanismul sfios şi pudic a rămas în urmă în amintirile prăfuite: acum avem opţiuni „moderne” de căsnicie, cum de fapt avem modernismul pătrunzând şi transformând (de cele mai multe ori, nu în bine) totul.  Chiar şi ceea ce a fost înfiinţat de Dumnezeu ca ceva bun pentru om. 

            Ca oameni ai lui Dumnezeu, ca creştini, datoria noastră este de a păstra cea ce a făcut Dumnezeu şi a declarat bun.  Asta presupune ca creştinii să înceteze să divorţeze la cea mai mică jenă din partea celuilalt soţ.  În timp ce instituţia căsniciei nu e mai importantă decât indivizii ce o constituie, nu e just şi nici corect să intrăm în ea fără a-l iubi pe celălalt, fără hotărârea de a fi răbdători cu celălalt, de a căuta binele celuilalt şi de a face tot ce ne stă în putinţă ca să funcţioneze căsnicia.  Apoi trebuie să încetăm să practicăm sexul înainte de căsnicie sau în afara ei.  Trebuie să încetăm să coabităm cu persoane de sex opus în afara căsătoriei. Trebuie ca tinerii noştri să fie învăţaţi şi încurajaţi să se abţină de la sex până după căsătorie. Trebuie să încetăm la a ne mânji minţile cu imagini porno şi să ne mai gândim la imoralitatea sexuală.

            Dacă se aşteaptă o reversare a „revoluţiei” sexuale, ea trebuie să înceapă de la noi!  De la fiecare personal.  Din familiile noastre, din bisericile noastre.  Aşa să ne ajute Dumnezeu!

 

Despre alegeri \i credin[]

de Ted Pope

Adic], alegeri pentru diferite func[ii publice.  La noi =n America avem alegerile pentru pre\edin[ie \i pentru membri ai Congresului.  Cursa este =n toi \i deja a curs \i va mai curge mult] cerneal] \i se vor stqrni multe pasiuni pe tema aceasta.  Recent, democra[ii Obama \i Clinton au f]cut pace =ntr-un ora\ cu numele de... Unity!  Clinton va depune eforturi spre a-\i ajuta partidul s] cucereasc] Casa Alb].  +n schimb, Obama o va ajuta pe candidata =nvins] s]-\i pl]teac] datoriile de campanie: vreo 20 de milioane de dolari.  De cealalt] parte a baricadei politice, McCain se consider] dezavantajat, sau cel de la care se a\teapt] s] pierd] la alegeri.  Nu-i plqng de mil] ci a\tept s] vedem ce se va =ntqmpla.

            +ntre timp, am primit un email de la cineva din [ar] care anun[a plin de fericire c] un penticostal a devenit primarul Hunedoarei.  Apoi, am v]zut c] \i ziarul nostru a publicat \tirea \i fotografia noului ales.  Portlandezii au fost \i mai bucuro\i pentru c] Ovidiu Hada este din zona Portland.

            Ovidiu Hada nu este nici primul evanghelic ajuns =n func[ie public] \i nici nu va fi ultimul.  Pe domnul Hada l-au precedat congresmani, primari \i al[i func[ionari evanghelici.  Aici =n SUA evanghelicii au fost ale\i =n func[ii publice de mul[i, mul[i ani.  Eu nu pot defini ce fel de sentimente m] =ncearc] =n astfel de momente.  De ce oare?

            Dup] ce Israel s-a scindat =n cele dou] regate \i pe la cqrmuirea acestora s-au perindat tot felul de regi, unii credincio\i \i al[ii idolatri, fiecare dintre ei influen[qnd supu\ii lor =n direc[ia propriei lor =nclina[ii,  Dumnezeu a =ng]duit ca regatele s] fie cucerite de popoare p]gqne \i evreii s] fie risipi[i printre „neamuri”, dup] exprimarea folosit] de Biblie.  +n =mp]r][iile prin care au fost risipi[i, au mai fost evrei care s-au ridicat =n func[ii.  Cine poate uita =ntqmpl]rile lui Daniel \i a celor trei prieteni ai lui?  Dac] nu ar fi fost \i alte persoane atqt =n perioada dinainte de Christos cqt \i dup] El care s] ajung] =n func[ii de conducere, numai exemplul lui Daniel ar fi fost suficient pentru a inspira \i pe al[i credincio\i s] candideze la pozi[ii de conducere.

            Eu nu am nici un fel de experien[] nemijlocit] cu vreun func[ionar public evanghelic din Romqnia.  Mai citesc prin pres] unele \i altele, \i impresia pe care o am este c] evanghelcii =nc] nu au dat gospodari buni care s] p]streze \i o credin[] autentic] \i care s] fie \i plini de succes =n cele f]cute pentru electorii lor.  Undeva a existat un fel de compromis =ntre cele dou].  Ba unii dintre ale\i au fost p]stori \i au =ncercat s] p]streze \i func[ia de p]stori de biserici \i pe aceea de senatori sau primari, ceea ce cred c] este prea mult pentru un om, fie el cqt de dotat ar fi.

            Eram =nc] =n Romqnia cqnd Jimmy Carter a fost ales pre\edinte al SUA.  Vestea apartenen[ei sale la credin[a baptist] se r]spqndise ca fulgerul.  Era la 1977.  Billy Graham era aproape de apogeul celebrit][ii sale, baptismul american nu doar c] era =n floare, dar era respectabil \i respectat \i numero\ii bapti\ti americani aveau =n sfqr\it un reprezentant la Casa Alb]!  Romqnii evanghelici afla[i sub cizma comunist] erau plini de speran[] \i anticipau o u\urare a jugului de pe umeri.  Dar au fost =n\ela[i =n a\tept]rile lor!  Carter era (\i a r]mas) un pacifist convins; astfel a c]utat s]-\i fac] un nume \i-un loc =n aducerea aminte a posterit][ii prin mijlocirea p]cii de la Camp David, dintre Israel \i lumea Arab] (Egipt mai precis).  Regele Hassan al II-lea al Marocului a mijlocit pentru Carter =ntre Egipt \i Israel, iar Nicolae Ceau\e\cu a mijlocit =ntre Israel \i PLO (Organiza[ia pentru Eliberarea Palestinei condus] de Arafat).  Carter a vizitat Bucure\tiul la 1978 \i a continuat s] sprijineasc] dictatura comunist] a lui Ceu\escu, sus[inqnd statutul de na[iune favorizat] ob[inut de Romqnia la 1975.  Romqnia nu a beneficiat de pe urma baptistului Carter, dup] cum nici SUA nu a avut beneficii de nici un fel.  Anii pre\edin[iei lui Carter au r]mas =n istorie ca o proast] amintire.  Unii zic c] ar fi fost cel mai slab pre\edinte al Americii.  A\a cred \i eu, dar aceasta e doar p]rerea mea.

            Apoi tot aici =n SUA a venit George W. Bush.  +n prima sa campanie electoral] a r]spuns la o =ntrebare a unui reporter cu privire la filozoful sau gqnditorul pe care el =l admir] cel mai mult c] acesta este Christos, pentru c]  i-a schimbat inima.  R]spunsul luat =n batjocur] de mul[i a mers la inima multor evanghelici.   Bush a fost ales pqn] la urm] pre\edinte.  Am votat \i eu pentru el.  Pe baza opiniilor liberalilor, m] a\teptam la o pre\edin[ie de patru ani ca un fel de interimat, timp =n care poate s] apar] un alt candidat cu \anse mai mari de a repeta performan[ele unuia dintre cei mai buni pre\edin[i americani, Ronald Reagan.  Dar evenimente dincolo de previziunile oamenilor au determinat o dinamic] incredibil] a politicii interna[ionale americane \i Bush s-a trezit dintr-o dat] nu doar =n centrul aten[iei publice interna[ionale ci \i-n centrul pasiunilor c]rora le-a dat na\tere: ur] sau iubire, ambele duse la extrem.  Pot spune c] nimeni nu a r]mas neutru.

            Bush a devenit o figur] public] \i politic] polarizant].  De\i \omajul este la o rat] =nc] sc]zut], s-au pierdut o mul[ime de locuri de munc].  Economia american] este =n deriv], probabil \i datorit] pre[ului hidrocarburilor.   Pia[a imobiliar] a fost purtat] pe culmi neatinse =n anii preceden[i, (aceasta \i pe baza unor specula[ii asem]n]toare par[ial celor din timpul boom-ului economic din vremea lui Bill Clinton, datorat expansiunii unor afaceri legate de internet precum vqnzarea online a produselor de „magazine” de tip Amazon.com, motoare de c]utare precum google.com, site-uri care sunt gazda de fotografii, chat room-uri, etc.) ca apoi =ncetinirea ritmului economic s] determine imposibilitatea pl]tirii ratelor fapt ce a dus la sc]derea pre[urilor \i la pierderea propriet][ilor.  Astfel, =n timp ce nu a beneficiat de credit pentru realiz]rile economice din timpul s]u, Bush a primit destule acuza[ii pentru situa[ia economic].

            Atacul asupra Americii de la 11 Septembrie 2001 l-a determinat pe Bush s] atace Afganistanul.  Acesta oferea prin regimul extremist al talibanilor sprijin organiza[iei teroriste Al-~uaeda \i ad]post \efului acesteia, Osama Bin Laden.  Dup] debarcarea talibanilor de la putere, de\i Bin Laden nu era =nc] de g]sit, Bush \i-a =ntors privirile c]tre Irak.  Atacarea Irakului a fost perceput] de c]tre mul[i ca o =nceheiere a unei afaceri l]sate neterminat] de Bush b]trqnul.  Atacarea din spa[iul aerian a Irakului a dus la o aparent] \i u\oar] victorie.  Sadam Hussein a fugit, la fel \i fii s]i \i acoli[ii puterii sale.  Bush a declarat victorie.  Doar c], considera[iile sale au fost extrem de naive.  Nu se prev]zuse situa[ia exploziv] [inut] sub capac de dictatura lui Sadam. 

            R]zboiul din Irak care s-a prelungit nespus de mult \i care a costat nu doar bani ci \i mii de vie[i ale solda[ilor americani a obosit poporul american \i a proiectat o proast] imagine interna[ional] atqt pentru Bush cqt \i pentru americani =n general.  Faptul c] Bush a avut „credin[]” se pare c] nu l-a ajutat cu nimic =n aplicarea acesteia cqnd se a\tepta mai mult de la el.  Aflat la conducerea unei []ri, sau a unei regiuni sau chiar \i a unei comune, credinciosul va trebui s]-\i aduc] credin[a =n agora public].  Uneori luarea anumitor m]suri sau decizii va fi sau va p]rea a fi =n contrast cu =nv][]turile Bibliei.  Politicianul cre\tin nu va putea fi „diplomat” =ntotdeauna dac] vrea s] spun] adev]rul sut] la sut].  Unele „adev]ruri” vor fi spuse pe jum]tate \i astfel =\i pierd calitatea de adev]r.  Func[ia va cere participarea func[ionarului la anumite evenimente cu care nu este de acord.  Va trebui s] „aprecieze” =n public lucruri sau persoane pe care altfel le-ar dezaprecia.  Lista aceasta de incompatibilit][i ale credin[ei cu func[ia public] poate fi prelungit] ad infinitum de c]tre fiecare dintre noi.

            Nu, nu vreau s] spun c] cre\tinul nu trebuie sau nu poate participa la conducere.  Spun doar c] exist] compromiteri ale credin[ei sale care vor aduce tulburare con\tiin[ei conduc]torului cre\tin, care vor l]sa perplec\i pe al[i cre\tini \i care poate face ca =ns]\i cre\tinismul s] fie =nvinov][it de cei necredincio\i.  +ntr-o lume din ce =n ce mai stricat] \i hedonist], cu o mul[ime de religii care pretind cu toate c] particip] =n mod egal la „mqntuire” oferind doar c]i diferite c]tre acela\i scop, cu zdruncin]ri cataclismice a structurilor clasice a familiei, locul \i rolul cre\tinului este probabil =ndeplinit mai bine =ntr-un „r]zboi de gueril]” =n care sunt atacate mai =ntqi relele personale spre reformarea propriei persoane \i credin[e, ca apoi s] se treac] la cei apropia[i, la cersul de prieteni, la rudenii \i de acolo mai departe.  Adic], schimbarea este mai posibil] de jos =n sus decqt de sus =n jos!

            Pe de alt] parte, exist] mereu unii candida[i care spun orice doar ca s] fie ale\i.  Ei se dau cre\tini cu cre\tinii, sunt pentru avort cu cei ce sus[in avortul.  Este memorabil] o afirma[ie de-a unui fost candidat, care voia s] =mpace dou] tabere:  astfel, acuzat c] pe cqnd era senator a votat =mpotriva unei anumite m]suri, el a r]suns c] este adev]rat, dar =nainte de a vota =mpotriv], el a fost pentru.  Unde e\ti tu Caragiale?  „Dac] o d]m anonim], atunci o semnez!”

            Astfel, am primit cu oarecare rezerv] vestea ajungerii unui „penticostal” =ntr-o func[ie de primar.  Ce fel de primar va fi?  +n ce m]sur] va reu\i s] sus[in] un renume bun pentru frumosul nume de „cre\tin?”  Va fi alesul acesta de calibrul lui Daniel, r]mqnqnd un exemplu despre cum poate un cre\tin fi concomitent un adev]rat cre\tin \i un bun func[ionar public?

            Aici la noi, se =ntqmpl] lucruri care =mi dau speran[].  Despre ce este vorba?  Obama face tot posibilul ca s] atrag] votul evanghelicilor dar din cauza teologiei sale liberale nu cred c] va reu\i.  De cealalt] parte, McCain se [ine departe de evanghelici \i =ncearc] s] ob[in] votul independen[ilor \i a democra[ilor \i republicanilor modera[i =n schimb. 

            Eu cred \i sper c] =n cele din urm], ocoli[i de un candidat \i neputqnd suporta pe cel]lalt, evanghelicii =\i vor vedea =n sfqr\it de treab] \i vor face ceea ce trebuie s] fac]: s] fie evanghelici cu adev]rat, s] apleleze la Dumnezeu pentru o trezire a bisericilor care apoi va duce la schimbarea =ntregii societ][i americane. 

            Evanghelicii au la dispozi[ia lor cea mai teribil] for[] din univers, \i aceasta nu este votul lor!  Este via[a!

            Tat]l meu povestea c] pe un mormqnd fusese turnat] o plac] groas] de beton.  Dar o s]mqn[] de stejar fusese =ngropat] =n p]mqntul cu care fusese acoperit mormqntul, \i apoi acoperit] de placa de beton.  Dup] cq[iva ani, placa crep], s]mqn[a =ncol[i \i prin cr]p]tura betonului ap]ru mai =ntqi un firicel pl]pqnd al unei tulpine de stejar.  Acesta crescu din ce =n ce mai =nalt, mai puternic, \i tulpina sa mereu mai groas] =mpinse cele dou] jum]t][i a betonului tot mai departe una de cealalt].  Via[a a =nvins puterea, greutatea \i iner[ia betonului \i a ie\it la suprafa[].

            Aceasta cred c] ar trebui s] fie preocuparea principal] a oric]rui cre\tin.  La aceste alegeri, mai candideaz] \i credin[a: eu voi vota cu \i pentru credin[]!

Petrolul, America şi Candidaţii

de Ted Pope

             Plecarea directorului Cristian Ioanide dintre noi ne-a luat prin surprindere şi şocul ne-a făcut să ne gândim mai mult la viitorul ziarului Romanian Times decât la subiecte pentru un editorial.  Imaginea proiectată de dl. Ioanide ne îndeamnă şi ne motivează, dar ne şi sperie!  E ca un chip al profesorului aplecat peste umărul elevului ce-şi scrie teza!  Sperăm că acum, după ce s-a luat decizia de a se continua pe linia impusă de Cristian, „profesorul!” va fi mulţumit de ceea ce vede!  Vă putem asigura că eforturile noastre vor căuta să păstreze ţinuta profesională înaltă, conţinutul variat şi echidistant, mediul bonomal maestrului.  Să ne uităm deci în jur la lucrurile petrecute recent.

            Primul lucru care ne preocupă pe noi cei din America (şi nu numai!), este preţul benzinei!  Acum douăzeci de ani, benzina de calitate normală costa cam 60 de cenţi pentru un galon (3.8 litri).  Cea super era 90 de cenţi.  Americanii erau amatori de maşini enorme.  Fosta penurie din epoca lui Carter era de mult dată uitării, impasul economic depăşit de măsuri economice declanşate de Reagan (dintre care scăderea taxelor era cea mai „vinovată” de redresarea economică) şi americanii se dădeau încă o dată în vânt după marile lor SUV-uri, fabricate în Detroit.  Benzina nu era o problemă.  Dolarul era regele pieţelor de schimb, America era rămasă, în urma prăbuşirii „imperiului sovietic”, singura supra-putere, restul ţărilor se aliniau cuminţi producând bunuri pentru marele consumator american, şi totul mergea… înainte! Înainte?  Spre ce?  Păi, tocmai aici este problema!  Că se mergea înainte dar fără ţintă!   Scopul unei societăţi trebuie să se alinieze cu moralitatea.  Busolă magică, care să ne arate un „Nord” în continuă mişcare, după trend-ul vremurilor nu există.  Ori, fabricarea artificială a unui aparat pe care să-l programăm să arate maselor un „Nord” aleatoriu ne va lăsa debusolaţi pe toţi! 

            Pentru a explica mai pe larg cum de după căderea economică de pe vremea lui Carter s-a ajuns la redresarea de pe vremea lui Reagan, ale cărei roade au fost culese până în vremea lui Clinton, trebuie să încep din altă parte.

            Se vehiculează mereu adjectivul „progresiv.”  Politică progresivă, teologie progresivă, cultură progresivă.  „Progresiv” funcţionează ca un fel de ingredient-minune, care poate fi adăugat oricărei atitudini din orice domeniu.  Progesistul se proclamă desprins de fundamentalism, de conservatorism şi adesea, de practică, poziţia sa fiind mai degrabă una ideologică. 

            Progresul ar trebui să îmbunătăţească lucrul căruia îi este asociat, deci şi societatea!  Statul progresiv ar abandona (în teorie) capitalismul şi s-ar îmbunătăţi, fie devenind socialist, fie având un vast panaceu care să rezolve toate problemele societăţii.

            „Progresiv” nu a fost un termen preferat acum 20 de ani în politica americană; pe atunci, se vehicula termenul „liberal.”  Dar au apărut Barry Goldwater şi Ronald Reagan, doi conservatori care s-au împotrivit consensului opiniei politice inteligente. Istoria le-a dat dreptate pentru următorii 20 de ani.  Astfel, s-a abandonat termenul „liberal” în favoarea celui de „progresiv”. 

            Dar, cum poate exista ceva progresiv dacă lipseşte progresul real?  America este după opt ani de politică a lui Bush într-un declin economic care a fost asemănat de unii cu perioada anilor ’20 care a premers crahul economic din „marţea neagră” (29 octombrie 1929), care la rândul său a premers perioada cunoscută în istoria Americii ca „the Great Depression.”  În loc să fie un unificator al partidelor, aşa cum a promis mai ales în prima sa campanie electorală (pe a doua a câştigat-o numai pentru că John Kerry s-a bătut pe sine!) Bush a devenit o figură extrem de polarizantă.  Bush a polarizat până şi propriul partid!

            Ne amintim de cuvintele lui Peter Peterson, fostul ministru de comerţ al lui Nixon, cu referire la Partidul Democrat şi la cel Republican: „Ambele partide sunt incorigibile din punct de vedere politic.  Ele nu confruntă problemele ci fug de probleme.  Ele sunt blocate într-o politică de negare, distragere a atenţiei şi auto-indulgenţă care nu poate fi învinse decât dacă ţara se ia din mâinile ideologilor şi a propagandiştilor ambelor părţi.”

            Cândva produsele marcate „Made in USA” erau considerate de cea mai mare calitate!  Puţine produse europene aveau trecere pe piaţă cum aveau trecere produsele americane!  Apoi, ţări care exportau materii prime şi importau produse americane, au început să exporteze produse; americanii au ajuns să exporte materii prime! Piaţa noastră este invadată efectiv de produse făcute în China, Malaezia, Indonezia, Coreea şi altele din Asia.

            Milioane de proprietari de case, rămaşi fără locuri de muncă sau loviţi cu rate de dobânzi de peste 10% (după finanţări atractive de adesea 1-2% menite să-i momească) s-au văzut obligaţi să-şi abandoneze casele şi să declare falimentul.  Majoritatea americanilor sunt înglodaţi în datorii la companiile cărţilor de credit, unde ratele dobânzilor sunt adesea de 25%.   Americanii-şi vând pe nimic (când nu-şi abandonează) maşinile mari, pofticioase la carburant şi aleg maşini mici, economicoase.  Cele de tip „hybrid” (cu motor pe benzină, mai mic, şi unul electric), fabricate de japonezi sunt preferate.  De asemenea motoarele diesel făcute în Germania.  Cele pe benzină, dar cu motoare de 1500 cmc.  Sau, cele denumite „flex fuel”, adică mergând şi pe benzină, şi pe etanol.

            Pe plan internaţional, problema preţului petrolului face ca să se zvonească că Grupul celor 8 (G8 - adică statele dezvoltate din punct de vedere industrial) ar putea în curând deveni G9 - adică grupul celor 9.  Astfel, ar fi posibil ca Arabia Saudită să devină membră a grupului.  Dintre cei 8 (SUA, Japonia, Rusia, Germania, Franţa, Italia, Canada, Marea Britanie) doar Rusia este producătoare semnificativă de petrol.  Dar Rusia consumă ceea ce produce!  Aşa că producţia rusească de petrol nu intră în discuţia nevoilor mondiale!  Doar prin faptul că datorită petrolului propriu, Rusia nu importă atât petrol!

     De ce Arabia Saudită?  Pentru că în contextul preţului produselor petroliere, când cei 8 se întrunesc pentru a rezolva o problemă, se descoperă adesea că soluţia nu-i între cei 8 ci în afara lor.  Astfel, membralitatea Arabiei Saudite ar putea însemna o mai mare producţie de petrol, deşi faptul acesta nu ar duce neaparat la scăderea preţului petrolului.  Dar ar însemna că vechi baricade se dărâmă, şi globalismul cucereşte noi redute.

     Şi iată cum schimbarea climatică nu a fost un motivator atât de valoros ca preţul combustibilului!  Am auzit oameni care, pentru a-şi putea permite benzina mănâncă mai frugal.  Alţii renunţă la concedii.  Alţii la alte „luxuri.”

            Privind la ceea ce se întâmplă în economie, ne vin în minte cuvintele rostite cu mii de ani în urmă de un profet al Vechiului Testament, cuvinte simbolice care au fost explicate adesea ca adresându-se Americii: Ieremia 51: 13  „Tu, care locuieşti lângă ape mari, şi care ai vistierii nemărginite, ţi-a venit sfârşitul şi lăcomia ta a ajuns la capăt!” 

            Profetul vorbea despre o ruinarea bogăţiilor din cauza lăcomiei!  Lăcomia de a ne întinde mai mult decât ne e plapuma, de a mânca mai mult decât ne trebuie, de a cheltui mai mult decât avem.  „Ia-mi-l că-mi place!” a devenit dictonul zilei.

          O altă cauză a polarizării în societatea americană se datorează războiului din Irak.  În timp ce majoritatea americanilor susţin că războiul din Afganistan a fost justificat de vânarea celebrului Osama Bin Laden (deşi eu suspectez că cei ce susţin rostul răboiului din Afganistan, fac asta pentru că există războiul din Irak!  Dacă acesta nu ar fi existat, atunci nici cel din Afganistan nu ar fi avut sprijin!), părerile cu privire la războiul din Irak sunt foarte împărţite.  De la opinii că a fost absolut nejustificat şi că Sadam Hussein nu ar fi fost un pericol pentru nimeni altcineva decât propriul său popor, la păreri că eliminarea sa nu a fost nici o realizare majoră, la alte opinii că nu au existat arme de distrugere în masă şi că Bush a minţit, spectrul este extrem de întins.

       Fort Lewis, aici lângă Seattle este o semnificativă bază militară americană.  De aici pleacă nenumăraţi soldaţi spre front, şi aici se întorc acasă, sau aici li se întorc bocancii pentru serviciile memoriale!  Şi credeţi-mă că fiecare moarte este un punct în telejurnalul de seară, aşa că ştim cel puţin numeric, suferinţa familiilor rămase fără cei iubiţi ai lor!  America nu a fost pregătită pentru un război atât de îndelungat şi a dat dovadă de o crasă naivitate în ceea ce priveşte contextul politico-social al ţărilor din Orientul Mijlociu!

    Dar Bush va lăsa istoriei judecarea sa.  Viitorul va decide dacă a avut dreptate, câtă dreptate a avut, şi ce fel de preşedinte a fost.  Singurul lucru pe care s-ar putea să-l mai facă, şi care ar produce o dinamică nouă, ar fi să atace Iranul, dacă acesta nu va putea fi convins să renunţe la îmbogăţirea uraniului pe alte căi.  Cred că Bush nu va lăsa în seama unui alt preşedinte chestia aceasta.  Şi dacă Bush n-o va face, Israel este gata s-o facă unilateral!

     Asta ne aduce la ultimul punct propus pentru acest editorial: candidaţii la preşedinţia Americii.  O acţiune faţă de Iran ar putea favoriza pe candidatul McCain.  McCain a fost mereu un republican cel puţin ciudat.  Şi ciudăţenia de a fi diferit, poate puţin mai liberal decât ceilalţi republicani, îl face să fie diferit şi-n campania sa electorală. 

      Asfel, recent s-a dezis de doi pastori evanghelici destul de influenţi (Rod Parsley şi John Hagee) ca urmare a problemelor avute de Obama cu fostul său pastor, Jeremiah Wright.  De asemenea se zvoneşte că a declinat o întâlnire cu cei doi Graham, Billy şi fiul său, Franklin.  Dacă McCain va menţine distanţa faţă de evanghelici (în special de cei fundamentalişti, cum sunt caracterizaţi în unele cercuri, şi care constituie un bloc numeros de votanţi) şi va conta pe atragerea votului independenţilor şi a liberalilor moderaţi, McCain  nu va câştiga decât dacă Obama (sau Michelle, nevastă-sa) va face o prostie care să-i submineze total candidatura! 

       Obama este un vorbitor prea carismatic (în stilul predicatorilor de culoare) ca McCain să poată încinge cu spiciul său moderat, egal şi anost pe vreun independent!  În plus, Obama vorbeşte despre „speranţă” şi „schimbare”, două lucruri care reuşesc să înflăcăreze spiritele oamenilor!  Flămânzii după punţi de legătură între cele două partide politice uită că Obama este unul dintre cei mai liberali senatori americani şi că imediat după alegeri, membrii Congresului se vor reaşeza pe vechile lor poziţii şi unitatea nu se va realiza.

    McCain a fost şi încă mai este văzut favorabil de reprezentanţii mediei americane.  Dar aceştia, îl preferă pe Obama şi când campania va fi în plină viteză, McCain va fi abandonat total şi media se va ridica împotriva lui.  Suportarea lui McCain era menită să fie un spin în coasta lui Bush (se ştie că McCain care a concurat cu Bush la candidatura republicanilor în 2000 l-a dezagreat pe preşedinte) dar acum McCain este o cauză pierdută din punctul de vedere al mediei.  El reprezintă în faţa mediei partidul republican care trebuie urât şi învins, chiar şi în reprezentanţii săi mai liberali.  Să nu uităm că aceeaşi reprezentanţi ai mediei au abandonat-o pe „iubita” lor de peste 10 ani, Hillary, în favoarea lui Obama!  Cum ar face altfel cu McCain?

     Apoi, în mişcarea evanghelică există o ramură mai liberală, care, chiar dacă nu a abndonat total sau pe faţă unele fundamente teologice importante, a îmbrăţişat un limbaj care se regăseşte în spiciurile lui Obama: eliminarea sărăciei globale, lupta împotriva AIDS şi grija faţă de mediul înconjurător (cu varianta schimbării de climă).  Evanghelicii aceştia au afirmat fără echivoc că ei reprezintă noul curent evanghelic, că fundamentaliştii nu mai ţin un monolog ci acum este un dialog şi că intenţia lor este de a atrage voturi pentru reprezentanţii democraţi.  Evanghelicii fundamentalişti au rămas să se lupte doar pentru poziţiile de acum clasice: menţinerea familiei tradiţionale, împotriva avorturilor, şcoli private, şi încă câteva.

     De asemenea nu trebuie uitat că Obama vorbeşte foarte deschis despre faptul că el este un creştin autentic şi presa scrisă sau vorbită nu zice nimic!  Când un republican vorbeşte despre credinţa sa, este bigotism, când un democrat are credinţă, aceasta este o valoare!  De ce?  Deoarece, democraţii au tendinţa de a vorbi în mod idealist, pe când republicanii au tendinţa de a practica ceea ce susţin că cred. 

    Trebuie să mai amintesc aici că Obama a spus că deşi este un creştin convins, el crede că sunt mai multe căi care duc la Dumnezeu.  Creştinii conservatori au făcut ochii mari la afirmaţia aceasta, precum şi la faptul că Obama a fost membrul unei biserici radicale, ca aceea păstorită de Jeremiah Wright.  Dar aceste impedimente vor fi surmontate şi electoratul va fi în cele din urmă convins de Obama din cauza spiciurilor sale despre armonie, pace, înţelegere şi participare a tuturor partidelor în mod egal.  Astfel se estimează că Obama ar putea câştiga peste 40% din votul blocului evanghelic.  McCain nu-şi poate permite să neglijeze evanghelicii cu speranţa că lipsa lor va fi compensată de independenţi şi moderaţi.   Evanghelicii conservatori de obicei ţin cu putere la credinţa lor şi participă disciplinat la vot.  Independenţii şi moderaţii nici nu cred puternic în nimic special, nici nu-s organizaţi.

     Dacă privim acum mai atent la candidatul Obama, pe lângă cele de mai sus, vom descoperi că motto-ul campaniei sale este „schimbarea.”  Dar, ce fel de schimbare? 

   Obama este susţinut de NARAL (un grup favorabil avortuilor) iar aceştia îl suportă deoarece Obama a votat mereu pentru avorturi, vrea să se plătească pentru avorturi cu bani din taxe, vrea ca minorele să poată avorta fără ca părinţii lor să ştie, şi sprijină suprimarea copiilor născuţi cu handicap din cauza unor avorturi nereuşite.

     Apoi Obama vrea o schimbare la nivelul securităţii naţionale: de exemplu, el a afirmat că ar negocia cu Ahmadinejad!  Ca şi când negocierile cu alţi teorişti au dat vreun rezultat!  Oameni de teapa lui Ahmadinejad contează pe naivitatea unora ca Obama pentru a câştiga timp în urmărirea scopurilor lor!  Alţi terorişti au fost atenţi: nu degeaba Hamas a declarat că lor le place de Obama şi speră să câştige alegerile!

    Apoi o altă schimbare va fi în domeniul taxelor: Obama a promis că va ridica taxele.  Normal, deoarece pentru susţinerea financiară a promisei asigurări medicale universale vor trebui bani!  Doar că taxe mai mari, nu vor însemna mai mulţi bani în vistierie, ci mai multe locuri de muncă pierdute, odată cu mutarea fabricilor în străinătate!  Obama foloseşte şmechereşte o retorică care induce în eroare:  astfel, reducerea taxelor este „bani daţi celor bogaţi” sau „cheltuire nesăbuită.”   Ascultătorii dau din cap a aprobare!  Doar că, nmai reducerea taxelor a mărit întotdeauna veniturile!  În primul rând, taxa micşorată permite ca plătitorul potenţial să investească banii rămaşi neplătiţi la taxe şi să cheltuiască mai mult.  Industriaşul are mai mulţi bani pentru noi locuri de muncă.  Noii angajaţi vor plăti taxe.  Investiţia nouă va furniza bani de taxe.  Sunt mai mulţi bani!

    Şi în sfârşit, Obama va pune capăt programului liberului schimb, NAFTA.  Sub ţapul ispăşitor că Mexic şi Canada sunt de vină pentru pierderea de locuri de muncă, se ridică nădejdi false pentru suporterii eliminării NAFTA.  USA Today a spus într-un studiu recent că aceasta nu va rezulta în mai multe locuri de muncă ci într-o nervozitate accentuată a Wall Street-ului, ce va influenţa în cele din urmă piaţa de capital şi stabilitatea economică.

    Rolul preşedintelui american nu este de a creea locuri de muncă, de a fi managerul unor programe sociale ale statului, de a promite marea şi sarea unor programe irealiste.  Americanii care nu-şi amintesc istoria moştenirii lui Lyndon Johnson (care a pornit „războiul împotriva sărăciei” care a rezultat în distrugerea familiei, dependenţa acesteia de subvenţii de la stat şi asistenţă socială, care a rezultat în mult timp liber ce a rezultat în creşterea criminalităţii şi mărirea aparatului birocratic care a dus la taxare exorbitantă) şi Jimmy Carter (care a mărit controlul federal şi cheltuielile, care a creat Departamentul Educaţiei ce a distrus sistemul educaţional american, care a creat Departamentul de energie ce a făcut America mai dependentă de energie, care a distrus economia SUA) vor repeta erorile de odinioară şi vor regreta.

            Soluţia nu este în a nu mai folosi aerul condiţionat în maşini, în folosirea sistemului de transport în public, în asistenţa socială universală la toate nivelele, în sacrificii în numele conservării de enrgie, cum a sugerat Obama!  Nu ne amintim noi de cozile la raţia lunară de unt, la limitarea programului de televiziune la doar două ore pentru a se conserva curentul, la amestecul guvernului în familie şi viaţa personală?  Nu ni s-a făcut greaţă de asta?  Vrem din nou ca guvernul să se amestece în treburile noastre?  O zi să circulăm cu soţ, alta fără soţ?  Nu cred!

            Închei amintindu-mi cuvintele rostite la inaugurarea sa ca preşedinte al SUA de către Ronal Reagan: In this present crisis, government is not the solution to our problem; government is the problem.  Adică, în criza din prezent, guvernul nu reprezintă soluţia la problema noastră ci guvernul este problema!

In Memoriam Cristian Ioanide, 

de Ted Pope

Ciudată şi grea datorie să cuprinzi ani de zile de realizări şi experienţe în câteva cuvinte!  Poetului englez Alfed, Lord Tennyson i-au trebuit 17 ani să scrie poemul „In Memoriam” adresat prietenului său Arthur Henry Hallam.  Din vârtejul evenimentelor ce ne-au luat prin surprindere, rostim alături de Tennyson câteva dintre cele mai citate versuri ale poemului:

 I hold it true, whate'er befall;
I feel it when I sorrow most;
'Tis better to have loved and lost
Than never to have loved at all.

Cei dintre voi care mai citiţi ROMANIAN TIMES probabil aţi văzut că am semnat ultimul editorial al ziarului. Asta pentru că directorul Cristian Ioanide era bolnav şi m-a rugat să scriu editorialul numărului trecut. Dar chiar înainte de apariţia ziarului tipărit, Cristian îşi revenise şi am povestit cu el la telefon.  După spusele sale, operaţia a fost reuşită şi acum, ca de obicei, conversam despre viitorul marei sale iubiri din ultimii ani, ziarul Romanian Times.  De unde era să ştiu eu că aceasta va fi ultima noastră conversaţie?  Luni l-am sunat din nou sa-l întreb de sănătate şi am aflat că lui Cristian i s-a făcut rău şi a plecat înapoi la spital. Era vorba să stea acolo 3-4 zile, şi urma să-l sun din nou Miercuri sau Joi.

Mă pregăteam să plec la Portland pentru sfârşitul săptămânii trecute şi mi-am făcut planul ca neaparat să trec pe la el să văd ce mai face.  De asemenea eram curios de noul sediu al ziarului, sediu despre care mi-a vorbit la vremea respectivă cu mare entuziasm, dar pe care eu încă nu-l văzusem.

Marţi seara m-a sunat domnul Mircea Liubanovici să-mi spună că ar fi bine să ne rugăm pentru Cristian deoarece este în stare gravă la spital.  Apoi din nou Mircea, m-a sunat joi seara târziu, să-mi aducă vestea pe care nu o aşteptăm nici unul dintre noi şi nu vrem s-o auzim nici în familiile noastre, nici în cercul nostru de prieteni, nici măcar la duşmanii noştri şi nici peste mări şi ţări, despre necunoscuţi din vreun trib african… Cristian Ioanide a decedat!

Regret enorm plecarea lui dintre cei vii. Îl cunosc de cel puţin 10 ani. Vreo şapte ani am colaborat din când în când la ziarul Romanian Times. Recent, după apariţia blogului meu, m-a încurajat să scriu din nou regulat pentru ziar, şi-n pregătirea revenirii mele, a început să preia articole de pe blog pe care le posta zilnic pe site-ul ziarului Romanian Times şi câte unul în ediţia tipărită. Mă suna mereu să-mi spună că i-a plăcut un articol sau altul. Eu îi spuneam că blogul e doar un fel de jurnal de amator, nu-i scriere cu pretenţii de a fi publicată într-un ziar.

Dar Cristian nu privea nimic din punct de vedere amator!   El era un om care avea o misiune: să-şi aducă contribuţia la o publicaţie românească serioasă, care să fie un mijloc de comunicare a unor valori româneşti.  Principiul lui Cristian era că, cel ce nu ştie unde merge este un vagabond,  cel ce nu ştie unde se află este pierdut, dar cel ce ştie de unde vine, unde se află şi încotro se îndreaptă este un călător.  Romanian Times a devenit atât călătoria lui Cristian Ioanide cât şi ţinta sa.  Era mereu gata să rafineze calitatea, aspectul, valoarea conţinutului.

În momente ca acestea, emoţiile îţi sunt amestecate!  Pe de o parte, îţi pare rău că a plecat un prieten.  Copiii au pierdut un tată, soţia un soţ.  Pe de altă parte, te gândeşti cu oarecare bucurie că cel plecat nu şi-a risipit viaţa, şi că nu trebuie să fabrici o viaţă sau un caracter care nu s-au potrivit cu realitatea.  Ştiu că Cristian se bucura de o glumă bună, de aceea, aici când e vorba de a fabrica trecutul cuiva, mi-am amintit că la o înmormântare, preotul vorbea extrem de frumos şi de pozitiv despre defunct, la care soţia lui s-a ridicat de pe scaun şi s-a dus să se uite în sicriu, după care a revenit, şi aşezându-se a zis unei prietene „am fost să văd cine a murit, dacă-s la înmormântarea soţului, deoarece, după spusele părintelui, mi s-a părut că slujba era a altcuiva, nu a soţului meu!”

Cristian a fost un om rar.  Nu-i cunosc defecte deşi sunt convins că le avea, cum le avem şi noi pe-ale noastre, dar îi ştiu o mulţime de părţi bune. Şi-a iubit nespus neamul românesc, din cauza neajunsurilor căruia suferea profund. A fost un aprig duşman al comunismului şi avea flerul de a-l descoperi în atâtea evenimente româneşti de după Decembrie 1989!  Era un fin observator al scenelor politice şi culturale atât din România, din SUA şi din lumea întreagă.  Ştia să sintetizeze ca nimeni altul, să cuprindă apoi în expresii potrivite şi să creeze imagini impresionante.

Era un ahtiat student al profeţiilor, în special biblice, şi în domeniul acesta avea o fineţe şi profunzime de care puţini teologi dau dovadă. Din punctul acesta de vedere, ştia să explice simbolurile Vechiului Testament şi ale Apocalipsei.  Mă suna câteodată să mă întrebe dacă nu cumva consider că un anume fenomen se potrivea cu o prezicere.  Dacă nu eram de acord cu punctul lui de vedere, şi-l apăra decent dar ferm: nu-i stătea în obicei să cedeze cu uşurinţă într-o dezbatere.  Doar atunci când era vorba de a-şi susţine drepturile sau ceea ce i se cuvenea, ceda poate prea uşor!  Nu-i plăcea să se certe sau să se despartă de cineva după o ceartă.  Dacă nu se ajungea la un consens după dicuţii îndelungate, atunci lăsa totul pe a doua zi.  „O zi nouă, o nouă perspectivă” zicea el.

Cristian a fost un mare maestru al peniţei, era un păstrător de limbă românească curată şi elegantă. Ura de moarte limba de lemn cu care ne obişnuiserăm în 50 de ani de dictatură comunistă.  Abunda de inspiraţie şi idei şi întotdeauna m-a fascinat uşurinţa şi dezinvoltura cu care se avânta în tot felul de subiecte, care mai de care mai variate şi inedite. Fiul celebrului poet şi autor creştin Costache Ioanid, Cristian a moştenit din plin talentul tatălui său, şi încă ceva în plus!

Lui Cristian i-a plăcut să promoveze scriitori. Era mereu în căutare de talent, de colaboratori.  Aduna mereu lângă sine tot felul de autori de excepţie.  M-a sunat bucuros cu ani în urmă: obţinuse ba colaborarea domnului Cangeopol, ba a domnului Tismăneanu, ba a domnului Goma.  Era fericit!  Romanian Times devenise copilul de suflet al lui Cristian.  În afara eforturilor  lui Mircea Liubanovici şi Beniamin Lucescu, dacă Romanian Times a existat şi a prosperat este numai din cauza eforturilor lui Cristian Ioanide. Poate că adesea şi-o fi neglijat familia şi alte obligaţii casnice, dar eforturile şi sacrificiul său pentru publicaţie a atins benefic mii de cititori de pretutindeni.

Nu l-am auzit pe Cristian vorbind niciodată de rău pe nimeni. Avea frustrările sale cum le au toţi oamenii, mai ales acei ce colaboreză cu alţi oameni, şi mai ales cei ce, dintre toţi oamenii, colaborează cu reprezentanţi ai neamului nostru românesc. Dar nu-mi amintesc vreodată să fi nominalizat pe cineva cu care ar fi avut ceva necazuri. Mai degrabă îşi manifesta nemulţumirea cu un oftat prelung (oftata care, apropo, s-a depus acolo unde se depun ele, la inimă!) şi apoi îşi vedea mai departe de treabă ca şi când nu s-ar fi întâmplat nimic.  Mereu pozitiv, optimist, şi fiind în stare să se bucure de cele mai mici reuşite!

Aceasta mi-a devenit şi mai evident când sâmbătă, după decesul lui Cristian ne-am întâlnit ad-hoc cu câţiva dintre şefii de departamente ale ziarului.  Doamna Lucia McNeff, domnişoara Ema, Marcel Urs, Nelu Ciorba şi mai ales Mircea Liubanovici… Erau cu toţii cu ochii înroşiţi de lacrimi reţinute, cu inima grea şi-n stare de şoc!  Am înţeles că aici se rupsese o prietenie, se destrămase o familie a ziarului, şi era aşa o atmosferă ca atunci când a plecat tata dintr-o familie!  Planurile de viitor ale noastre, de a continua şi a păstra ziarul Romanian Times erau mereu presărate de amintiri dulci despre Cristian Ioanide!  Ne-am gândit că nu ar fi reuşit nimeni, dar absolut nimeni să pornească o intreprindere atât de îndrăzneaţă, cu atâta curaj, dintr-un oraş care, deşi are o populaţie românească mai numeroasă, nu are personalităţile unui Los Angeles, New York sau Chicago.  Cristian a încercat şi a reuşit să păstreze echidistanţa între religiile reprezentate şi vederile politice variate.

Am fost mereu curios să aflu cine sunt eroii, modelele oamenilor cu care mă împrietenesc sau colaborez.  Dacă ştii eroii cuiva, ştii ceva despre ce fel de om este el.  Doi dintre eroii despre care Cristian Ioanide a scris şi a vorbit mereu au fost Costache Ioanid, tatăl lui Cristian şi pastorul Richard Wurmbrant.  Şi la vârsta de peste 60 de ani, îl auzeai mereu pe Cristiam amintindu-şi cu o oarecare reverenţă: „tatăl meu zicea…”  Iar pentru pastorul Wurmbrant, avea o nedisimulată admiraţie!  Omul acesta, învinsese prin credinţă şi spiritualitate ani grei de puşcărie comunistă, reuşise să emigreze în SUA unde a înfiinţat una dintre cele mai mari organizaţii care se preocupă de prigonirea creştinilor (The Voice of the Martyrs), unde a scris peste 20 de cărţi traduse astăzi în mai toate limbile pământului, şi de unde, post-mortem a reuşit să ajungă pe locul patru în clasamentul celor mai Mari Români!

O să-i lipsească Cristian nu doar soţiei şi familiei, ci comunităţii româneşti din Portland, Oregon, precum şi românilor de pretutindeni. A plecat nu doar un om deosebit, ci un scriitor care, deşi în aparenţă trăia în anonimat, era de o rară sensibilitate, erudiţie şi capacitate. 

Aş dori să închei cu câteva versuri celebre printre creştinii României, versuri aparţinând Tatălui lui Cristian, Costache Ioanid:

 Eu nu sunt mai mult ...

 Eu nu sunt mai mult decât fulgul de nea.

Un joc de cristale e trecerea mea.

Se scutură clipa din timpul deplin,

Surâde şi cade şi altele vin.

 Eu nu sunt mai mult ca un fir de parâng.

ce coasa îl taie şi furcile-l strâng.

Ţărâna rămâne şi uită de el,

şi alt fir se-nalţă şi moare la fel.

 Eu nu sunt mai mult ca o umbră-n abis.

Dar drumul spre stele oricând mi-e deschis.

Eu nu sunt luceafăr cu chip marmoreu,

Pe fruntea mea însă e scris Dumnezeu!


Despre idoli şi eroi

de Ted Pope
Aseară am fost gata să încep scrierea acestui editorial, dar am fost captivat de penultimul episod al concursului de muzică „American Idol”. Miercuri se va elimina unul dintre concurenţi şi rămân doi pentru finala de spătămâna viitoare.  Cine va câştiga, va fi numit noul „American Idol.”  Milioane de oameni sunt interesaţi de acest spectacol-concurs.   Pentru mine nu este atât drama unui concurs (aici prefer sportul) cât muzica!  Îmi place muzica.  Şi-mi place să observ cum o melodie se poate cânta într-atâtea feluri deosebite!  Îmi plac de asemenea comentariile celor doi specialişti ai juriului (Simon şi Randy) precum şi cum bate câmpii cu graţie Paula Abdul.   
    Societatea noastră poate face foarte repede un idol!  Spun aceasta pentru că idolii sunt făcuţi, nu născuţi!  În câteva săptămâni e gata idolul! Cu ajutorul televiziunii, folosind un mijloc puternic de comunicare (cum este muzica) şi sprijinindu-te pe dorinţa oamenilor după „panem et circenses” poţi fabrica un idol naţional (şi de nu şi internaţional!).   
    Anul trecut unul dintre finalişti a fost de aici, din Seattle.  Numele său, Blake Lewis.  Blake a vizitat oraşul nostru în săptămâna dinaintea finalei.  Cu ocazia aceea s-a făcut paradă pe străzi.  L-a întâmpinat primarul oraşului, s-a organizat în cinstea lui întâlniri la posturile locale de televiziune.  Blake a cântat imnul naţional la un meci de baseball cred (nu le prea am cu sporturile americane) şi toată lumea era în fierbere mare că e-aici Blake Lewis!
    Ştiu că pentru cei din România şi cei care-s decuplaţi de la „American idol” asta nu înseamnă nimic… dar staţi cu mine încă puţin, că despre altceva vreau să vorbesc aici. Oricum, aveţi şi voi în România „idolii” voştri (mai cu manele, acum mai recent cu rap, mai în sport, etc.) şi puteţi înţelege despre ce vorbesc: fenomenele sunt aceleaşi chiar dacă actorii sunt diferiţi şi scena e alta!
    În aceeaşi seară de fierbere pentru Blake Lewis, se ţinea un serviciu memorial pentru şase soldaţi tineri, căzuţi în războiul din Irak.  Credeţi că a fost măcar o ştire la televizor despre acest eveniment?  Nu, nici una!  Cine era adevăratul erou?  Nu un tânăr de 19 ani care şi-a dat viaţa la chemarea ţării sale? (lăsăm aici laoparte justeţea războiului din Iark).  Dar alergând după ceea ce e facil, după ceea ce nu cere gândire profundă, luat de curentul mulţimii, e mai uşor să te iei după un idol modern!   Mai ales dacă idolul e în viaţă, în timp ce eroul este mort!  Căci cine mai este interesat de morţi?
    Undeva pe coasta Angliei era un cimitir dărăpănat.  Crucile căzuseră într-o parte şi alta, gardul de lemn cândva alb era dărăpănat.  Iarba creştea în voie pretutindeni, uitarea se aşternuse peste tot.  Undeva, unde ar fi fost intrarea în cimitir, stătea scris pe o bucată de marmură: „Nu vom uita niciodată!”.  Călătorul curios întrebă pe mai mulţi din sătucul din apropiere despre ce este vorba acolo, ce fel de cimitir era acela.  A putut afla că era un cimitir al unor oameni ce şi-au jertfit acolo viaţa în timpul celui de-al doilea război mondial.  Doar atât.  Restul, se uitase!  Aşa se uită eroii!
    Revin la „American idol”:  ştiu, nu e vina celor ce au concurat! Dar e vina noastră că îi pervertim prin felul în care-i tratăm! De exemplu, cineva întreba pe tânăra de 17 ani care a câştigat concursul şi un contract de un milion de dolari cu o casă de discuri, ce va face de acum înainte, dacă a ajuns deja la ţintă! La cel fel de ţintă? Încă nu şi-a terminat liceul! Mai are de mers la facultate! Poate trăi din muzică, mulţi o fac, dar ce se întâmplă cu educaţia? Viaţa nu-i făcută doar din faimă şi bani! Suntem sătui de a vedea zilnic tot felul de proşti la televiziune, care sunt pur-şi-simplu analfabeţi, care au corp frumos, voce bună, succes, bani, dar creieri de greieri!
    Mă gândeam la chestiile astea, doar aşa, pentru că în zece zile e aici în SUA Memorial Day, ziua amintirii de cei ce şi-au dat viaţa în diverse războaie pentru această ţară. Din milioanele care votează un nou „American Idol” câţi cunosc un erou? Probabil că nici unul!  Şi e o atât de mare diferenţă între un idol şi un erou!

* Idolul e făcut de alţii, eroul se face pe sine!

* Idolul cere jertfă, eroul se jertfeşte!

* Idolul stă pe un piedestal, eroul este piedestalul pe care stă viaţa!

* Idolul cere să fie adulat, eroului îi e jenă că ceva ce el consideră normal este socotit ca fiind ieşit din comun!

* Idolul cântăreşte succesul prin ceea ce primeşte, eroul prin ceea ce dă!

* Idolul făureşte clipa, eroul făureşte istoria!

* Idolul trece odată cu viaţa sa, eroul rămâne neafectat de timp!

* Idolul e uitat în curând, eroul niciodată!

* Idolul adăugat la alţi idoli reprezintă un zero lângă alţi zero, eroul adăugat la alţi eroi sunt mereu unu şi unu!
   
    Dar societatea noastră, preferă idolii, nu-i aşa?  Ni-i facem repede, peste noapte!  Cântăreţi, actori, sportivi, politicieni.  Le urmărim carierele cu sfinţenie, citim tot ce se scrie, suntem opinionaţi şi dedicaţi părerilor formate despre ei.  Ne trăim fanteziile şi visele indirect prin idolii noştri.  Între timp, noi nu ne dăm seama că trăim vremuri serioase!
    Economia americană este nesigură (deşi ştiu precis că cei mai mulţi dintre cei ce au pierdut casele de exemplu, sunt în general, fie speculanţi care le-au cumpărat ca să le revândă la un preţ mai mare, fie oameni care nu aveau voie să fie calificaţi la împrumutul respectiv, dacă companiile de intermediere a împrumuturilor şi-ar fi făcut bine treaba, adică responsabil, sau dacă bancile ar fi promovat condiţii mai stricte de calificare).  Preţul benzinei ne face să ne schimbăm planurile de vacanţă şi cei ce nu ar fi interesaţi în „maşinuţe”, se uită cu un nou interes la hibrizi şi cutiuţe pe patru roţi, care merg 35 de mile la un galon de benzină, sau mai mult.  Transportul în comun trăieşte pe alocuri o revigorare.
    Este an de alegeri prezidenţiale.  În clipa aceasta, republicanii nu au alt reprezentant decât pe John McCain.  Erou, dar un erou prea în vârstă.  Şi aşa cum ziceam mai sus, s-a aşternut deja praful peste ce a făcut McCain.  Oricum, războiul în care a fost el erou a fost nedrept, nu-i aşa?  Cumva, zic unii, asemănător războiului din Irak!
    Şi McCain are vederi prea liberale pentru cei mai mulţi dintre conservatorii Partidului Republican.  Încă mulţi aşteaptă să vadă pe cine va alege McCain ca partener de cursă, ca apoi să decidă dacă vor vota cu el sau nu vor vota deloc.  În tabăra cealaltă, doi ultra-liberali îşi dispută (încă) locul întâi.  Adică Hillary se mai ţine cu colţii şi cu ghearele de o posibilitate care e din ce în ce mai îndepărtată.  Speră într-o greşeală de ultima clipă a lui Obama.
    Să nu uităm că Clintonii sunt un cuplu care au supravieţuit multe împreună.  Bill a dezamăgit ca guvernator al statului Arkansas la primul său mandat.  De aceea nu a mai fost ales în 1981.  Dar nu s-a lăsat, şi-n 1983 a candidat din nou şi… a fost re-ales!   Şi a avut o carieră plină de succes ca guvernator pentru zewce ani.  Apoi, ca preşedinte ştim scandalurile cu Monica Lewinski, cu Jennifer Flowers, Paula Jones, şi alte femei: ce s-a ales din toate aşteptările unora că acum-acum Clinton va demisiona?  Nimic!  Nimic s-a ales şi din suspiciunile din jurul morţii lui Vince Foster, sau din scandalul Whitewater.  Alte persoane au fost condamnate, dar nu Clintonii.  Ei sunt nişte supravieţuitori.
    La plecarea de la Casa Albă au furat zeci de piese de mobilier şi alte obiecte, încât şi presa liberală s-a revoltat.  Dar câteva luni mai târziu, presa o sprijinea pe Hillary, care a câştigat lupta pentru un scaun de senator al statului New York, în care, fie între noi vorba, s-a mutat doar ca să candideze!  Acum presa liberală nu-i mai este fidelă: au abandonat-o în favoarea lui Obama.  Dar, ea aşteaptă.  O greşeală, o slăbiciune, o gafă, ceva ce poate fi manipulat în folosul propriu.  Cumva simt că puterea de idoli a Clintonilor este în cădere.
    Obama de cealaltă parte, a devenit un idol în dreptul lui.  Un idol al democraţilor.  Zi de zi tot mai mulţi super-delegaţi se declară ca susţinători ai lui.  Scandalul cu pastorul său, Jeremiah Wright l-a clătinat puţin, dar şi-a revenit.  Căci, aşa este cu idolii!  Nu contează ce fac, ce zic, cum greşesc sau păcătuiesc, susţinătorii trec totul cu vederea!  „Fan”-ii adevăraţi nu-l abandonează pe Michael Jackson nici când sunt dovezi concrete că-i pedofil, nici pe Britney Spears când este clar că-i plecată de acasă, nici pe alţii.    
    În martie Obama spunea despre pastorul său, „nu, nu pot să-mi dezic pastorul!”, acum câteva săptămâni Obama a spus „ba da, pot şi mă dezic de el!”.  Dar şi asta i s-a trecut cu vederea.  La un discurs din San Francisco a spus audienţei că locuitorii din Pennsylvania sunt nişte frustraţi care se agaţă de armele lor şi de dumnezeul lor; apoi când afirmaţia sa a ajuns la suprafaţă a început s-o justifice.  Dar zarurile erau deja aruncate: Obama este un elitist care dispreţuieşte oamenii care-şi câştigă pâinea cu sudoarea frunţii, care preferă să se sprijinească nu pe guvern, ci pe abilitatea lor de a se apăra, sau pe a lui Dumnezeu, atunci când ei nu mai au mijloace de rezolvare a problemelor!  Dar, şi asta s-a trecut cu vederea.
   
    Când republicanul baptist Huckabee mai era în cursă şi când de crăciun a avut un videoclip în care jocul luminilor lăsa să se înţeleagă că-n biblioteca din spatele candidatului este o cruce, liberalii au sărit sus şi-au ţipat din răsputeri: fault!  Dar chiar azi am văzut un videoclip electoral al lui Obama cu o cruce în spate: nu zice nimeni nimic!  Obama nu a purtat steagul american pe rever (zicea că-l are în inimă, ocazie care mi-a amintit de cel ce defilând în faţa tribunii oficiale de la Bucureşti, pe vremea răposatului, nu striga „ura!”  La întrebarea cuiva că de ce nu strigă, spunea că e răguşit, dar ura o are în piept) dar asta i-a fost trecută cu vederea.  La cântarea imnului naţional, americanii-şi pun mâna dreaptă peste inimă, dar Obama şi-o ţine în buzunar; nici asta nu contează. 
    Numele mijlociu al lui Obama este Hussein, şi el a fost născut în familia unui musulman, ba chiar a şi frecventat şcoala musulmană în Indonezia; se ştie că un om născut musulman, este considerat musulman pentru restul vieţii.  Nu se poate dezice de religia părintească decât sub pedeapsa cu condamnarea la moarte.  Asta îl face pe Obama unul dintre candidaţii cei mai pasibili la asasinare, dacă va fi ales ca preşedinte american!  Dar, nici asta nu contează pentru susţinătorii idolului.
    Nu contează nici că Obama este amic cu un tip care a fost un terorist american, nu contează că este susţinut de Hamas şi alte organizaţii musulmane.  Dacă Bush ar fi făcut gafa din zilele trecute când Obama a spus că a vizitat 57 state americane (sunt doar 50!) ar fi fost considerat un idiot!  Dar Obama a fost scuzat… era obosit!  Sau, cine ştie?  Poate că se gândea la cele 57 de state musulmane şi l-o fi luat gura pe dinainte?  Media l-a scuzat şi iertat.  Unui idol i se iartă orice.  Doar este… un idol, nu-i aşa?
    Nu mai contează nici că nu are experienţă şi că nu are nici o realizare semnificativă în senat.  (Îmi amintesc că undeva în Biblie scrie că este vai de ţara condusă de un copil...  S-ar putea ca America să ajungă condusă de un om fără experienţă!  Şi va fi vai de noi!  Şi de restul lumii!).  Nu mai contează că face promisiuni în stânga şi-n dreapta.  Dar nu fac toţi candidaţii promisiuni?  Ba da!  Asta se aşteaptă de la un candidat, să promită!  Dacă se vor realiza promisiunile, asta e o altă poveste.  Vom avea bani să dăm tuturor asigurare medicală?  Desigur!  De unde?  Vom creşte taxele!  Cât de mult?  Cât de mult este posibil!  Până când îşi vor muta patronii afacerile în Malaezia, Indonezia, Coreea, China, Mexic şi-n restul lumii. 
    Dar, de-ajuns cu idolii de felul acesta!  Să ne întoarcem ochii dintr-o lume de vis la realitate!  În Burma trecerea unui ciclon a lăsat zeci de mii de morţi.  Au trecut câteva zile până când guvernul a aprobat primirea de ajutoare.  Şi chiar şi aşa, există teama că ajutoarele nu vor ajunge la cei nevoiaşi, ci le vor împărţi între ei guvernanţii!  Pentru că, într-o dictatură, poporul trăieşte bine numai prin reprezentanţii săi! 
    În China un cutremur de pământ a îngropat alte zeci de mii şi vor fi probabil tot atâtea victime.  Peste o sută de mii de militari sunt implicaţi în operaţiile de salvare.  La un moment dat, se slavaseră doar vreo 400 de oameni după două zile de căutări!  Slabă nădejde!  Şi când te gândeşti că majoritatea sunt elevi sau oameni necăjiţi, sărmani!  Cred că de acum ştiaţi că cutremurul a fost prezis, dar autorităţile chineze au refuzat să avertizeze populaţia din zonă ca să nu se cauzeze panică!  E de preferat moartea panicii, nu-i aşa?  Că pănicarea a sute de mii e problematică, dar moartea lor, nu este!  Oricum, la peste un miliard de locuitori!  (Iertaţi-mi cinismul intenţionat!).
    Pe-aici prin America uraganele a lăsat zeci de oameni morţi şi alte mii fără adăpost doar în ultimele două săptămâni.  Cele ce se întâmplă în lume îmi amintesc de spusele lui Christos: Matei 24:6-8  Veţi auzi de războaie şi veşti de războaie: vedeţi să nu vă înspăimântaţi, căci toate aceste lucruri trebuie să se întâmple. Dar sfârşitul tot nu va fi atunci.  Un neam se va scula împotriva altui neam, şi o împărăţie împotriva altei împărăţii; şi, pe alocurea, vor fi cutremure de pământ, foamete şi ciumi.  Dar toate aceste lucruri nu vor fi decât începutul durerilor. 
    Nu ştiu voi cum sunteţi dar eu de rău sunt sătul!  De câte ori deschid televizorul la ştiri, crime, omoruri, furturi, violenţă, doar lucruri rele.  Să fie toate acestea doar „începutul durerilor?”  Cum va fi la mijlocul durerilor?  Dar la apogeul lor?  Desigur că aici ne-ar ajuta imaginile Apocalipsei!  Şi preocuparea cu Apocalipsa ne-ar lua spaţiul a o mie de ziare ca acesta...
    În Liban au intrat sirienii (parcă am fi în timpuri biblice!) să ajute Hezbollahul la transformarea acestei ţărişoare într-o republică islamică.  Cu asistenţa lui Ahmadinejad, desigur.  Acel Ahmadinejad cu care Obama ar sta la discuţii! 
    La sud de Liban, Israel îşi sărbătoreşte a 60-a aniversare.  În cuvintele lui George Bush, „Poporul evreu a îndurat agonia prgromurilor, tragedia marelui război şi groaza Holocaustului - acela numită de Elie Wiesel „împărăţia întunericului”.  Oameni fără suflet au curmat vieţi şi au distrus familii.  Dar nu au putut distruge spiritul poporului evreu şi nu au putut zdrobi făgăduinţa lui Dumnezeu!”  Bush a reafirmat cu ocazia festivităţilor atât faptul că America va sprijini întotdeauna statul Israel, cât şi dorinţa sa de a se stabili pacea între evrei şi palestinieni.
    Citind pe scurt despre festivităţi, nu am putut să mă abţin să nu gândesc la câţiva din eroii evreilor, care într-un fel, prin mijlocirea unor moşteniri, au devenit eroii mai multor neamuri.  Căci cine ar putea să uite de moştenirea morală a „Celor Zece Porunci” care sunt la temelia moralei lumii civilizate.  Sau de regele-erou David, ai cărui psalmi au mângăiat atâtea inimi frânte şi cuprinse de întristare, sau amărăciune sau disperare!  Sau proverbele celui mai înţelept om care-a trăit vreodată, Solomon! 
    Şi, trecând prin timp, cine ar putea uita un erou nerecunoscut (deocamdată) de evrei, dar cu care se „înrudesc” peste un miliard de oameni: Isus Christos!  De la Isus Christos încoace ne-a rămas cea mai tradusă publicată carte a lumii, Biblia.  Citirea ei şi a povestrilor altor eroi ne-amintiţi aici inspiră pe toţi cei ce o găsesc prin pupitrele hotelurilor, prin bibiotecile publice sau personale, la căpătâiul patului lor, pe noptierele spitalelor, pe internet şi-n cele mai curioase şi neaşteptate locuri!  Eroii Bibliei nu au doar calităţi: de ar avea, cartea ar fi o colecţie de basme!  Eroii Cărţii sunt ca mine şi ca tine: cu defecte şi căderi; dar cumva dincolo de acestea, au reuşit să facă ceva măreţ pentru ei, pentru familiile sau popoarele lor, şi pentru Ultima Existenţa, Dumnezeu!
    Da, am scris despre Dumnezeu!  Crezi că ateismul este mai interesant?  Eu cred că este absolut irelevant şi plictisitor!  Într-atât de plictisitor, încât după cum văd eu, în afară de câţiva idoli ai ateilor (Richard Dawkins, Sam Harris, Daniel Dennett şi Christopher Hitchins) care după părerea mea sunt cei… patru călăreţi ai Apocalipsului, sau dacă preferi, cei patru „evanghelişti” ai Întunericului, ateismul este în scădere.  Ce-i ia locul?  Oh, aş vrea să pot spune că creştinismul, dar nu este aşa!  Ar fi putut fi creştinismul dacă majoritatea creştinilor şi-ar fi emulat „Eroul” şi nu şi-ar fi urmărit idolii banilor, sexului, puterii, compromisului, şi alţii! 
    Dar nu este creştinismul.  Este păgânismul!  Şi New Age-ul (o amestecătură de creştinism liberal, cu budism, brahmanism, şamanism, voodoo, spiritism, yoga şi altele) promovat de Oprah şi Eckart Tole, Deppak Chopra şi alţii ca ei.  La cârma acestui neo-păgânism sunt idoli ca Maeştri, Vrăjitori, Taumaturgi, urmaţi cu „sfinţenie” de Adepţi ce tind să devină ca idolii lor!
    Dar, de ce am scris despre idoli şi eroi?  Nu degeaba, sper!  Uite, noi ca oameni suntem formaţi sub incidenţa unor exemple şi valori.  Nici unul dintre noi nu se formează şi nici nu trăieşte într-un vid.  În cuvintele lui John C. Maxwell, şi cei mai introvertiţi dintre noi influenţează în timpul vieţii cel puţin zece mii de oameni.  Şi noi cu toţii suntem atât ucenicii cuiva cât şi liderii altora.  Care ne sunt influenţele în aceste decenii?  Cine ne sunt idolii sau eroii? 
    Anul acesta, canalul de televiziune MTV (Music Television) va sărbători 27 de ani de existenţă.  Programul prezintă vidouri muzicale cu piesele cele mai populare, şi este adresat adolescenţilor şi tinerilor (vârsta 12-25 ani).  Câteodată când fac chanel-surfing şi dau peste MTV, văd transmisii de prin Cabo San Lucas-Mexico şi alte puncte de vacanţă populare printre tineri, în care sunt redate imagini de fete îmbracate în costume de baie foarte sumare, tineri şi tinere îmbrăţişându-se şi sărutându-se, consumând bere şi alte produse alcoolice, şi chiar participând în dezmăţ.  Trec rapid peste canalul respectiv şi nu ştiu dacă am stat în total pe el mai mult de 10 minute în ultimii 20 de ani. O să mă întrebaţi dacă în timpul acesta scurt mi-am făcut o părere educată cu privire la „toate” programele: păi, o să vă întreb, de câte ori trebuie să muşcaţi dintr-un măr putred ca să vă daţi seama că-i… putred?
    Tinerii noştri petrec într-o săptămână mai multe ore în faţa televizorului decât la şcoală! Plătim bani grei să ne trimitem copiii la şcoli de pe lângă biserici, sau parohiale, ca să dobândească o educaţie solidă, dar ei ne sunt educaţi de programe de televiziune ca MTV, de jocuri jucate pe Play Station, de desene animate de o lipsă de gust crasă.  Am urmărit unele desene animate destinate tinerilor (Beavis and Butt-Head), cu limbaj mizerabil, cu aluzii frecvente la sex, cu porecle de „slot” şi „whore” (curvă), „pimp” (proxenet) etc.  Nici nu-i de mirare că tinerele noastre de prin şcoli, la vârsta de 12-13 ani au avut deja experienţe sexuale.
    Îmi amintesc de o glumă (tristă, dar cu un mare adevăr în substart) în care tatăl s-a gândit că ar fi timpul să-i vorbească băiatului său de 14 ani despre sex, aşa că l-a chemat la el în dormitor, a închis uşa, şi i-a zis: fiule, trebuie să vorbim despre ceva foarte serios! Despre ce vrei să vorbim, tată? a zis băiatul.  Despre sex! a răspuns tatăl. Şi ce vrei să ştii despre sex? a continuat puştiul.
    Generaţia de tineri care creşte sub ochii noştri a crescut sub influenţa electronicii ca nici o altă generaţie de până acum: casetofoane, MP3 playere, i-PODuri, jocuri electronice, etc. 80% din tinerii noştri urmăresc programele MTV.  A fost canalul în care s-a investit cea mai multă cercetare pentru a alcătui programe care să „prindă” tineretul.  A devenit astfel o forţă economică şi culturală în viaţa tinerilor.  Cultura aceasta (pop culture) este contrară culturii în care am crescut noi. 
    Fără să idealizez anii dezvoltării mele, ştiu de la tatăl meu (apropo, tatăl meu a fost eroul meu!) că dacă îţi dai cuvântul, sau dai mâna la o promisiune, este suficient.  Nu mai trebuie semnătură sau contracte.  În autobuz, scaunul este întotdeauna oferit altcuiva: unei doamne, unui om mai în vârstă, cuiva care pare că are nevoie de el.  Politeţe, curtoazie, cinste, evitarea înjurăturilor, a cuvintelor şi glumelor porcoase, comportamentul civilizat.  Să nu vorbeşti cu gumă de mestecat în gură (ei, pe vremea mea nu era încă gumă de mestecat, dar regula de a nu vorbi în timp ce mesteci ceva, era!), şi câte şi mai câte!  Lucruri care astăzi nu se mai amintesc.  Nici nu-i de mirare că pe lângă promiscuitatea de care dau dovadă, tinerii cresc violenţi, fără respect, fără responsabilitate, fără educaţie, fără morală.
    Ce-i de făcut?  Vina este şi a noastră, a părinţilor: i-am scăpat din mână.  Nu le-am cenzurat (ştiu că e un cuvânt neplăcut, dar până dau de mâncare, şi adăpost, şi plătesc şcoala copiilor mei, ei sunt datori să asculte de mine şi de regulile mele!) timpul petrecut în faţa televizorului, nu i-am îndrumat spre activităţi care dezvoltă imaginaţia (cum este cititul, de exemplu; se ştie că urmăritul programelor de TV este cel mai puternic ucigaş al imaginaţiei, al gândirii creiatoare!), nu i-am încurajat să asculte muzică care înalţă şi nu degradează, nu i-am încurajat să înveţe să cânte la un instrument, să facă un sport!  Nu am devenit eroii lor şi i-am lăsat în seama idolilor societăţii contemporane.
    Poate că începutul recâştigării pentru eroism, civilizaţe şi măreţie al acestei generaţii nu-i ratat.  Propun să începem noi înşine, părinţii, cu un mai mare respect pentru adevăratele valori şi, de ce nu, pentru Dumnezeu.  Să înfiinţăm în casele noastre un mediu care încurajează performanţa, excepţionalul în toate aspectele vieţii. Apoi să-i încurajăm la a-şi ocupa timpul cu ceva constructiv.  Şi nu în ultimul rând, să cenzurăm la ce privesc, ce ascultă, cu cine discută şi ce vorbesc.   
    Cred că nu-i prea mult, pentru viitorul lor, şi liniştea noastră!  Şi pentru viitorul noţiunii şi calităţii de erou.
Nr. 213. Mai 2008
     
                                                                               ***
Cristian IOANIDE

Cristian Ioanide

SUBRUL IRANULUI
Stimaţi cititori,
    La summitul NATO – Rusia de la Bucureşti s’a discutat şi problema scutului anti-rachetă, care să protejeze Europa (mă rog, Europa fără Rusia) de eventualele atacuri ce ar putea surveni din partea unor puteri nucleare. De Coreea de Nord nu poate fi vorba, pentru că, deocamdată, această comunistă posedată nu poate învinge distanţe atât de mari, nici măcar ideologic. Pakistanul şi India nu sunt preocupate decât de stabilizarea unui oarece echilibru între ele. Şi, pe deasupra, mau sunt şi aliate fidele ale Statelor Unite. (Mă rog, cât mai poate fi cineva fidel cuiva în zilele noastre.) China se bucură prea tare de descoperirea prosperităţii economice încât nu atacă nici măcar Taivanul, fostul cuib al celui mai mare duşman al lui Mao şi cumnat al acestuia, Cian Kai Chek. Şi atunci cine mai rămâne să ne pună în pericol vechea civilizaţie occidentală?

Păi, Iranul.

       Angela Merkel, fiică de pastor lutheran (cunosc bine acest gen de fată din copilăria mea) şi cancelar al Germaniei a avut o întâlnire cu emirul Âatarului, şeicul Hamad ben Khalifa al-Thani, mai zilele trecute. Ce i-a spus, ce nu i-a spus Frau Merkel, cert e că şeicul a început să tremure ca o piftie. Se zice că aceasta şi-a exprimat îngrijorarea iscată de lipsa oricărui progres în dosarul nuclear iranian. Iar bravul şeic a apucat doar să mai îngâime cu răsuflarea tăiată că, chiar şi timidele sancţiuni internaţionale impuse Iranului “contraproductive”.

       Iranul nu e tratat cu lipsă de atenţie nici măcar în marea Americă, în timpul celui mai tumultuos sezon al acestei ţări, alegerile.

       Astfel, în chiar ziua decisivului scrutin preliminar din Pennsylvania, Hillary Clinton a avertizat în termeni fără echivoc Iranul. Da, dacă va ajunge la Casa Albă în Noiembrie şi conducătorii iranieni vor lansa un atac nuclear contra Israelului, SUA “sunt în măsură să-i şteargă de pe faţa pământului”, a declarat ea. Deci, liderii de la Teheran să facă bine şi nu  întreprindă ”vreo acţiune stupidă, neroadă şi tragică”, a precizat soţia fostului preşedinte american. Şi asta pentru că, preşedintele iranian Ahmadinedjad a declarat în repetate rânduri că “Israelul trebuie şters de pe hartă”. Iar, în urmă cu câteva zile, un lider militar iranian a afirmat la rândul său că Teheranul n’ar ezita “să lichideze Israelul”, în cazul unui atac al statului evreu.

       Contracandidatul ei democrat la preşedinţia americană, Barak Obama, a calificat declaraţia lui Hillary Clinton drept “belicoasă”, totuşi a trebuit să afirme şi el că, în cazul în care ar fi ales la cârma SUA, ţara sa va reacţiona la un atac iranian anti-israelian într’un mod “prompt şi ferm”.

      Dar, comentatorii politici văd în aceste declaraţii încercarea lui Hillary de a se detaşa de Obama şi de a se prezenta americanilor  în postura unui lider politic capabil să ia, la nevoie, decizii grele şi, ca atare, să-i facă faţă în Noiembrie candidatului republican John McCain.  

         Merită oare Iranul ăsta chiar atâta îngrijorare din partea Occidentului?

        Se pare că, da.

       Irakul, atât de urât de Statele Unite de vreo două decenii încoace, deşi islamic, era o dictatură seculară. Asta l-a făcut să fie antipatizat atât de statele islamice religioase, cât şi de monarhiile ‘democrate’ din Islam. Dacă nu era încăpăţânarea texană “Bush – tatăl şi fiul”, Irakul putea deveni, printr’o diplomaţie mai înţeleaptă, un pion de bază al Americii în Orientul Mijlociu. Sigur că, mai era problema ameliorării atitudinii Babilonului faţă de {ara Sfântă. Dar şi asta se putea rezolva prin expoatarea urii irakiene faţă de dictatura religioasă din Iran după căderea şahului Pahlavi. Numai că, n’a fost să fie aşa. Şi în vacuumul creeat de căderea lui Saddam, Iranul a ţâşnit ca un demon scăpat din Hades.

        Şi de unde până acum era, vorba românului, rău fără de rău, acum e rău cu rău. Pentru că, spre deosebire de Irakul lui Saddam, Iranul ayatolahilor are două arme extrem de puternice: în interior, faimoasele Gărzi Revoluţionare şi, în exterior, o politică de un rafinament satanic.

         De la început, vă rog să nu comparaţi Securitatea lui Saddam, care oricât de crudă era, făcea relele, cam ca surata ei de la Bucureşti, adică, fără vreo undă de idealism. Ci, gândind că, aşa trebuie ţinut în siguranţă un tiran.

        Spre deosebire de aceasta, Gărzile Revoluţionare au un ideal mistic: izbânda cauzei islamice peste tot. Asta i-a făcut ca în timpul războiului dintre Teheran şi Bagdad, în cadrul Operaţiunii Ramadan, să atace, în valuri nesfârşite de oameni condamnaţi aprioric morţii, Basra, fără cea mai sumară pregătire de artilerie. Cei care aţi absolvit şcoala militară vă daţi seama despre ce-i vorba.

          Deşi oficial Gărzile Revoluţionare, conform articolului 150 al constituţiei iraniene, reprezină o componentă a armatei, ele nu au nimic de-a face cu aceasta. Ele sunt un “stat în stat” în Iranul ayatolahilor şi operează separat de armata iraniană, având propriile lor trupe tereste, forţe navale, aeriene, servicii de securitate şi forţe speciale.

          Gărzile Revoluţionare au fost înfiinţate în urma revoluţiei islamice din 1979 şi se estimează că au în jur de 125,000 de membri. Pe lângă aceştia, Gărzile Revoluţionare mai au forţe paramilitare, aproape în fiecare oraş al ţării, însumând 90,000 de luptători permanenţi şi 300,000 de rezervişti.

          Se estimează că, una peste alta, Gărzile Revoluţionare constituie o armată de 20 de divizii, adică aproape jumătate din efectivele ale SUA de la începutul ultimului război mondial.

       Misiunea principală a Gărzilor Revoluţionare este securitatea naţională. Ele sunt, de asemenea, responsabile de sistemul de rachete al Iranului. Forţele paramilitare au ca misiune întărirea legii, gestionarea situaţiilor de urgenţă, asigurarea ajutoarelor sociale, organizarea ceremoniilor religioase şi … luarea de decizii în privinţa faptelor aparţinând de morala publică şi suprimarea întrunirilor de disidenţă. Iar ele ascultă numai de ordinele Gărzilor Revoluţionare şi nicidecum ale Armatei.

          Trebuie să menţionăm aici că, Gărzile Revoluţionare reprezintă, de fapt, o forţă mai puternică decât un corp de armată de 20 de divizii, deoarece ele sunt antrenate în stilul războiului cel mai modern, “războiul asimetric”.

          Deci, nu de populaţia mai mult sau mai puţin paşnică a Iranului se îngrijorează lumea, ci de aceste demenţiale Gărzi Revoluţionare, care fac din “lege” “fărădelege”, crezând că, prin asta se fac cât mai plăcuţi lui Alah. Şi la aşa un Alah, aşa bucurie.

           Un oficial american a confirmat pentru BBC că, Statele Unite ar urma să includă Gărzile Revoluţionare pe lista grupărilor considerate teroriste. Iar dacă administraţia Bush va face un anunţ oficial în acest sens, va fi pentru prima dată când o aripă a armatei unei naţiuni suverane este declarată organzaţie teroristă.

         Dar părerile analiştilor în privinţa unei eventuale catalogări a Gărzilor Revoluţionare drept grupare teroristă sunt împărţite.

          Mahan Abedin, director de cercetare la Centrul pentru Studierea Terorismului din Londra a declarat Associated Press că includerea Gărzilor Revoluţionare pe lista grupărilor teroriste ar putea avea efect în Statele Unite, dar că se vor împotrivi ideii ţările care au legături comerciale cu Iranul, cum ar fi Franţa şi Germania.

       În schimb, Rasool Nasisi, analist pe Orientul Apropiat la Universitatea Strayer University, a declarat AFP că “decizia ar avea implicaţii serioase, fiindcă va limita legăturile comerciale ale Iranului cu restul lumii”.

     Lista organizaţiilor teroriste întocmită de Departamentul de Stat include în prezent 42 de organizaţii.

       Între ele se numără al-~aeda, gruparea militantă libaneză Hezbollah, grupările palestiniene Hamas şi Jihadul Islamic, Tigrii Tamil din Sri Lanka şi gruparea separatistă bască ETA.

        Se spune că, la sfârşitul Războiului Rece, America a bătut Rusia bolşevică la toate capitolele. Mai puţin unul: propaganda. Şi astăzi, în pofida nu ştiu câtor evidenţe, mai există nostalgici ai vremurilor de ‘pură simţire comunistă’, care creştea “în inimi răzvrătirea”, vorba cântecului.

        Faţă de primitiva şi stupida politică externă a lui Saddam, şi faţă de ‘ultra-ortodoxa’ politică pro-americană a şahului Pahlavi, Iranul ayatolahilor merge cu rafinament pe urmele propagandei sovietice. Şi demonstraţia am avut-o citind un articol foarte documentat din Cadran Politic. Autor: Virginia Mircea. Titlu: “Ambiţia de putere globală a Iranului”. Am să citez din acest articol.

        “În timp ce Statele Unite îşi concentrează atenţia asupra activităţilor Teheranului în Orientul Mijlociu, Iranul face eforturi serioase să-şi extindă influenţa în America Latină şi Africa. Căutările preşedintelui iranian Mahmoud Ahmadinejad în ambele direcţii sunt generos finanţate. A făcut paşi importanţi în America Latină, contribuind la încurajarea blocului anti-american al Venezuelei, Boliviei şi Nicaraguei. Şi în Africa se pun bazele unor legături strânse cu Teheranul.”

          Dar, în timp ce oficialii SUA se chinuiesc să pună la punct o strategie pentru a menţine sub control, a întârzia şi, poate, chiar a reduce influenţa iraniană în regiunea extinsă a Orientului Mijlociu, guvernul lui Ahmadinejad şi IRGC (Gărzile Revoluţionare), plini de bani şi încurajaţi peste măsură de ultimele succese, aspiră acum la statutul de jucător global.

         Sub Ahmadinejad, oficialii iranieni au aplicat o strategie coordonată, diplomatică, economică şi militară, de extindere a influenţei în America Latină şi Africa. Au avut succes nu doar în Venezuela, Nicaragua şi Bolivia, ci şi în Senegal, Zimbabwe şi Africa de Sud. Teheranul aplică strategia petei de cerneală pentru a-şi extinde influenţa în celelalte state din regiunile res­pective.”

        “Prezenţa iraniană în America La­tină nu este o noutate. Ahmadinejad face de trei ori mai multe vizite în Ame­rica Latină decât preşedintele Bush.

        Cu ceva vreme în urmă, Hezbollahul s’a stabilit la graniţa dintre Paraguay, Brazilia şi Argentina. Terorişti, având legături cu Iranul, au bombardat ambasada israeliană din Buenos Aires în 1992 şi un centru al comunităţii evreieşti în acelaşi oraş în 1994.”

           “Piatra de temelie a politicii lui Ahma­dinejad în America Latină este formarea unei axe anti-americane cu Vene­zuela, ţel urmărit şi de preşedintele venezuelean Hugo Chávez. Acesta, aflat într’o vizită la Teheran în Iulie 2006, declara, într’o confe­rinţă la Universitatea din Tehe­ran: “Trebuie să salvăm omenirea şi să punem capăt imperiului SUA.“ Când Chávez a vizitat din nou Teheranul – la un an de la prima vizită –, i-a oferit lui Ahmadinejad un Airbus A340-200 în semn de prietenie, într’o perioadă în care numeroase ţări occidentale au refuzat să exporte aeronave moderne Iranului. Liderul suprem, Ayatollahul Ali Khamenei, i-a acordat o audienţă, onoa­re oferită doar personajelor politice pe care conducerea iraniană le consideră drept cei mai apropiaţi parteneri.”

             “Atât Ahmadinejad, cât şi Chávez şi-au folosit solidaritatea pentru a se apăra reciproc de criticile interne. La inau­gu­rarea a două fabrici iraniene în Caracas, Chávez lăuda “realizările de după Revoluţia Islamică”, pe care le compara cu condiţiile de viaţă sub regimul şahului – comentarii care nu au însemnat mare lucru pentru publi­cul din Venezuela, dar care l-au ajutat pe Ahmadinejad să se apere de criticile din propria ţară privind modul de gestionare a crizei economice. La rân­dul său, Ahmadinejad a copiat retorica anti-americană a lui Chávez în faţa publicului venezuelean, sprijinind afir­maţia preşedintelui populist că toate relele din Venezuela se dato­rea­ză unui complot american şi nu proas­tei admi­nistrări a economiei. Încă şi mai bizare au fost rapoartele – în mod evident false – conform cărora “întregi triburi băştinaşe” din Venezuela s’au con­vertit la şiism. O astfel de propagandă dă bine în rândul electoratului clerical din Iran, care consideră că aventurile preşedintelui vin în contradicţie cu interesele regionale mai concrete ale Iranului.”

          "Şi Cuba a contribuit la apropierea dintre Iran şi Venezuela, deşi boala li­de­rului cubanez Fidel Castro şi sărăcia populaţiei de pe insula comunistă au diminuat rolul acesteia. Pe lângă găz­duirea întâlnirii Mişcării de Nealiniere din 2006, Havana s’a alăturat efor­tu­rilor depuse de Teheran şi Caracas pentru înfiinţarea unei linii comerciale comune  – care, dat fiind caracterul dezorganizat al aplicării sancţiunilor ame­ricane şi europene, ar putea ajuta fiecare stat să eludeze anumite sancţiuni. Nu orice companie de trans­port ar fi la fel de receptivă la sensi­bilităţile Teheranului ca una operată de cubanezi sau venezueleni.”

        “Apropierea Republicii Islamice de Nicaragua îşi are preţul său. Răvăşită de furtuni şi neprietenoasă cu inves­titorii, Nicaragua a obţinut o infuzie de capital mai mult decât necesară din partea Iranului. În lunile de după vizita lui Ortega în Republica Islamică, cele două state au semnat câteva acorduri economice, iar Teheranul a acceptat să finanţeze un port în Nicaragua în valoare de 350 milioane de dolari. Indiferent dacă Nicaragua este moti­vată de banii oferiţi sau de antipatia ideologică faţă de Statele Unite, Teheranul  a câştigat un aliat cu “opinii politice comune.“

          "Bolivia, sub conducerea lui Juan Evo Morales, a primit cu braţele des­chi­se alianţa cu Teheranul. Ca şi Nicaragua, Bolivia primeşte ajutoare – peste 1,1 miliarde dolari în “proiecte de cooperare industrială” –, iar Iranul primeşte un aliat diplomatic.”

           Iar acum, iată diplomaţia ayatolahilor în Africa.    

         "După ce rând pe rând admi­nis­traţiile americane şi guvernele euro­pene au ignorat cu succes Africa, Teheranul vede cele 52 de state de pe acest continent drept o pradă uşoară. Pe 29 Ianuarie 2008, ministrul de externe iranian M. Mottaki declara că acest an va marca un “reper major pentru relaţiile dintre Iran şi Africa“. Trei zile mai târziu, participând la summitul Uniunii Africane din Addis Ababa, Mottaki anunţa că în curând Iranul va găzdui … o întâlnire a miniştrilor africani de externe în Teheran (!!!).”

           Până atunci, “Republica Islamică a construit relaţii deosebit de puternice cu Senegalul, fost aliat al SUA în timpul Războiului Rece, dar care se transformă treptat într’o Venezuelă a Africii de Vest. Preşedintele Abdoulaye Wade a călătorit de două ori la Teheran pentru a se întâlni cu Ayatollahul Khamenei şi preşedintele Ahmadinejad, întâi în 2006, apoi în 2008. În ultima vizită, el i-a dat ocazia lui Khamenei să declare că dezvoltarea unităţii între ţările islamice ca Senegalul şi Iranul poate slăbi “marile puteri” ca SUA. Iar pe 22 Iulie 2007, şeful justiţiei Ayatollahul Mahmoud Hashemi Sha­hro­­udi şi purtătorul de cuvânt al guvernului Gholam-Hossein Elham, doi dintre apropiaţii lui Khamenei şi respectiv Ahmadinejad – au plecat la Dakar, unde i-au întâlnit pe Wade şi pe premierul senegalez Cheikh Hadjibou Soumaré. Cu această ocazie Soumaré declara: “Consi­de­răm că este datoria noastră să extindem legăturile cu ţările islamice şi să folosim capabilităţile şi potenţialul statelor musulmane pentru a contribui la creşterea şi răspândirea Islamului”. “După vizita iraniană reciprocă, Wade a anunţat că Iranul urmează să construiască o rafinărie, un combinat chimic şi o unitate de asamblare de maşini de 80 milioane dolari în statul vest-african.”

         “Robert Mugabe, preşedinte de multă vreme al statului Zimbabwe, a fost la fel de nociv pentru ţara sa ca şi Bashir pentru Sudan. Guvernul lui Mugabe demonizează minorităţile rasiale şi etnice, iar politicile sale economice au adus “grânarul” Africii sudice în pragul foametei. În timp ce comunitatea internaţională izolează regimul lui Mugabe în Zimbabwe, Tehe­ranul îi întinde o mână de ajutor. Cele două ţări au semnat acorduri de încu­rajare a cooperării economice, de resus­citare a rafinăriei din Zimbabwe şi de a promova politici agricole.”

       “Africa de Sud este un alt aliat regio­nal al Iranului. Recunoscătoare pentru opoziţia Iranului faţă de apartheid, cele două state au reluat legăturile diplo­matice oficiale în 1994. Deşi retorica bilaterală ulterioară a fost întotdeauna caldă, în ultimii ani Teheranul s’a folo­sit de industria petrolieră şi de comerţ pentru a-şi strânge legăturile cu Pre­toria. Strategia iraniană nu e întâm­plă­toare. “Africa de Sud este un mem­bru-cheie al Mişcării de Nealiniere, un bloc de ţări în curs de dezvoltare care se opune eforturilor de a obliga Teheranul să pună capăt operaţiunilor de îmbogăţire a uraniului”, explică un comentariu din publicaţia oficială de limbă engleză a Iranului.”“În ciuda raportului AIEA din februarie 2008 conform căruia Repu­blica Islamică şi-a continuat activitatea de îmbogăţire a uraniului, încălcând prevederile Tratatului de Neproliferare Nucleară şi două rezoluţii ale Consi­liului de Securitate ONU, guvernul sud-african şi-a folosit statutul de membru nepermanent în Consiliul de Securitate ONU pentru a pleda împotriva unor sanc­ţiuni suplimentare.
    Oficialii iranieni au cultivat şi alte state africane mai mici cu aceeaşi hărnicie. În Septembrie 2007, ministrul interimar al petrolului din Iran, Gholam-Hossein Nozari, a promis colaborare pentru exploatarea proaspăt desco­pe­ritului câmp petrolifer al Ugandei, iar două luni mai târziu, Banca Iraniană pentru Dezvoltarea Exportului a promis un milion de dolari pentru o linie de micro­credite în Uganda. În Noiembrie, Mottaki anunţa de asemenea o iniţi­ativă de dezvoltare a relaţiilor cu Mala­wi după ce preşedintele acestei ţări a susţinut dreptul Iranului de a construi tehnologie nucleară. În aceeaşi lună, Mottaki îl primea la Teheran pe ministrul de externe al Côte d’Ivoire  – din nou, după ce ambasadorul acestei ţări vest-africane şi-a afirmat susţi­ne­rea pentru Iran în disputa sa cu Consi­liul de Securitate al ONU în privinţa programului nuclear iranian.

        Iranul cheltuie milioane de dolari în Africa, dar ajutoarele sale par a fi condi­ţio­nate. În ultimele săptămâni, guvernul iranian a folosit declaraţii ale con­ducătorilor din Lesotho, Mau­ri­tania, Mali şi Namibia pentru a spori sprijinul pentru programul său nuclear.”

          Aseară, agenţia Reuter anunţa că, Teheranul pregăteşte un pachet de propuneri cu privire la dosarul său nuclear. Acest pachet ar urma sa fie înaintat Rusiei, care la rândul ei ar trebui să-l transmită Americii, UE şi Chinei.

           De ce Teheranul a ales tocmai Rusia pentru aceste demersuri?        

          În editorialul RT 182, “Mulţumesc, Al Jazeera!”, scriam: “Cel mai important centru nuclear al “Elamului” iranian este la Bushehr. El a fost conceput sub forma a două reactoare nucleare, care trebuiau executate de firma germană Kraftwerk-Union AG, începând cu anul 1975. Dar lucrările au fost stopate din cauza revoluţiei iraniene din 1979.

          Între 1985 şi 1988, reactoarele terminate doar pe jumătate au suferit deteriorări de pe urma atacurilor aeriene irakiene şi programul nuclear a fost oprit până la sfârşitul ostilităţilor.

          În 1995 însă, Rusia, mântuitoarea întregului norod omenesc, s’a angajat (contra unor sume uriaşe de $ 700,000,000 şi $ 1,200,000,000!) să furnizeze Busherului un reactor de apă uşoară şi plutoniu pentru bombe atomice.

         În acel moment, America a început vag să înţeleagă cum stau treburile cu bărbile aiatolatilor. (Dar, din păcate, nu şi cu Noua Rusie!) Şi mai vreţi să cunoaşteţi care-i părerea ‘ţarului’ Putin despre disciplinarea Iranului?”

        Există un aluat comun care face ca destinele Rusiei şi Iranului să fie asemănătoare. Revoluţia bolşevică din Octombrie a debutat cu atrocităţile inimaginabile ale Comisiei Extraordinare pentru Combaterea Contrarevoluţiei şi Sabotajului (Cheka) condusă de sceleratul Felix Dzerzhinsky, care înlocuia legea (bună sau rea) prin fărădelege. La fel se întâmplă şi cu Gărzile Revoluţionare din Iran. Politica externă sovietică nu s’a îndreptat către zonele atee, cum ar fi fost de aşteptat, ci către acelea în care bigotismul a înlocuit credinţa. Pe aceeaşi cale bătută păşeşte azi cu fermitate şi politica externă a ayatolahilor: America Latină şi Africa.

        Literatura apocaliptică ne arată că, atracţia satanică datorată similarităţii ideologice dintre Rusia şi Iran va fi indestructibilă până în ultima zi  a Istoriei. Anticristul îşi va întinde mâna peste felurite ţări şi nici ţara Egiptului nu va scăpa. Ci se va face stăpân pe vistieriile din aur şi din argint şi pe toate lucrurile scumpe ale Egiptului. Libienii şi etiopienii vor veni în alai după el. Dar nişte zvonuri, venite de la răsărit şi de la miazănoapte, îl vor înspăimânta şi atunci va porni cu o mare mânie, ca să prăpădească şi să nimicească cu desăvârşire pe mulţi, este scris în Cartea lui Daniel. Şi printre năvălitori se vor număra atât Rusia cât şi Iranul. Iar în Cartea lui Ezechiel, printre cei care însoţesc Rusia în atacul ei final asupra {ării Sfinte se numără, din nou, şi Iranul: Te voi târî, (Gog, n.n.), şi-ţi voi pune un cârlig în fălci; te voi scoate, pe tine şi toată oastea ta, cai şi călăreţi, toţi îmbrăcaţi în chip strălucit, ceată mare de popor, care poartă scut şi pavăză şi care toţi mânuiesc sabia; împreună cu ei voi scoate pe cei din Persia, Etiopia şi Put, toţi cu scut şi coif: Gomerul cu toate oştile lui, ţara Togarmei, din fundul miazănoaptei, cu toate oştile sale, popoare multe împreună cu tine!

         De aceea, Cartea Sfântă conţine cuvinte pline de asprime cu privire la ţările care au oprimat Israelul, dar şi de iertare finală: “După patruzeci de ani, voi strânge pe egipteni din mijlocul popoarelor între care îi voi risipi”; “Dar în vremurile de apoi, voi aduce înapoi pe prinşii de război ai Moabului, zice Domnul”; “Dar după aceea, voi aduce înapoi pe prinşii de război ai copiilor lui Amon, zice Domnul”. Până şi Elamului, partea de sud-vest a vechii Persii, după o furie teribilă i se arată milă: “Dar în zilele de apoi voi aduce înapoi pe prinşii de război ai Elamului, zice Domnul.”

           Dar această milă ultimă se opreşte în faţa Rusiei şi Iranului.

 ***

The GRID de Crisitan Ioanide
    Stimaţi cititori,
    Un articol de mici proporţii, dar plin de înţelesuri, al Pastorului Ted Pope (postat pe site-ul nostru) mi-a atras atenţia. Este vorba despre “Comunicaţia viitorului”. Iată un fragment din acesta:
    “Daniel spunea printre altele, în încheierea profeţiei sale că “cunoştinţa va creşte” în vremurile din urmă.  Nu mai încape nici o îndoială că aceste preziceri se împlinesc sub ochii noştri.
    Una dintre schimbările cele mai fascinante au apărut în domeniul comunicaţiei şi se datorează internetului. Eu am schimbat mereu compania cu care mă conectam la WWW ca să am viteze din ce în ce mai rapide. Compania care o folosesc acasă (Comcast) îmi oferă viteze de downloadare de 12Mbps şi uploadare de 768kbps. Unde închiriez biroul, proprietarul mi-a oferit T3 şi am viteze de downloadare de peste 44Mbps. Viteze uluitoare!
    Ieri însă am dat peste un articol la Fox News care prezice că şi Internetul va deveni în curând perimat.  Se vehiculează un alt termen cu care probabil că vom începe să ne obişnuim în câţiva ani, şi el va înlocui tehnologia veche a internetului (reţeaua de internet încă se bazează în multe părţi pe cabluri care au fost gândite pentru telefonie şi imagine) printr-o tehnologie nouă a fibrei optice. Noul termen ce se impune este “The Grid” (Reţeaua) şi deja se foloseşte de vreo şapte ani la CERN în Geneva (CERN este organizaţia care a inventat internetul, deşi Al Gore zice că el l-a inventat!). Viteza de conecţie şi comunicare va fi de 10 mii de ori mai rapidă decât ce am eu acum acasă!  Sistemul va putea transmite imagini holografice. Un film de peste 8GB va putea fi downloadat în mai puţin de 2 secunde (he-hei, ce viaţă pe amatorii de noutăţi…) etc.”
    Puterea Gridului se va vedea în această vară, atunci când oamenii de ştiinţă de la CERN vor decide ziua “butonului roşu”, dând drumul unui uriaş accelerator de particule (LHC), construit pentru a determina originile universului. Iar Gridul va fi activat pentru a capta datele pe care LHC i le va furniza.
    Profesorul Tony Doyle, directorul tehnic al acestui proiect, spunea: “Noi avem nevoie de o aşa mare putere de procesare, astfel încât să se obţină atâta electricitate cât să alimenteze toate computerele care erau la CERN. Iar rezultatul a fost o nouă reţea atât de puternică încât să trimită datele imediat către centrele de cercetare din alte ţări”. Şi încă ceva foarte interesant tot dintr’o declaraţie a aceluiaş profesor: “Proiecte ca Gridul vor aduce uriaşe schimbări în business şi societate, tot atât de mult ca în ştiinţă. Nu e departe ziua când vor putea avea loc conferinţe video, realizate holografic. Realizarea aceasta va putea implica ‘prezenţa’ a mii de persoane aflate, de fapt la mari distanţe, şi “social networking”-ul poate deveni principalul nostru mod de comunicare în viitor. Istoria Internetului ne arată că noi nu putem prezice impacturile reale, ci doar să intuim că ele vor fi uriaşe.”
    Dar, de fapt, ţinta cea mai apropiată a Gridului este ca, acţionând acceleratorul fantastic LHC, să se dea peste o particulă ipotetică încă, denumită “particula Higgs”. Această particulă a fost “descoperită” numai teoretic până acum şi se pare că ea este cea care dă greutate unei masse reale. În felul acesta, savanţii vor avea explicaţia experimentală a “fotonului” lipsit de massă din care este compusă lumina şi electromagnetismul.
    Concluzionând, trei par cele mai importante ţinte ale Gridului.
    Prima este de a obţine cvasi-instantaneu date mecanice de la cât mai multe puncte de pe pământ.
    A doua este descoperirea modului în care non-materia se transformă în materie şi invers, prin descoperirea experimentală a particulelor Higgs.  
    Iar a treia va fi: sub puterea super-comunicării prin imagini holografice, posibilitatea creerii unei lumi fictive, dar, în aparenţă, perfect reale.
    Dar să vedem în ce constă mai în amănunt acest gigantic şi straniu proiect de la CERN condus de Marea Britanie.

    Acceleratorul de particule LHC este o ‘maşină belialică’ cântărind 38,000 de tone, rulând într’un tunel aflat la 100 m de la suprafaţa solului şi având o circumferinţă de 27 km, într’o secţiune de 16.5 m în diametru.
    Datele furnizate de LHC sunt captate de 4 camere detectoare, aflate la marginea traseului circular. Iar aceste date sunt transmise reţelei (Gridului) de computere care la vor procesa.
    LHC accelerează două seturi de particule     atomice în direcţii opuse împrejurul celor 27 de km. Atunci când particulele ajung la viteza maximă, LHC le permite să ‘bombardeze’ cele patru camere detectoare. Mii de noi particule se produc de pe urma acestui ‘bombardament’, iar detectorii permit savanţilor să le selecteze pe cele care prezintă interes ştiinţific.
    Energia produsă de acest ‘bombardament’, pe măsură ce creşte, va permite oamenilor de ştiinţă să pătrundă mai adânc şi mai adânc în structura Universului şi în istoria sa. În aceste condiţii extreme, pot să apară noi particule atomice.
    Şi acum un moment de sinceritate. Realizatorii LHC afirmă:
    “LHC nu este ceva care caută să creeze o lume mai bună. Mai degrabă, el ne va permite să ne verificăm teoriile şi ideile despre modul în care funcţionează Universul şi care sunt originile sale. Răspunsurile pe care le vom obţine vor fi poate aplicabile cândva în viitor. Dar e posibil ca o nouă ştiinţă să apară acum.”

    Şi acum iată o serie de întrebări ‘naïve’, dar de bun simţ, pe care oamenii simpli le-au pus celor de la CERN.
    Am auzit că LHC va recreea Big Bang-ul. Înseamnă asta că ar putea creea un alt Univers? Şi dacă da, ce se va întâmpla cu Universul nostru?  
    Recreearea Big Bang-ului este desigur o neînţelegere. Nici un Big Bang nu poate creea un nou Univers.
    Cât costă LHC şi cine plăteşte banii ăştia?
    În total, LHC va costa 2.6 miliarde de lire sterline, din care acceleratorul 2.1, iar detectorii 0.575.
    Aceşti bani vor fi suportaţi de către cele 20 de state membre ale proiectului de la CERN, şi de încă 6 obervatori.
    Marea Britanie va suporta 34 de milioane annual.
    “CERN” înseamnă “Conseil Européen pour la Recherche Nucléaire” sau “European Council for Nuclear Research”. Înseamnă asta că acolo se studiază şi arme nucleare?
    Atunci când s’a înfiinţat CERN (1952-1954), cerecetările Fizicii se ocupau de explorarea interioară a atomului, şi, în consecinţăţă, se numeau ‘atomice’. CERN însă n’a fost niciodată implicat în cercetări asupra puterii nucleare sau armelor atomice.
    De ce este LHC plasat subteran? Acest proiect vrea să fie ţinut departe de privirile noastre?
    LHC a fost construit în tunelul în care iniţial a fost amplsat LEP (the Large Electron Positron collider). Aceasta a fost cea mai economică soluţie. Soluţia “underground” a mai avut avantajul de nu polua mediul înconjurător.
    Roca înconjurând LHC este un scut natural care reduce cantitatea de radiaţii care se desvoltă prin întregul proces. Dacă s’ar fi adoptat soluţia supraterană ar fi fost nevoie de un scut de piatră de 50-100 m.
    Pot cercetările de la CERN să fie folosite pentru producerea de arme de distrugere în massă?
    Improbabil, pentru două motive. Mai întâi savanţii şi inginerii care lucrează aici nu au nicio preocupare în producerea de arme. Ei sunt interesaţi să cunoască cum funcţionează lumea şi ninidecum cum poate fi distrusă.
    Apoi, energia particulelor produse de LHC necesită o maşină consumând 120 MW şi 91 de tone de heliu lichid super-rece.  Particulele, ele însele, au o mare cantitate de energie, dar care nu poate menţiuntă decât într’un spaţiu vacuumat. Odată ajunse în atmosferă, ele se combină cu aerul şi îşi disipează rapid energia.
    Înaltele energii produse de LHC pot fi periculoase? Ce se întâmplă în cazul unui accident?
    LHC produce energii înalte, dar aceste energii sunt reţinute în volume foarte mici în interiorul detectorilor de particule. Detectorii sunt astfel proiectaţi încât foarte puţină energie poate să iasă necontrolat din ele.
    Dar există un pericol totuşi. Şi acel pericol îl constituie maşina LHC. Particulele au energia totală a unei rachete Eurostar traversând cu toată viteza un mediu. Dacă ceva se întâmplă şi grupul de particule se destabilizează atunci întreaga energie loveşte peretele tunelului şi magneţii LHC vor produce un mare dezastru. Din această cauză avem un sistem de asigurare. Dacă puterea maşinii sau a magneţilor va cădea, grupul de particule va fi oprit automat prin amortizare şi pulverizat într’un tunel orb, unde întreaga energie este disipată. Totul se va întâmpla în câteva milisecunde.

    Stimaţi cititori, eu cred că sunt departe de a fi o minte bigotă care, fără să stea prea mult pe gânduri, să condamne în totalitate ŞTIINŢĂ, ca fiind o făcătură satanică. Şi eu am lucrat pentru mulţi ani în acest domeniu şi am simţit-o de foarte multe ori aproape de inima mea, dar şi câteodată foarte departe de un scop cât de cât nobil.
    Ce anume dă ‘culoare’ Ştiinţei? Ce anume face  ca Ştiinţa să fie când un lucru de bine şi când un lucru de rău?   
    În Cartea Proverbelor, împăratul Solomon, cel mai important savant al timpurilor sale, spunea: Înţeleptul se teme şi se abate de la rău, dar nesocotitul este îngâmfat şi fără frică. Iar “îngâmfarea” nu este nicidecum cel mai mărunt dintre necazurile omului.
    Deci, ca prim răspuns dat întrebării noastre este faptul că, Ştiinţa – oricâtă valoare informativă ar avea ea – poate fi “înţeleaptă” sau, dimpotrivă, “nesocotită”, “îngâmfată”, “iresponsabilă”. Iar această aserţiune este confirmată de către cel mai înţelept dintre apostoli, care se adresează creştinilor din Corint astfel: … Dar cunoştinţa îngâmfă, pe când dragostea zideşte. Iar parafrazând acum pe acelaşi apostol, am putea spune: “Şi chiar dacă aş avea darul proorociei şi aş cunoaşte toate tainele şi toată ştiinţa,” cunoaşterea mea nu valorează nimic, pentru că nu e isvorâtă din dragoste.

    Stimaţi cititori, sunt în permanenţă obsedat de întrebarea: Cum va arăta Ştiinţa vremurilor ultime?
    Să fie oare de vreun folos o asemenea întrebare? Sau în această situaţie ar trebui să urmăm sfatul înţeleptului Pavel adresat lui Timotei şi Tit: Fereşte-te de întrebările nebune şi nefolositoare, căci ştii că dau naştere la certuri.
    Nu, nu cred că întrebarea pusă mai înainte este una “nebună”. Poate că, dacă am trăi cu câteva sute de ani înainte de momentul actual n’ar avea rost să ne-o punem, pentru că oricâtă imaginaţie am fi avut tot n’am fi putut realiza panorama cunoaşterii vremurilor ultime. Căci această panoramă i-a apărut copleşitoare informatic chiar marelui profet Daniel, “om preaiubit şi scump” lui Dumnezeu, de altfel, care a leşinat, pur şi simplu la vederea ei, în faţa Arhanghelului Gabriel. Iar această neputinţă firească, datorită lipsei unor cunoştinţe esenţiale, l-a făcut pe înger să poruncească cu înţelepciune profetului: Tu, însă, Daniele, ţine ascunse aceste cuvinte şi pecetluieşte cartea, până la vremea sfârşitului. Atunci mulţi o vor citi şi cunoştinţa va creşte. Sau, cu alte cuvinte: “Daniele, tu eşti acum receptaculul unor informaţii care nu-ţi sunt de folos nici ţie şi nici celor care trăiesc acum. Ele nu vor putea fi folosite decât de către cei cei ce vor trăi ultimele momente ale Istoriei”, căci aceea va fi o vreme de strâmtorare, cum n’a mai fost de când sunt neamurile şi până la vremea aceasta.
    Am început noi oare să trăim acele vremuri?
    Cred că nu, dar ele sunt foarte aproape. Iar unul dintre semnele apropierii acestui moment cred că este realizarea Gridului, care pe lângă unele aspecte benefice oamenilor de bine (cum ar fi mărirea vitezei de comunicare de la distanţă), lasă să se întrevadă o serie de ambiţii ale “oamenilor nesocotiţi”, aşa precum îi numeşte înţeleptul Solomon.

    Există ceva paradoxal în ceea ce priveşte “cunoaşterea” din vremurile ultime. Din literatura apocaliptică se întrezăreşte un amalgam de primitivism tehnic şi de “super-ştiinţă” satanică.
    Scriam în editorialul trecut că, Rusia vremurilor ultime, care va ataca Israelul în fruntea unei numeroase coaliţii, va lăsa pe câmpul de luptă arme pe care cei din Ţara Sfântă le vor arde timp de 7 luni. Asta ar presupune că aceste arme vor fi ‘bogate’ în material lemnos.
    În această privinţă, s’a emis ipoteza că, nu ar fi vorba chiar de lemn, ci de un material artificial uşor combustibil. Numai că, profeţia din Cartea lui Ezechiel insistă: Nu vor lua lemne de pe câmp şi nu vor tăia lemne din păduri, ci vor face focul cu armele. Iar într’o asemenea situaţie, nici descrierea … şi vei veni din fundul miazănoaptei, tu şi multe popoare cu tine, toţi călări pe cai, o mare mulţime şi o puternică oştire! nu mai pare a fi metaforică, ci cât se poate de reală. Fiindcă o armată echipată cu arme cu suporturi lemnoase, îi stă foarte bine să călătorească şi în şea.

    Spre deosebire de Gog (Rusia), Anticristul pare să nu pună preţ pe o armată numeroasă, ci pe nişte dotări super-savante.
    Când fac această afirmaţie mă bazez pe un text din Cartea lui Daniel mult discutat: Împăratul (Anticristul, n.n.) va face ce va voi; se va înălţa, se va slăvi mai presus de toţi dumnezeii şi va spune lucruri nemaiauzite împotriva Dumnezeului dumnezeilor; şi va propăşi până va trece mânia, căci ce este hotărât se va împlini. Nu va ţine seamă nici de dumnezeii părinţilor săi, nici de dorinţa femeilor; cu un cuvânt, nu va ţine seamă de nici un dumnezeu, ci se va slăvi pe sine mai presus de toţi. În schimb, va cinsti pe dumnezeul cetăţuilor; acestui dumnezeu pe care nu-l cunoşteau părinţii săi, îi va aduce cinste cu aur şi argint, cu pietre scumpe şi lucruri de preţ. Cu ajutorul acestui dumnezeu străin va lucra împotriva locurilor întărite; cui îl va recunoaşte, îi va da mare cinste, îl va face să domnească peste mulţi şi le va împărţi moşii ca răsplată.
    Deşi e vorba de un text scurt, el este bogat în informaţii care ne redau caracterul personajului.
    În primul rând trebuie să observăm că, e vorba de un personaj care, deşi nu e un ateu ca Gog, pur şi simplu, se măsoară cu Dumnezeu, slăvindu-se pe sine însuşi. Ai crede în primul moment că, Anticristul va face parte din galeria cezarilor romani, care cereau să le fie slăvită ‘divinitatea’. Dar nu e chiar aşa.
    Anticristul va avea un dumnezeu pe care textul îl numeşte “dumnezeul cetăţuilor”, apărând astfel o contradicţie logică. Adică, el se va slăvi pe sine ca dumnezeu, dar în acelaşi timp, el va avea un dumnezeu al său propriu, cu care va lucra împotriva locurilor întărite. Numai că, această din urmă specificaţie are darul să demitizeze caracterul acestui ‘dumnezeu’. Iar el ne apare acum mai mult ca o “cunoaştere”, decât ca o divinitate.
    Acest ‘dumnezeu’ nu era cunoscut părinţilor săi, la fel după cum Gridul, de pildă, nu era cunoscut tatălui meu. Deci, e un ‘dumnezeu’ ce se va naşte într’o vreme în care oamenilor numai de Dumnezeu nu le va mai fi grijă. Şi, iată, nu vi se pare că noi astăzi, când în aşa-zisa ‘lume liberă’ numele Mântuitorului e din ce în ce mai puţin permis de a fi folosit în locurile publice, trăim într’un fel de post-creştinism?
    După părerea mea, “dumnezeul cetăţuilor” reprezintă “cunoaşterea satanică” a vremurilor din urmă.
    Anticristul nu va fi, probabil, un posesor al acestei cunoaşteri, dar se va înconjura de cei cunoscători: cui îl va recunoaşte, îi va da mare cinste. Şi pentru prima dată în Istorie, savanţii vor fi remuneraţi din belşug şi puşi în funcţii de conducere: … îl va face să domnească peste mulţi şi le va împărţi moşii ca răsplată.
    Imperiul lui Anticrist va fi deci, unul super-dictatorial şi savantocratic. Cu laboratoare şi centre de cercetare peste tot, cu o ‘nobilime’ a oamenilor de ştiinţă, dar cu o populaţie foarte puţin numeroasă şi săracă.
    Această din urmă idee reiese din aprecierea că: Nu va ţine seamă nici de dumnezeii părinţilor săi, nici de dorinţa femeilor; cu un cuvânt, nu va ţine seamă de nici un dumnezeu. Mulţi cercetători cred că textul se referă la o probabilă condiţie de homosexualitate a Anticristului, pentru că tot sunt acum pedosnicii la modă. Dar nu e chiar aşa. Şi asta pentru că, textul amplasează sintagma “dorinţa femeilor” între două noţiuni referitoare la divinitate. Şi ar fi greu de presupus apariţia unei scăderi de nivel spiritual în aceeaşi propoziţie. Nu, ci e vorba, probabil, de un control sever al naşterilor, datorită sărăciei în zăcăminte de valoare din zona respectivă, care să impună ţinerea numericească a populaţiei sub o anumită limită.
    Se confirmă deci, ceea e scris în capitolul 8 al Cărţii lui Daniel: El va fi tare, dar nu prin puterea lui însuşi; el va face pustiiri de necrezut, va izbuti în tot ce va începe, va nimici pe cei puternici şi chiar pe poporul sfinţilor.

    De ce Gridul mi se pare un început vizibil al construirii unei noi cunoaşteri, a unei noi ştiinţe ciudate a vremurilor ultime?
    La începutul acestui editorial citam dintr’un purtător de cuvânt de la CERN, care spunea cu o sinceritate dezarmantă: “LHC nu este ceva care caută să creeze o lume mai bună. Mai degrabă, el ne va permite să ne verificăm teoriile şi ideile despre modul în care funcţionează Universul şi care sunt originile sale. Răspunsurile pe care le vom obţine vor fi poate aplicabile cândva în viitor. Dar e posibil ca o nouă ştiinţă să apară acum.”
    Cum adică? Se cheltuiesc miliarde de lire sterline doar pentru a studia trecutul planetei noastre, atunci când pe glob sunt mai mulţi oameni care rabdă de foame decât oricând?
    Cred că ideea este cu totul alta. Matematicianul israelian David Kazhdan, autorul “teoriei reprezentării”, răspundea ziaristului american Michael Drosnin (autorul Codului Biblic) cu privire la capacitatea oamenilor, care nu au darul profeţiei, de a face predicţii, zâmbind: “Dacă noi am şti poziţia fiecărei molecule şi atom în fiecare moment, am putea prevedea orice. În lumea mecanică, dacă ştim poziţia şi parametrii de mişcare ştim tot.”
    ‘Necazul’ e că până când am determina noi toate aceste poziţii şi toţi parametrii lor cinematici ne-ar trece toate vieţile ale noastre, ale tuturor. Totuşi, capacitatea neimaginat de mare a Gridului de a furniza informaţii dintr’o multitudine mare de puncte într’o viteză care tinde spre instantaneu ar putea face pe unii, care se războiesc cu Dumnezeu, să se amăgească cu gândul că vor putea profeţi … fără revelaţie. Şi a profeţi fără har e ca o poezie scrisă de un … inginer metalurg.
    De aceea, mă tem că, nu foamea de cercetare a Istoriei Universului îi mână pe aceşti stranii savanţi (pe unii dintre ei, desigur), ci tentaţia privirii sigure către viitor, dar fără asistenţa lui Dumnezeu.
 
    Spuneam că, o a doua ţintă a Gridului este descoperirea modului în care non-materia se transformă în materie şi invers. Totul este să fie descoperite aşa-numitele particule Higgs, cele care dau greutatea unei masse reale. Dar tare mă tem că problema se pune exact invers. Să descoperim “particulele Higgs” pentru a le putea neutraliza!
    Ce ar însemna asta? S’ar realiza visul de aur al oricărei dictaturi: maşina-de-ghicit-gândurile. Vă daţi seama că, reuşind să elimini massa dintr’un sistem real obţii, în mod firesc, partea nematerială a acestuia. Obţii non-materia. Eliminând fizic corpul unui om, nu înseamnă că îi elimini şi sufletul, care nu depinde de materie şi care este locul în care îşi găsesc cuib câteodată metanoia, iar altă dată nebunia. Şi de aceea în Evanghelie stă scris: Nu vă temeţi de cei ce ucid trupul, dar care nu pot ucide sufletul; ci temeţi-vă mai degrabă de Cel ce poate să piardă şi sufletul şi trupul în gheenă.
    Dacă particulele Higgs ar fi descoperite şi ele ar putea fi neutralizate, atunci pentru a perioadă de timp, din noi nu ar mai rămâne decât ideile noastre, gândurile noastre. Şi atunci, sufletul, ultima redută de rezistenţă a noastră împotriva ingerinţelor din afară, ar cădea iremediabil. Iar partea de destin care este “liberul arbitru” nu ar mai depinde de voinţa noastră, ci de a altora, care ar dirija-o după cum ar vrea. Dar clipa aceasta, din fericire, nu va veni niciodată.

    În fine, Gridul îşi propune ca, prin imagini holografice, să creeze lumi fictive, dar, în aparenţă, perfect reale. Şi aici cred că va reuşi. El va putea face adunări de oameni care se află, unii faţă de alţii, la mii de mile distanţă, ce se vor comporta perfect ‘natural’ împreună. Gândiţi-vă că, Satan este cel mai mare imitator din Istorie şi va îndemna pe unii savaţi să reproducă fenomenul “schimbării la faţă”. Acel fenomen în care Isus a strălucit ca soarele şi hainele I s’au făcut albe ca lumina. Şi iată că li s’a arătat Moise şi Ilie, stând de vorbă cu El.
    În vremurile ultime, Anticristul al cărui imperiu va fi slab populat va fi capabil să creeze imagini holografice care vor reprezenta forţe armate uriaşe fictive, demoralizând astfel multe “locuri întărite”. Căci aceasta cred că înseamnă “dumnezeul cetăţuilor”.

GAZ şi NATO 

 Stimaţi cititori,

    Pe când scriu aceste rânduri, în fostul Mic-Paris se fac pregătiri febrile pentru întâmpinarea distinşilor oaspeţi din NATO pentru un summit la care ar trebui să participe chiar şi “Maica Rusie” prin ‘ţarul’ ei actual Vladimir Putin.
    Pe bulevardul Magheru şi Calea Victoriei se trag tot felul de dungi albe (mă feresc să folosesc sintagma “linii drepte”) care înseamnă că pe acolo “nu ie voie, băi băieţi”. De altfel, băieţii vor sta acasă şi nu vor şcolări pe toată durata summitului. Iar ministrul Constantin David (cel care a  ‘inspectat’ mai dăunăzi Portlandul) s’a jurat că pentru obţinerea unei estetici superioare a chemat la arme numai miliţieni traşi ca prin inel din întreaga patrie, ceea ce, evident, reprezintă o mistificare gravă a tradiţiei naţionale.
    De ce se adună toate feţele astea simandicoase în Cetatea lui Bucur? La o primă vedere nu mi-e foarte clar.
    Se zice că NATO vrea să se tot extindă. Se pare că Albania, fosta proprietate a lui Enver Hodgea, cel mai înrăit mic-Stalin din blocul sovietic, cel care a închis toate lăcaşurile de cult şi a interzis religia prin lege, e ca şi intrată. Mult mai civilizata Croaţie, de asemenea, e în anticamera NATO. Doar Macedonia mai are probleme cu Grecia care ameninţă cu veto, pentru că … există o altă Macedonie pe teritoriul său, cea a lui Alexandru cel Mare, supranumit … Macedonul. Şi se ştie doar că, deciziile NATO se iau numai prin consens. Aşa că fără Grecia …
    Marea miză este însă invitarea la război a Georgiei şi a Ucrainei. Se zice că cele două foste feude ale URSS ar putea primi foaia de parcurs sau “Planul de Preaderare” chiar acum, la Bucureşti.
    Dar, de fapt, cine este această NATO şi pentru ce se războieşte ea?

    Pe numele ei ‘de domnişoară’, NATO înseamnă mai pe româneşte: ORGANIZA{IA TRATATULUI ATLANTICULUI DE NORD şi are ca scop esenţial asigurarea libertatăţii şi securităţii tuturor membrilor săi prin mijloace politice şi militare, în conformitate cu Tratatul Nord-Atlantic şi cu principiile Cartei Naţiunilor Unite. Iar primii care au bătut palma au fost: Belgia, Canada, Danemarca, Franţa, Islanda, Italia, Luxemburg, Olanda, Norvegia, Portugalia, Marea Britanie şi Statele Unite.
    Deci, NATO reprezintă legătura transatlantică prin intermediul căreia securitatea Americii de Nord este în permanentă conexiune cu securitatea Europei. Iar principiul fundamental care stă la baza Alianţei este un angajament comun faţă de cooperarea mutuală între statele membre, axat pe indivizibilitatea securităţii acestora. Cu alte cuvinte, cum ar fi spus muşchetarii lui Alexandre Dumas: “Toţi pentru unul şi unul pentru toţi!”
    De asemenea, pe linia nobleţei de sentimente, NATO, bazată pe cooperarea dintre state, îşi propune să permită realizarea obiectivelor de securitate ale statelor membre şi să asigure condiţiile unui nivel egal de securitate, indiferent de conjunctură sau de capacităţile de apărare ale acestora. Adică, un “nu hotărât” principiului valahic: “Da, vrem egalitate, dar nu pentru căţei.”
Şi iată acum şi o schiţă istorică de desvoltare a NATO:
1951 - la Ottawa, ţările membre semnează un acord
asupra Statutului NATO, a reprezentanţilor naţionali şi a Secretariatului Internaţional (Acordul asupra Statutului Civil).
1952 - Grecia şi Turcia aderă la Tratatul Nord-Atlantic. NATO îşi deschide sediul provizoriu la Palais de Chaillot, Paris.
1955 - Republica Federală a Germaniei devine membră a NATO.
1967 - Deschiderea oficială a noului Cartier General al NATO, la Bruxelles.
1982 - Spania a devenit, membru NATO
1989 - aniversarea a patruzeci de ani de la semnarea Tratatului Nord-Atlantic este marcată printr-o sesiune specială a Consiliului Nord-Atlantic şi prin alte ceremonii desfăşurate la sediul NATO şi în capitalele ţărilor membre.
29 - 30 Mai 1989 - întâlnire la nivel înalt a Consiliului Nord-Atlantic de la Bruxelles, la care participă şefi de stat şi de guvern. Preşedintele Bush anunţă iniţiative majore noi de reducere a forţelor convenţionale din Europa. Adoptarea Conceptului cuprinzător al Alianţei de control al armamentului şi de dezarmare şi publicarea unei Declaraţii a Summit-ului.
1999 - trei foste ţări comuniste, Ungaria, Republica Cehă şi Polonia, s-au alăturat NATO.
21 - 22 Noiembrie 2002 - la întâlnirea de la Praga (Republica Cehă), şapte ţări au fost invitate spre a începe negocierile de aderare cu alianţa: Estonia, Letonia, Lituania, Slovenia, Slovacia, Bulgaria şi România. În 2004 - ţările invitate s’au alăturat NATO. Albaniei şi Fostei Republici Iugoslave a Macedoniei li s’a comunicat că nu îndeplinesc criteriile economice, politice şi militare şi că vor trebui să aştepte. Croaţia a făcut o cerere abia în 2002 şi este abia la începutul procesului.
13 Septembrie 2001 - NATO a invocat, pentru prima dată în istoria sa, un articol din carta sa prin care se înţelege că orice atac asupra unui stat-membru este considerat un atac împotriva întregii alianţe. Asta a venit ca un răspuns la Atacul terorist de la 11 Septembrie 2001.
10 Februarie 2003 - NATO a înfruntat o criză serioasă deoarece Franţa şi Belgia au împiedicat procedura de aprobare tacită în privinţa momentului la care s’ar lua măsuri protective pentru Turcia în cazul unui posibil război cu Irakul. Germania nu şi-a folosit dreptul de veto, însă a spus că susţinea vetoul.
2004 - Bulgaria, Estonia, Letonia, Lituania, România, Slovacia, Slovenia, acestea fiind ultimele state care au aderat la alianţă.

    Analizând această schiţă istorică putem observa că NATO a avut din totdeauna un pronunţat caracter … “uman”.
    Alianţa Nord-Atlantică a plecat la drum cu ţări care cunoşteau bine lecţia democraţiei, aşa cum era şi firesc să fie. Dar pe parcursul a doar câţiva anişori, ea şi-a cam pierdut caracterul de club select de gentelemeni şi au început cedările … pragmatice (ah, cât urăsc acest cuvânt!), care întotdeauna fortifică un “mariaj din interes” pe moment, dar e imposibil să nu-şi arate erodările în timp. Ca orice compromis, de altfel …
    Şi astfel, în 1952, Turcia, care nu s’a întâlnit vreodată cu democraţia în toată istoria sa şi e autoarea unuia dintre cele mai oribile genocide din Istorie (cel împotriva armenilor din 1915), i se permite să se alăture “distinsei doamne”. Motivul? Mizerabil şi … pragmatic. Deşi atitudinea Turciei în cel de al doilea război mondial a fost mai mult decât dubioasă, participarea unei singure divizii din armata sa în Războiul Coreii a înclinat balanţa către “da” din partea democraţiilor. Şi acest gest a arătat că NATO, acel mult visat “cavaler fără frică şi fără prihană” este totuşi sensibil ‘omeneşte’ la bacşişul oriental. Or, din mezalianţe pot ieşi copii cu o frumuseţe exotică surprinzătoare, dar niciodată caractere demne de urmat.
Această “umanitate” a NATO a făcut ca, după căderea aparentă a comunismului, numai cine n’a vrut n’a fost admis într’o alianţă a cărei noimă se cam pierduse. Pentru că NATO, vezi, Doamne, asigura, cu ceva vreme în urmă, existenţa Europei democrate împotriva scârbavnicului bloc sovietic. Dar acum, înşişi foştii sovietici, care şi-au botezat între timp pielea, dar nu şi sufletul, participă la summiturile alianţei-multilateral-dezvoltate, băgându-se în vorbă, sfătoşi precum îi ştiţi.

Ar mai fi fost soluţia luptei NATO împotriva terorismului islamic, pentru a da din nou un sens alianţei, aşa precum s’a statutat la 13 Septembrie 2001. Dar  vai, e prea târziu, pentru că, aşa cum spuneam, multilaterala-dezvoltare a subţiat la maximum caracterul de curăţie al sentimentelor. Aşa că, chiar dacă NATO nu doreşte acum în mod sincer ameninţarea militară, etern obsedata suspiciune rusească vede, în scutul anti-rachetă care protejează Europa de un eventual atac iranian, o atitudine belicoasă împotriva noii ‘democraţii’ … sovietice, care-şi vede de treabă băi, tovarăşe!
    Şi iată ce scriam despre această problemă în editorialul “Maica Rusie”, cu puţină vreme în urmă:
“Într’adevăr, Statele Unite doresc să instaleze elementele scutului antirachetă în Polonia şi Cehia, pentru a contracara o eventuală ameninţare din partea Iranului asupra Uniunii Europene. Numai că Rusia consideră acest plan drept o ameninţare la adresa securităţii sale.” (…)
    “Deci, ca mai totdeauna, de e pace, de-i război, Rusia moare de dragul de a se izmeni pentru te miri ce. Şi atunci Kremlinul ameninţă cu desfacerea înţelegerilor. Iar acum, pe chestia “scutului”, care, evident, nu-i face nici un rău, Rusia se anunţă gata de a se supăra pe “Tratatul ruso-american asupra desfiinţării rachetelor nucleare cu rază medie de acţiune lansate de la baze terestre. Iar până acum, stăruitoarele tentative ale oficialităţilor din Washington de a obţine înţelegerea Rusiei s’au dovedit zadarnice. Şi nu există nici un indiciu pe moment că preşedintele Rusiei, Vladimir Putin, s’ar putea răzgândi. Dimpotrivă, liderul rus a ameninţat cu denunţarea, de către Moscova,  a tratatului din 1987.”
    
    Mai mult decât atât, s’a întâmplat un lucru pe care nu l-aş fi crezut posibil după aşa-zisa cădere a comunismului.
    Deşi i se permite să participe la desbaterile NATO de la Bucureşti, Putin, care nu va mai fi niciodată preşedintele Rusiei (cel puţin teoretic) nu va lua parte la nicio convorbire bilaterală cu niciuna dintre delegaţiile ţărilor membre NATO. E ca şi cum micuţul kaghebist ar avea în faţa sa un viitor de aur strălucitor şi nu s’ar apleca la trăncăneala năroadă a englezilor, francezilor sau nemţilor. De români, ce să mai vorbesc, se simte călcat pe nervi când îi vede.
    Dar, ca şi cum toate acestea n’ar fi destul, ‘micul ţar’ îşi permite o invitaţie care seamănă mai mult cu o chemare la raport. Şi asta adresată cui? Tocmai lui Bush, aşa-zisul stăpân al lumii. El nu doreşte să stea de vorbă cu preşedintele american, la Bucureşti (pentru că tot erau amândoi acolo) sau într’una dintre vilele lui Ceauşescu de pe litoralul Mării Negre, ci îi pretinde acestuia să vină în bârlogul său de la Soci. Şi, culmea culmilor, Bush nu zice nici pâs şi acceptă. De parcă Putin cel puţin ar fi stăpânul Lumii. Şi dacă e să dăm ascultare ultimelor svonuri, acolo, în însorita Crimee, ce îi era dragă şi tătucului Stalin, Bush îi va oferi lui Putin … participarea la scutul anti-rachetă împotriva terorismului mondial.
    De unde toată această aroganţă la ‘micul ţar’ aflat teoretic pe drumul unei pensii binemeritate?
    Răspunsul este simplu, deşi acum vreo 40-50 de ani probabil că foarte puţini s’ar fi gândit la aşa ceva. E vorba de criza energetică a Europei, care are consecinţe dramatice asupra politicii americane.
    Într’un foarte interesant material postat pe internet se atrage atenţia – dacă mai era nevoie – că, “civilizaţia  contemporană, aşa cum o cunoaştem, a ajuns la o răscruce. Folosirea pe scară largă a combustibilor fosili nu poate continua la nesfârşit. Resursele subsolului nu sunt infinite - odată şi odată ele se vor termina.
Vârful petrolului reprezintă punctul în care am extras jumătate din petrol.
Odată ce am depăşit acest moment, producţia va începe să scadă în fiecare an cu circa 3%. Însă, dacă menţinem ritmul actual de creştere economică (ce presupune o creştere a consumului de petrol cu 2% pe an) nu va mai trece mult timp până când cererea de petrol va depăşi producţia. Prin urmare, va rezulta o penurie cronică de petrol, creşteri foarte mari ale preţului, o criză economică globală şi într’un final, sfârşitul lumii - aşa cum o cunoaştem azi.
    “Vârful petrolului” sau “apogeul petrolului” (Peak Oil) este momentrul în care extracţia de petrol în lume îşi va atinge maximul. Acest concept a fost introdus de către geologul american Marion King Hubbert . Ideea e foarte simplă: Devreme ce petrolul este o resursă neregenerabilă, cantintatea extrasă va fi din ce în ce mai mare, până la un moment dat când va fi atins un maxim (numit “vârful petrolului” sau “vârful Hubbert”) după care extracţia va începe, inevitabil, să scadă. În timp, cantitatea extrasă urmează o curbă, numită “curba Hubbert” care e asemănătoare cu un clopot.
    “Vârful petrolului” reprezintă o schimbare dramatică. Petrolul a reprezentat, în secolul trecut, sursa de bază a creşterii economice şi a dezvoltării tehnologice. Odată cu această dezvoltare, cererea de petrol a devenit din ce în ce mai mare - iar această cerere a fost acoperită printr’o creştere continuă a extracţiei de petrol. Acest lucru nu va mai putea fi făcut după “vârful petrolului”. Şi aceasta va duce desigur la creşterea preţurilor la benzină şi motorină.
    Dar asta este doar un factor absolut minor! Să ne gândim doar la problema transporturilor - toate produsele vor deveni mai scumpe. Mâncarea va fi prima pe listă, fireşte! (Să nu uităm că agricultura presupune o seamă de operaţii care se execută cu ajutorul maşinilor agricole care folosesc motorină!). De asemenea, industria petrochimică este dependentă de petrol. Vârful petrolului va afecta aşadar fiecare aspect al industriei care foloseşte energie, sau petrol ca materie primă.
    Dar “vârful petrolului” nu înseamnă că am rămas fără petrol. Nu, ci înseamnă doar că am extras jumătate din cantitatea de aproximativ 2 mii de miliarde de barili care se presupune că există în subsolul Pământului. De asemenea, înseamnă că am extras ceea ce era mai uşor de extras: petrolul care a mai rămas în subsol va fi mai dificil de extras. Zăcămintele de petrol nu sunt simple rezervoare! Exctracţia petrolului depinde de presiunea din interiorul zăcământului care îl împinge înafară. Iniţial, lucrurile merg foarte uşor - e suficient să faci o gaură în pământ şi petrolul va ţâşni pur şi simplu la suprafaţă! Dar pe măsură ce presiunea scade, trebuie să injectezi apă marină sau bioxid de carbon pentru a menţine presiunea. Iar acest lucru nu merge la nesfârşit - de fapt, niciodată nu poţi extrage tot petrolul care se află într’un zăcământ, ci doar circa 40% din el! La un moment dat, se ajunge în situaţia că se consumă mai multă energie pentru a extrage petrolul, decât cea rezultată din petrolul extras! Evident, într’un asemenea caz exploatarea încetează!
    Asociaţia de studii a vârfului petrolului (ASPO) afirmă că acest moment va interveni în anul 2008. (…) “Vârful petrolului” va pune în discuţie modul de creştere al economiei mondiale, bazată pe consum. Standardele de viaţă din ţările occidentale - şi nu numai - vor scădea după momentul “vârfului”. (…) Iar peste 50 de ani după “vârf” producţia de petrol va deveni practic nesemnificativă.

    O altă sursă de energie, devenită şi ea “clasică”, este gazul natural. El ia naştere prin procese asemănătoare petrolului cu care este găsit frecvent împreună. Zăcăminte mari de gaz se găsesc în North Field (peste 900 TCF sau 25 miliarde (10¹²) m3) în Katar (peninsula Arabiei) şi Urengoi (peste 300 TCF sau 8 milarde (10¹²) m3) din Siberia, Rusia, de asemenea se presupune existenţa unor zăcăminte de gaz şi mai mari în Iran.
    Cantitatea netă de gaz exploatat în anul 2004 a fost de 2,689 miliarde
m³, din care 22 % revine Rusiei, 20 % SUA, 6.8 % Canadei, 3,6 % Angliei, 3 % Algeriei şi 17,2 % Indoneziei, Olandei, Uzbekistanului, Iranului, Argentinei, Mexicului, Arabiei Saudite, Malaysiei şi Germaniei, iar 0,6 % Austriei. Gazul natural acoperă 24 % din necesarul de energie al lumii, zăcămintele de gaz de regulă sunt sub presiune, fapt ce uşurează exploatarea lui. Rezervele globale de gaz estimate în anul 2004 sunt 170,942 miliarde m³, respectiv 185 miliarde tone (SKE). Din această cantitate de gaz 2.830 miliarde m³ îi aparţine Orientului Apropiat (Peninsula Arabă, o parte din Nordul Africii), 64.020 miliarde m³ Europei şi Statelor GUS (Rusiei), 14.210 miliarde m³ Asiei şi Australiei, 14.060 miliarde m³ Africii, 7.320 miliarde m³ Americii de Nord şi 7.100 miliarde m³ Americii de Sud.
    Şi gazul natural are o curbă a duratei extracţiei sale de tipul curbei Hubbert. Numai că această curbă se întinde pe o durată mai mare decât în cazul petrolului. Astfel, s’a estimat că numai rezerva globală din 2004 ar acoperi necesarul pe o perioadă de 67 de ani.

    Analizând aceste date putem lesne observa cât de săracă este azi Europa. Petrolul “sintetic” obţinut din cărbune provine dintr’o tehnologie care a fost utilizată masiv de Germania nazistă în timpul războiului, din cauză limitării resurselor petroliere. Circa o jumătare din petrolul utilizat de armata germană provenea pe această cale. Totuşi, procedeul acesta este costisitor şi ineficient: Din 100 de kilograme de cărbune abia se obţin 30 de litri de petrol!  Aşa că bătrâna şi aristocrata Europă se află, în sărăcia ei, între doi coloşi energetici, America şi Rusia.
    America a fost dintotdeauna un camarad politic al bătrânului continent. Rusia, nu. Numai că necazul este că, între America şi Europa există un ocean care, oricât de mult ar avansa tehnica, este mai greu de străbătut decât un drum bătătorit. Or, dacă petrolul este uşor de adus pe mare, gazul natural, nu.
Singura soluţie mai de … perspectivă rămâne deci gazul natural. Numai că acesta nu poate fi pompat sub presiune pe sub Atlantic. Şi atunci, pentru a nu-şi schimba stilul de viaţă, adică acela al societăţii de consum, Europa a acceptat compromisul “mezalianţei ruseşti”. E simplu, nu-i aşa?

    În literatura apocaliptică, Rusia este personificată prin “Gog, din ţara lui Magog, domnul Roşului, Meşecului şi Tubalului”, iar din Cartea lui Ezechiel reiese că printre aliaţii săi se vor număra “Gomerul” (Germania) şi “{ara Togarmei, din fundul miazănoaptei” ({ările Scandinave). Deci iată că, “mezalianţa rusească” va mai continua pentru nordul Europei. Dar până când oare?   
    În profeţia din Cartea lui Ezechiel, Dumnezeu se adresează lui Gog astfel: Pregăteşte-te, deci, fii gata, tu şi toată mulţimea adunată în jurul tău! Fii căpetenia lor! După multe zile, vei fi în fruntea lor; în vremea de apoi, vei merge împotriva ţării, ai cărei locuitori, scăpaţi de sabie, vor fi strânşi dintre mai multe popoare pe munţii lui Israel care multă vreme fuseseră pustii; dar, fiind scoşi din mijlocul popoarelor, vor fi liniştiţi în locuinţele lor.
    E vorba deci, despre atacul Rusiei şi al coaliţiei sale împotriva Israelului. Iar acest eveniment se pare că va fi ultimul înainte de începutul Împărăţiei-de-o-mie-de-ani, căci iată cum continuă textul: “Da, în ziua când poporul Meu Israel va trăi în linişte, vei porni din ţara ta, şi vei veni din fundul miazănoaptei, tu şi multe popoare cu tine, toţi călări pe cai, o mare mulţime şi o puternică oştire! Vei înainta împotriva poporului Meu Israel, ca un nor, care va acoperi ţara. În zilele de apoi, te voi aduce împotriva ţării Mele, ca să Mă cunoască neamurile, când voi fi sfinţit în tine sub ochii lor, Gog!”
    În citatul de mai sus este accentuat punctul de plecare al năvălitorului: “şi vei veni din fundul miazănoaptei”. Şi asta, probabil, pentru a sublinia faptul că, la acea oră Europa de Nord şi cea de Sud vor fi despărţite. Iar Sudul va aparţine Anticristului.
    Faptul că, Europa de Nord se va alia şi politic cu Rusia pare, din punct de vedere energetic, un fapt ‘normal’. Probabil că atunci petrolul va mai fi doar o amintire frumoasă, dar care nu poate ţine de frig. Aşa că numai gazul natural, încă exploatabil, va mai putea încălzi casele celor din Gemania şi Scandinavia. Iar desigur că, Sudul mediteranean va fi mult mai ferit de nevoia de a cerşi căldură ruşilor. Sau poate că, puterea primită de Anticrist de la Satan, şi de care vorbeşte Apocalipsa, va încălzi ea cât de cât caloriferele: Balaurul (Satan, n.n.) i-a dat puterea lui, scaunul lui de domnie şi o stăpânire mare.

    Revenind la Rusia, trebuie subliniat faptul că, cu toate bogăţiile ei naturale, ea va fi extrem de sărăcită atunci când va ataca Israelul. Acest aspect esenţial, de altfel, al problemei este trădat de textul profeţiei împotriva lui Gog din Cartea lui Ezechiel: “Iată că lucrurile acestea vin şi se întâmplă, zice Domnul Dumnezeu! Aceasta este ziua, despre care am vorbit. Atunci locuitorii cetăţilor lui Israel vor ieşi, vor arde şi vor da pradă flăcărilor armele, pavezele şi scuturile, arcurile şi săgeţile, lăncile şi suliţele; şi şapte ani vor face focul cu ele. Nu vor lua lemne de pe câmp şi nu vor tăia lemne din păduri, ci vor face focul cu armele. Vor jefui pe cei ce i-au jefuit şi vor prăda pe cei ce i-au prădat, zice Domnul Dumnezeu”. 
    Căci în hrăpăreaţa armată a Rusiei vremurilor ultime, de cele mai multe ori, fierul va face loc lemnului ce cade atât de uşor pradă flăcărilor.

    PS. În ultimul moment aflu că: Ucraina şi Georgia nu vor mai fi invitate la cursa de calificare; Macedonia nu intra în NATO până nu-şi schimbă numele; Canada nu se mai retrage din Afganistan, iar România va participa doar cu 160 de luptători în acel teatru de operaţiuni.
    Putin câştigă din nou.
              ***