Revistă - Forum a Românilor Americani

Stimaţi cititori,

Revista noastră nu sfătuieşte pe nimeni să urmărească acest film, ci doar vă informează cu privire la părerea unui critic.

Romanian Times

Tipu’ bun din iad, de Emanuel Pavel
Filmul Hellboy2: The Golden Army lansat în ultimul weekend, vrea să mai destindă puţin tensiunea existentă în jurul ideilor de pedeapsă veşnică, iad, moarte, satan…Băiatul bun din iad apare din nou pe pământ şi se luptă cu monştrii care vor să anihileze şi să supună omenirea. Este un luptător total care satisface pofta de justiţie existentă în noi.Vedem acelaşi clişeu al salvatorului supranatural venit dintr-o realitate spirituală. Sub forma unei pelicule ieftine, de vacanţă, în care au contat mai mult efectele speciale realizate de computer decât scenariul sau interpretarea actorilor, tinerii şi amatorii de flick action vor putea consuma la discreţie o noua poveste care pregăteşte audienta pentru ce e mai rău: dezlanţuirea forţelor Iadului pe Pamânt.

EmanuelPavel


O fabulă americană      ((2007)

de Angelo Mitchievici    (Rom.Lit.)

Cu Lions for Lambs, Robert Redford încearcă să ia pulsul naţiunii nu prin­tr-un megareportaj de efect precum cele ale lui Michael Moore, ci prin inter­re­la­ţionarea a trei episoade care evoluează în paralel într-un film dezbatere. Cel puţin două dintre ele sunt conectate prin desfăşurarea pe cronometru, o oră: O oră are la dispoziţie senatorul Jasper Irving (Tom Cruise) pentru a o convinge pe ziarista Janine Roth (Meryl Streep) să facă campanie pentru noua iniţiativă sau strategie militară în Afganistan, tot o oră are la dispoziţie şi profesorul Dr. Stephen Malley (Robert Redford) pentru a-şi convinge cel mai bun student, Todd Heiss (Andrew Garfield) că potenţialul său merită investit pentru o cauză mai bună. Tot contra cronometru se desfăşoară şi acţiunea de salvare a celor doi soldaţi americani, foştii studenţi ai profesorului Malley, Arian (Derek Luke) şi Ernest (Michael PeŐa) desantaţi pe un mic platou în munţii Afganistanului şi înconjuraţi de trupele de gherilă.

Nici n-a început bine filmul şi cronometrul începe să ticăie. Pe de o parte, acest fapt creează suspans acolo unde nu se află nimic de acest fel, pe de altă parte, acest cronometru ne avertizează că situaţia care durează de şase ani, războiul din Irak este o bombă cu ceas. De fapt, avem un fel de ticking time bomb scenario utilizat în dezbaterile etice şi aplicat la o altă scară, a deciziilor politice şi a celor personale. De altfel, Robert Redford a încercat ca la şah un simultan într-o "variantă" cinematografică, corelînd cele trei episoade, o tehnică pe care o stăpîneşte magistral Alejandro Gonzalez Inarritu şi care aici pare schematică şi tezistă făcînd vizibilă demonstraţia. În plan personal, dialogul "socratic" între profesorul Malley şi studentul său, îmbracă forma unei somaţii radicale privind destinul tînărului. Cronometrul invizibil din mîna profesorului a pornit, într-o oră cei doi se duelează, un duel între scepticismul inteligent şi ironic al tînărului şi "experienţa" şi inteligenţa nu mai puţin ironică a maestrului.
În cabinetul congresmenului se desfăşoară un alt duel contra cronometru al cărui protagonişti se cunosc. 

Ziarista Janine Roth, fostă susţinătoare a senatorului Jasper Irving, nu mai descoperă în aceasta pe iniţiatorul unei politici eficiente a paşilor mici, ci pe politicianul ambiţios dornic de măsuri radicale, cu un ochi la opinia publică, pe care o doreşte manipulată corespunzător, cu celălalt la Casa Albă. Pentru cei doi soldaţi, unul dintre ei cu piciorul fracturat, aflaţi în bătaia puştii, fiecare secundă contează într-o luptă pe viaţă şi pe moarte. Timpul, cum am mai spus, este cheia acestui film destul de static care-şi extrage dramatismul din această cronometrare a fiecărui act, a fiecărui cuvînt spus. Nimic din ceea ce se spune nu ar trebui să se piardă în van pentru că, sugerează regizorul, s-ar putea să nu mai existe o second chance, cum este cazul pentru cei doi soldaţi.
De aici începînd, filmul pierde din înălţime pas cu pas. Dialogul confuz şi clişeizat dintre senator şi ziaristă nu-şi are cauza în eufemismele necesare unor pertractări la un asemenea nivel, ci prin simplul fapt că nivelul lui lasă de dorit. Şef de promoţie la West Point, avînd la activ şase ani în cadrul serviciilor secrete, un curriculum impresionant, senatorul Jasper ne livrează numai petarde patriotarde şi adevăruri off the record răsuflate, clişeele obosite ale unui activist de mîna a treia. De aici, s-ar putea în mod greşit deduce că nivelul politic atît al elitei politice americane, cît şi al mass mediei este îngrozitor de scăzut. Regizorul nu reuşeşte să creeze tensiunea la nivelul confruntării dintre cele două personaje, care-şi fac un mea culpa penibil, inutil, dat fiind faptul că autocritica nu are nici o relevanţă în afara unui public care să preţuiască "sinceritatea", iar argumentele unei Realpolitik americane din partea unui profesionist lipsesc complet, ca şi subiectele fierbinţi gen: petrolul, zonele de influenţă etc.
Tom Cruise este destul de artificial în rolul pe care-l face, şi, pe cale de consecinţă, neconvingător, în ciuda profilului faustic de ambiţios pe care încearcă să i-l forjeze Robert Redford. Cîteva fumigene ţin locul suspansului în acest dialog, precum afirmaţiile "dure" ale oficialului la adresa serviciilor secrete, "cele mai proaste din istoria Americii" ca şi o serie de replici de impact, precum cea care i-o serveşte ziarista amintin­du-i că al Doilea Război Mondial a durat mai puţin decît Războiul din Irak.
Ziarista, excelenta actriţă Meryl Streep într-un moment mai slab al ei, joacă pe cartea unui examen moral, a unui caz de conştiinţă, încît o clipă poţi avea impresia că te afli în piesa lui Camil Petrescu, Jocul ielelor şi că şi jurnalista "a văzut idei". Regizorul o încarcă cu prea multe scrupule pentru un profesionist al manipulării opiniei publice chiar într-un sens pozitiv, transformînd într-un caz de conştiinţă luarea unei decizii în privinţa susţinerii sau nu a campaniei senatorului Jasper care-i acordase darul otrăvit al exclusivităţii.

Dialogul dintre tînărul cu potenţial şi profesor este construit cu ceva mai multă grijă şi cu toate acestea destul de static. Camera se plimbă de la un interlocutor la altul, încercînd să surprindă acel punct de articulaţie al discuţiei de efect dramatic. Şi pentru că aceasta nu este de ajuns, apar cei doi studenţi care, ca argument suprem al aplicaţiei lor de seminar, se înrolează în armată pentru a lua parte la război, şi a salva lumea (sau cel puţin America). De fapt, discuţia tinde către o aplicaţie seminarială, către o demonstraţie şi acest fapt decurge nu tocmai fericit şi din prezentarea episodului similar cu cei doi studenţi la catedră explicîn­du-le colegilor ce reprezintă pentru ei valoarea unui "angajament". Între formula excesiv idealistă, radicală a celor doi pe care profesorul nu o împărtăşeşte şi scepticismul de frondă al tînărului eminent se deduce cu ajutorul scenariului o cale de mijloc, a prezenţei civice.
Lecţia este bună în sine, din păcate ea apare prea evidentă, o construcţie de cabinet pe care o serie de flash back-uri tind s-o facă şi mai catedratică. Într-unul din ele, îl putem vedea pe studentul eminent lansat într-o dezbatere civică din care cu dificultate se poate deduce altceva decît perspicacitatea sa. Scenariul filmului a fost realizat de Matthew Michael Carnahan, acelaşi care semnează scenariul pentru The Kingdom (Regatul, 2007) al lui Peter Berg, film mai echilibrat chiar dacă mai factice decît cel al lui Robert Redford, scăpînd de teze şi antiteze prin concretul acţiunii şi a logicii sale monovalente.
Regizorul se salvează printr-un final care suspendă rezolvarea situaţiei. Nu ştim nici ce decizie va lua tînărul, îl putem vedea doar preocupat, bulversat de întîlnire, nu ştim nici dacă campania de presă a reflectat întrutotul iniţiativa senatorului Jasper în termenii formulaţi de el, deşi la televizor, în ultimele cadre, avem printre ştiri din lumea showbitz-ului şi pe cea a unei noi campanii în Afganistan. Ştim însă că cei doi foşti studenţi înrolaţi în armată mor pentru cauză, argument în sine suficient pentru a sublinia seriozitatea deciziilor atît în plan personal, cît şi la nivel politic. Ultimativ, putem privi filmul lui Robert Redford ca pe un act civic de responsabilizare a fiecăruia, un film dezbatere destul de tezist, util pentru o discuţie de seminar. Nimic mai mult.

Robert Redford engaged to Sibylle Szaggars

BERLIN, May 23 (UPI) -- Hollywood actor and director Robert Redford says he is engaged to marry his long-time girlfriend, German artist Sibylle Szaggars.
The couple began dating in 1996, Hello! magazine said.

"We are engaged and very happy with that. (Sibylle) is my fiancee and that says everything, doesn't it?" Redford, 71, told a German magazine.
Hello! said the pair hasn't set a date for the wedding.
This will be Szaggars' first marriage and Redford's second. He was previously married to Lola Van Wagenen, with whom he has three adult children. He and Van Wagenen split up in 1985.

Surf's Up (Cu totii la surf!)       -8/10

 de Danezia

Încă un film cu pinguini? Ce acum fac şi surf… Sigur că premisa pare ridicolă, dar din fericire acesta e poate cu adevărat singurul film cu pinguini ce merită văzut. Isteţ, amuzant şi sensibil… asta e cu adevărat o propunere bună pentru întreaga familie.

 

USA/ Engleza/ min 85

 Poate că pentru multă lume, nominalizarea lui Surf's Up la Oscarul pentru cel mai bun film de animaţie a venit ca un şoc… mai ales că asta a însemnat eliminarea din concurs a Simpsons the Movie. E totuşi opinia mea că Academia a făcut ca de obicei cea mai inspirată alegere… filmul Simpsonilor nu m-a inspirat cu nimic… şi dacă îmi aduc eu bine aminte am scris în reviewul original:

Spre deosebire de Creepy…err.. Happy Feet, Surf's Up nu are o agendă făţisă… nu este un film moralizator despre soarta planetei, ci pur şi simplu e o animaţie distractivă pentru toată familia. O parodie cât se poate de isteaţă şi distractivă la adresa documentarelor şi filmelor despre surferi, ce îşi face foarte bine treaba şi te lasă pe final extrem de încântat de ceea ce ai văzut.

Îmi recunosc încă odată greşeala de a fi subestimat şi ironizat premisa filmului (de altfel marea majoritate a criticilor au privit cu neîncredere ideea) şi spun încă odată că această animaţie se merită văzută.

 Atonement  - 8/10    (2007)

 de Danezia

 Prezentarea cam melodramatică a poveştii unei iubiri neîmplinite în perioada celui de-al doilea război mondial ar fi reprezentat momeala perfectă pentru Oscaruri… acum 10 ani de zile. Asta nu face neapărat filmul prost… ci pur şi simplu prea ciudat de îngrijit pentru a fi pe gustul meu. Ce să mai zic de finalul … pur şi simplu devastator?.

USA/ Engleza/ min 130

Filmele mari sunt cele capabile să te facă să descoperi o întreagă lume în aproximativ 2 ore. Din nefericire Atonement se limitează la a ne prezenta povestea unor poveşti…în care descoperim cum cuvintele pot fi mai distrugătoare decât cele mai teribile arme (bătăile tot mai ameninţătoare ale maşinii de scris din coloana sonoră… sunt mai mult decât explicite în a sugera acest lucru), sau cum dimpotrivă… ele pot crea acea fericire imposibil de atins în realitate.

În acest scop pelicula ne serveşte mai întâi iluzia unei epice demonstraţii a felului în care dragostea biruieşte totul (inclusiv timpul) ca apoi cu un cinism tipic britanic (cam greu cu finaluri fericite la Ian McEwan) sa ne aducă, pe final, bine de tot cu picioarele pe pământ. (Poate şi cu ochii în batiste).

Sincer toată chestia asta mi se pare doar un truc ieftin prin care un foarte banal film romantic primeşte o doză majoră de machiaj de artă pentru a ajunge în lista celor mai bune 5 filme ale anului.
Nu neg originalitatea ideii (chiar dacă şi romanul e suspect de plagiat)… şi nici modul minunat prin care firul epic e construit din combinarea diferitelor perspective ce privesc aceleaşi evenimente. Însă un remix genial parcă nu are nici o valoare atunci când materialul original are acel ceva ce te face să zici: … siguuur că da!.
Deci: Mi-a plăcut foarte mult prima oră a filmului (45 m), impecabilă… poate prea. Ulterior ceva sâcâitor intervine pe măsură ce tonul filmului devine din ce în ce mai întunecat. Recrearea superbă din punct de vedere vizual al degringoladei ce a marcat retragerea Forţei Expediţionare Britanice de la Dunkirk (cu o foarte forţată scenă în care caii sunt împuşcaţi) deşi impresionantă este defectuoasă. Însă şi mai grav… finalul se bazează doar pe un extrem de brutal efect de „şoc şi groază” ce nu explorează mai mult ideea cărţii originale (o recomand la lectură… )

Mi-a plăcut la nebunie să o urăsc din toată inima pe tânăra Briony (jucată terifiant de bine de Saoirse Ronan), genul de personaj care te face să nu îşi doreşti niciodată să ai copii.
În rest… nu prea am muşcat la vrăjeală. Sper ca membrii academiei să dovedească aceeaşi circumspecţie.

 Letherheads („Jocuri murdare“)   (2008)

 

de Marie-Louise Semen    (Ev.Z.)

„Letherheads“ (pe ecranele româneşti, „Jocuri murdare“), al treilea lungmetraj al regizorului George Clooney, îi are în rolurile principale pe George Clooney şi Renée Zellweger într-o comedie romantică plasată în lumea fotbalului american, în anii ’20.
Scenariul datează de acum 15 ani şi a ajuns la Clooney via Soderbergh. Genericul filmului îi creditează ca autori ai scenariului pe Duncan Brantley şi Rick Reilly, dar Clooney pretinde că l-a rescris aproape în întregime.

Dodge Conolly (Clooney) este căpitanul unei echipe de fotbal american care se zbate să supravieţuiască într-un campionat, şi el pe marginea prăpastiei. Ca să salveze ce se mai poate salva, Conolly îl convinge pe faimosul Carter Rutherford (personaj inspirat de starul fotbalului american Red Grange şi interpretat de John Krasinki) să se alăture echipei sale. Speranţa lui Conolly este că parte din charisma lui Rutherford ca erou de război, ca şi viteza lui în teren, plus faptul că e un bărbat arătos vor crea un capital de imagine irezistibil pentru echipa Duluth Bulldogs. Dar între cei doi bărbaţi se conturează un conflict, pentru că amândoi sunt interesaţi să o cucerească pe Lexie Littleton (Zellweger), reporter la un ziar local.

Filmul e o comedie romantică ale cărei complicaţii, intrigi şi farse îl înclină spre genul „screwball“ înfloritor în anii ’40. Pe coloana sonoră, jazzul unui pian subliniază delicat patina genului. În acest context, unii cronicari s-au avântat să compare perechea Clooney-Zellweger cu cuplul Hepburn-Tracy, alţii să-l vadă pe Clooney ca pe o imitaţie fie a lui Clark Gable, fie a lui Cary Grant. E drept, cei doi funcţionează fermecător împreună, deopotrivă stângaci şi exacţi, naivi şi sofisticaţi.

Dacă scopul lui Clooney a fost să ia o pauză serioasă de la filmele grave şi „să se joace“ un pic de-a anii patru zeci cu fosta sa iubită, ei bine, a reuşit. Dacă şi-a propus însă ca de aici să iasă o capodoperă şi în sensul criticii, şi în al publicului, a eşuat pe ambele planuri. Criticii strâmbă din nas neîncrezători, publicul a prizat mult sub aşteptările distribuitorului Universal Studios. Şi totuşi, dacă ţinem la Clooney, îi iertăm şi greşelile. În plus, nu toate filmele sunt sortite a fi capodopere, iar aceasta este numai un simplu respiro „de vară“.

 The Golden Compass (Busola de Aur)    (2007)  -6/10

 de Danezia

Frica de posibilele boicoturi ale fundamentaliştilor catolici si lăcomia după nişte încasări masive au făcut ravagii prin filozofia şi complexitatea lui The Golden Compass. A mai rămas doar o tura rapidă pentru copilaşi printr-o lume plină cu animăluţe drăguţe, vrăjitoare şi urşi polari caftitori. Rapid, superficial şi plin de forme fără fond… filmul acesta ţipă după o continuare decentă.

 USA, UK/ Engleza, Islandeza, Rusa/ min 113

 New Line şi-ar fi dorit al naibii de mult ca The Golden Compass să fie începutul unei trilogii pe măsura Lord of the Rings… sau măcar The Chronicles of Narnia. 

Materialul sursă „His Dark Materials” promitea multe mai ales că nu e tocmai genul de gunoi fantazy pe care toată lumea ar putea să îl scrie (fantazy with balls). Din păcate, bunele intenţii s-au pierdut pe drum şi (parţial din frică şi/sau lipsă de talent) rezultatul e o expunere mediocră despre o chestie numită „praf” plină până peste ochi cu bling-blinguri vizuale şi scene de acţiune generate pe computer.

Pentru cei care au citit cartea, redarea lumii paralele în care se desfăşoară acţiunea ţipă a lipsă de imaginaţie. Aceleaşi viziune Victoriană ce nu diferă mult de Stardust… de exemplu şi care o să facă ca acest film să fie uşor de uitat.

Punctele forte ale filmului sunt: Nicole Kidman… din nou antipatic de senzuală şi rece (adolescenţii o sa aibă pe cine să viseze), Ian McKellen ce dă voce şi personalitate unui urs polar (blindat) mai mult decât super-cool + droia de scene scene realizate pe computer ce vin în ritm ameţitor şi nu te lasă să te plictiseşti.
E foarte nasol felul în care scenariul sare peste ultimele 100 de pagini ale cărţii (de unde şi finalul tâmpiţel – abrupţel), aşa cum e mai mult decât nasoală atmosfera filmului (mai bine spus lipsa ei) cât şi defectul principal al acestui film ce se vrea blockbuster: e prea puţin distractiv pentru copilaşi… şi prea înceţoşat şi prost construit ca să fie pe plac adulţilor. Dar nah… poate că Nicole Kidman e de ajuns…
Aştept cu interes continuare (dacă o să mai fie vreuna)… premisa e foarte interesanta, povestea îmi place, trebuie doar să aibă cine să o pună în valoare.

 Iron Man      (2008)

 


de Marie-Louise Semen     (Ev.Z.)

Drumul către marele ecran al supereroului de benzi desenate Iron Man e o poveste lungă de aproape douăzeci de ani.
În cele din urmă, Jon Favreau, prietenul cel mai bun al lui Vince Vaughn, este cel care regizează filmul „Iron Man“, care a înghiţit 186 de milioane de dolari, cu Robert Downey Junior în rolul titular. Personajul creat în 1963 în universul Marvel Comics a fost inspirat, se pare, de Howard Hughes.
În 1990, Universal Studios a cumpărat drepturile de autor pentru marele ecran, dar între timp acestea au fost revândute întâi lui 20th Century Fox, de aici au plecat la New Line Cinema, de unde s-au întors la Marvel Studios, devenind astfel prima lor producţie independentă. De-a lungul anilor, numeroase nume de regizori au fost ataşate de proiect, printre care Stuart Gordon, Quentin Tarantino, Josh Whedon şi Nick Cassavetes.
Pentru rolul lui Iron Man s-au vehiculat numele lui Nicolas Cage şi Tom Cruise. 

Pentru proiectul final însă, deşi a vrut iniţial să dea rolul unui necunoscut, Favreau l-a ales pe Downey, a cărui viaţă personală rezonează cu cea a lui Tony Stark, milionarul din spatele armurii de oţel. Capturat de terorişti în Afganistan, lui Stark i se cere să creeze o armă diabolică, dar îşi foloseş te resursele pentru a crea o armură extrem de puternică, datorită căreia scapă din captivitate.

Reîntors în America, îşi dezvoltă noua invenţie până când aceasta devine o armă extraordinară cu ajutorul căreia Stark îl confruntă, printre alţii, pe Obadiah Stane (Jeff Bridges, care s-a ras în cap pentru rol). Ca orice erou de benzi desenate respectabil, Iron Man este implicat şi într-o poveste de dragoste: Virginia Potts (Gwyneth Paltrow) este secretara lui Stark şi posibila idilă a lui Iron Man. Una dintre enigmele care susţine suspansul filmului este dacă Virginia află sau nu în final că Stark şi Iron Man sunt unul şi acelaşi.

Favreau şi-a dorit să recreeze povestea celebrului personaj în cheie realistă. Este motivul pentru care transformă Vietnamul în Afganistan şi alege ca loc pentru filmări California în locul New Yorkului. Ca manieră de abordare, regizorul citează ca inspiraţii Tom Clancy, James Bond, RoboCop şi „Batman Begins“ şi declară, ambiţios, că filmul său arată ca şi cum Robert Altman ar fi regizat „Superman“. Una dintre calităţile notabile ale filmului este umorul, care poate face din această fantezie un film interesant şi în afara cercului de fani ai supereroului.

 Full Metal Jacket   (1987)         -10/10

 de Danezia

Prima jumătate a filmul e absolut genială… a doua jumătate e pur şi simplu foarte bună. Dacă lucrurile ar fi stat invers… acesta nu ar fi fost doar cel mai „adevărat” film despre Vietnam ci cu siguranţă capodopera carierei lui Kubrick.

 USA/ Engleza/ min 92

Se spune în glumă că „Apocalypse Now” ar fi fost mai real decât Vietnamul însuşi… nici vorbă de aşa ceva în Full Metal Jacket, al cărui final se învârte la nesfărşit printr-un decor vizibil artificial ce ar trebui să reprezinte iadul asiatic…

Însă în stângăcia scenelor de luptă de pe final (ce par mai mult a cel de-al doilea război mondial) şi în simplitatea lor brutală stă tocmai o revelaţie importantă. Vietnamul nu a fost o succesiune nesfârşită de misiuni de comando. Pentru o bună parte a acestui război… şi în marile ofensive reflexul armatei americane a fost de a duce un conflict clasic, ceea ce până la urmă a fost o mare greseală.

În definitiv… partea finală a filmului nici nu are cum să arate altfel decât o mare ameţeală atunci când vine după 44 de minute ce ar trebui să fie vizionare obligatorie pentru oricine pretinde că se pricepe la filme. Însă mie îmi place aşa… cu decorurile înflăcărate de parcă ar fi scenele unor nivele de joc, cu personajele noi de care nu prea apuci să te ataşezi… şi cu un punct culminant ce te lasă un pic mai rece decât ar trebui. Totul pare atât de convenţional în comparaţie cu începutul filmului…ce e pur si simplu cel mai convingător material pentru oricine crede că înrolarea în armată e o idee genială. Kubrick e de neoprit, absolut dezlănţuit în descrierea fără perdele a felului în care oameni obişnuiţi sunt transformaţi cu brutalitate… în maşini de ucis.
Scenele sunt memorabile (sursă pentru nesfârşite imitaţii), pline de cel mai întunecat umor… ce izvorăşte dintr-un limbaj nemaipomenit de colorat ce abundă cu referinţe sexuale. Pot să bag mâna în foc că pentru multă vreme nu vom mai vedea un film atât de incisiv şi dur ca Full Metal Jacket.

Personal îmi place mult filmul şi asta nu numai pentru că am o slăbiciune pentru Stanley Kubrick. La fel ca şi în cazul lui 2001, partea finală e serios detaşată de restul peliculeio, însă… în mod curios aici lucrurile îmi par să funcţioneze aşa cum trebuie, în logica internă a producţiei. Impresia mea e că Full Metal Jacket mai trebuie revizitat… mai ales de critica de film. Cât despre voi, cei ce nu aţi văzut încă acest film… o recomandare ce nu are cum să dea greş… toate bunătăţile filmului sunt la început, o să vedeţi apoi că se merită să îl suportaţi până la ultima scenă.

 Bărbierul şi moartea (2005)

 

de Angelo Mitchievici   (Rom. Lit.)

 Tim Burton ne oferă o raritate pentru climatul euforic-languros tipic pentru mu­sical, un musical sulfuros, un musical gore în film. Realizat după cartea lui Hugh Wheeler şi ea inspirată de piesa lui Chris­topher Bond valorificînd o "legendă urbană" victoriană, musical-ul rulase pe Broadway în regia lui Harold Prince cu muzica şi lyricsurile lui Stephen Sondheim în 1979. Johnny Depp concurînd cu succes pe Ben Kingsley, titularul rolului din ecranizarea lui John Schlesinger din 1998, face o trecere melodioasă de la feeric-bizarul rol de marionetă hofmanniană, omul care tunde tot din Edward Scissorhands (Edward Mîini-de-foarfecă, 1990) al aceluiaşi Tim Burton la omul care rade tot, omul brici, Sweeny Todd, posedat de demonul răzbunării.
Pentru comparaţie poate fi util musical-ul Moulin Rouge! (2001) al lui Baz Luhrmann cu stilul glamour corcit cu vodevilul şi drama pasională reluînd în cheie musicală mitul lui Orfeu coborît în Infern.
Sweeny Todd vine din Infern transfigurat de ură, nu mai rămîne aici decît impresionanta beţie de roşu sangvin, expectorat nu de plămînii tuberculoşi ai sensibilei iubite sau al decorurilor flamboiante, ci de carotidele deschise cu o mişcare graţioasă de arc de cerc, urmate de mişcarea de rabatare a scaunului prin care cum spune Ubu rege al lui Jarry, corpul "scapă-n trapă" izbindu-se de caldarîmul pivniţei ca un sac cu cartofi. Pînă la un punct, drama bărbierului, pe numele său adevărat Benjamin Barker, se aseamănă cu cea a eroului dumasian Edmond Dantes, viitorul conte de Monte-Cristo. El este închis pe nedrept cu concursul judecătorului Turpin (Alan Rickman) secondat de ţîrcovnicul Bamford (Timothy Spall), judecător care rîvneşte la soţia sa şi se întoarce peste 15 ani de muncă silnică în colonii cu un singur gînd: răzbunarea. Între timp, din familia sa n-a rămas mare lucru, soţia a dispărut, iar fiica a fost adoptată chiar de cel care i-a distrus viaţa, fals tutore care o ţine izolată intenţionînd să se căsătorească cu ea. De ea se îndrăgosteşte tînărul marinar Anthony Hope, în timp ce, în dulcele stil victorian, fata aşezată al fereastră brodează în ritmul unei chanson de toile.
Sweeny zămisleşte planuri de răzbunare alături de doamna Lovett, proprietara unei mici patiserii în criză de muşterii, care-i dă tot concursul din dragoste pentru acest dezmoştenit al sorţii. Iată suficient material pentru o melodramă, mai ales că loviturile de teatru se ţin lanţ în film, asigurînd suspansul de roman gotic cu încetineli ceasornicăreşti de calculată preţiozitate victoriană.
Despicarea firului în patru nu are loc pentru că bărbierul trece la acţiune destul de repede şi cu metodă făcîndu-i rost de clienţi doamnei Lovett pe măsură ce-şi "rade" propriii săi clienţi, pe care macabra doamnă îi introduce ca umplutură în plăcintele sale cu carne spulberînd concurenţa care utiliza un material mai prost, carnea de pisică. Există o clară notă estetizant-oniric-funambulescă tipică pentru Burton cu care acesta îşi înzestrează mînuitorul de brici şi un anumit gust macabru dezvoltat cu fineţe care aminteşte întrucîtva de Delicatessen (1991) al lui Marc Caro şi Jean-Pierre Jeunet însă scenele alunecă spre un grotesc fermecător, spre un arabesc a la Edgar Poe în acompaniamentul recitalurilor performate de eroi. Cu coafura flamboaiantă şi privirea faustică, asemeni unui poet maudit, Sweeny face să ţîşnească arteziene de sînge din carotidele secţionate artist, iar scenele morbide alternează cu cele de o mare suavitate cu trilurile celor doi îndrăgostiţi, fiica lui Todd, Johanna şi marinarul adolescent, imberb cu un glas de castratti, miorlăind moleşit. Pe cît de meticulos acţionează sau mai bine zis secţionează bărbierul în hardughia lui de pe Fleet Street unde patiseria care devine restaurant în toată regula duduie de muşterii canibali fără s-o ştie, pe atît de fleşcăită este povestea de dragoste dintre junele inocent şi tînăra melancolică de la fereastră.
Ceva este în neregulă aici, Sweeny pare mai preocupat să-l radă fin pe judecătorul Turpin decît să-şi recupereze fiica. De la un punct încolo, regizorul pare decis să servească totul în sînge, transformînd filmul într-un biftec tartar sau într-o specialitate românească care poartă numele sugestiv de "sîngerete".
Cît despre sînge, Shakespeare l-ar fi gustat, el însuşi îl livra în cantităţi mari în Lady Macbeth, nu de altceva, dar uneori versuleţele au puţină patină care amintesc de bătrînul Will şi teatrul elisabetan. Scenele de coşmar devin atît de frecvente, încît îndrăgostiţii abia mai pot respira între două jeturi de sînge, aceasta pe măsură ce noua Morticia devine o bucătăreasă formidabilă. Scena alegerii bucatelor privind la concetăţeni prin geamul tulbure al patiseriei este de un macabru vesel, ubuesc, cei doi apreciind din priviri marfa ce va ajunge în plăcinte de la pastorul rumen la poetul famelic.
Foarte bine realizat este duelul profesional între italianul Pirelli, interpretat magistral de comediantul britanic Sacha Baron Cohen, şarlatan cu aplomb şi nu lipsit de aptitudini pentru meserie, un fel de Bărbier din Sevillia adaptat pentru White Chapel, fanfaron, gonflat şi Sweeny care-şi rade clientul cît ai clipi din ochi. Farmecul filmului vine şi din replica intonată, din dialogul în triluri, din duetele macabre, din pasele cantabile şi vorbele cu două înţelesuri, deşi calitatea vocilor este modestă. Problema filmului o constituie excesul, la un moment dat, mecansimul ororii ajunge să se mişte în gol, bărbierul scelerat devine o maşină de tocat precum cea uriaşă din pivniţa casei prin care trec ciolanele clienţilor. Istoria îşi pierde orice logică şi alunecă într-un grotesc prins la rîndul său în vertijul morbid, pînă ce bărbierul se opreşte la rîndul său ca o maşinărie stricată tot cu aportul unei lame de brici. Scenariul victorian cu orori gotice, cu atmosfera morbid-misterioasă din From Hell (Din Iad - Jack Spintecătorul, 1999) al lui Albert şi Allen Hughes dobîndeşte ceva de "cadavru delicios" suprarealist, prin plăcerea hipnotică de a bulversa raţiunea prin exagerări, distorsionări şi cruzime.

Ineditul filmului vine din această alianţă împotriva firii a musical-ului cu horrorul, două genuri greu miscibile, a căror coliziune creează efecte spectaculoase. Aşa este şi finalul care retează parcă firul naraţiunii dintr-o bucată lăsînd povestea neîncheiată, nu vom şti de pildă ce s-a întîmplat cu cei doi îndrăgostiţi. Este clar însă că posedat de demonul răzbunării, Sweeny ratează întîlnirea cu soţia sa şi cu fiica sa. Există în film şi caricatura unui proiect conjugal în care regizorul a strecurat şi un picknick englezesc cu o notă de sobrietate.
Filmul aduce cu specatcolul de marionete şi într-o oarecare măsură cu teatrul Kabuki, iar cruzimea s-ar regăsi în cadrul culturii japoneze unde s-ar înţelege absurdismul deciziilor bărbierului ucigaş. Rigiditatea impusă de regizor actorului dusă pînă la reificare constituie în acelaşi timp o relegare de unul dintre rolurile care l-au consacrat de Johnny Depp, cel din Edward Mîini-de-foarfecă. Acolo mecanismul-marionetă dovedea existenţa unui suflet prin emoţia estetică. Aici lucrurile stau exact invers, arta posesorului unui frumos set de brice de argint este coborîtă de pe piedestal la josnica întrebuinţare a criminalului în serie care execută fără nicio noimă oameni nevinovaţi.
Helena Bonham Carter în rolul doamnei Lovett, marionetă cinică, rememorează pentru noi rolul ei de experiment tragic, Elizabeth, viitoare soţie a lui Frankenstein (1994) din filmul omonim al lui Kenneth Branagh, fabricată in extremis de ucenicul vrăjitor şi care preferă un autodafe existenţei sale monstruoase. În film sfîrşeşte la fel în cuptorul cu plăcinte ca vrăjitoarea din Hansel şi Gretel.
Filmul seamănă cu acele poveşti care ne-au încîntat copilăria gen Scufiţa roşie sau Barbă-Albastră rescrise de o Angela Carter, în toată splendoarea unei monstruoase dezvoltări freudiene asemeni unei flori carnivore. În toată povestea este rătăcit şi un puşti exceptat de pe lista de consumabile a cuplului criminal şi care-şi manifestă afecţiunea pentru doamna Lovett, însă el nu beneficiază de intervenţia Providenţei ca în cazul lui Pip din Marile speranţe, izbăvit de ocnaşul cu care se purtase omeneşte. Cu alte cuvinte, filmul constituie un experiment interesant susceptibil de atenţie din perspectiva amestecului genurilor şi registrelor ducînd pînă la ultimele consecinţe partea macabră, într-o explozie de culoare aproape fără excepţie roşul.  

12 (Twelve) Angry Men (12 oameni furiosi)      (1957)    -10/10

 de Danezia

E ceva măreţ în acest film clasic ce nu încearcă pentru nici măcar o secundă să pară sclipitor şi pompos. O cameră, 12 bărbaţi cu origini şi experienţe de viaţă diferite… ce au viaţa unui alt om în mâinile lor. Un film despre justiţie… şi un caz aparent clar ce ajunge să fie dezlegat într-o confruntare titanică de personalităţi şi idei.
USA/ Engleză/ min 105

12 Angry Men îmi povesteşte în primul rând de un imperiu ce se pregăteşte să devină măreţ, SUA în gloria postbelică. Măreţia e surprinsă în câteva cadre scurte, coloanele gigantice ale palatului de justiţie şi jungla imensă de zgări enori de afară într-o perioadă când bunicii noştri construiau comunismul sau erau striviţi de colectivizare.
Era o Americă preocupată de justiţie şi în care fiecare cetăţean putea să spere la un proces corect, chiar şi atunci când sistemul era clar împotriva lui. Juraţii erau acolo… oameni obişnuiţi, neimplicaţi.. gata să asculte, să cântărească şi să decidă. Nici pe departe un sistem perfect (dacă juraţii erau „aleşi”) însă poate cel mai bun dintre sistemele posibile. Atunci SUA erau un far al dreptăţii, speranţei şi libertăţii… acum sunt doar un tărâm al bigoţilor, capitalismului globalizat, al fanaticilor religioşi şi al iubitorilor de arme.
Despre film in sine… turnat cu un buget minuscul… a avut parte de o regie perfectă ce a făcut posibilă o inegalabilă dezlănţuire de talent actoricesc. Dialogurile, privirile, gesturile… cadrele… s-au scris lucrări, tratate.. şi îmi este tare frică că orice aş spune… tot nu ar fi pe măsura filmului.
Poate cel mai important… acest film i-a învăţat pe americani să fie juraţi mai buni, să asculte… să înţeleagă, să nu îşi pună prejudecată înaintea gândirii… şi să judece oamenii pentru ceea ce sunt. Un catalizator al mişcărilor sociale ale anilor 60?... poate că nu. Sunt în schimb sigur că a dus la eliminarea multor nedreptăţi.
În România lui 2008, un dobitoc PNL-ist (puiu haşotti) cu ascendente bolşevice, regretă încă pumnul tare al legii care să facă ordină cu preţul nedreptăţilor. În 1957, 12 oameni aveau să devină extrem de furioşi… doar ca să prevină una.

 
Avocatul diavolului  (Michael Clayton – 2007)

 

de Angelo Mitchievici   (România literară)

 Debutul regizoral al lui Tony Gilroy nu prezintă surprize, iar povestea este cunoscută din alte atîtea filme privitoare la politica corporatistă şi eroul care se împotriveşte sistemului, care rupe rîndurile sau este expulzat ca un un corp străin în momentul în care încetează să mai servească intereselor corporatiste. Fost procuror provenind dintr-o familie modestă, Michael Clayton (George Clooney) 

reprezintă sistemul, Corporaţia "Kenner, Bach & Ledeen" în ceea ce are el mai respingător, mai nebulos, el se ocupă de spălarea rufelor murdare avînd grijă ca tărăşeniile să rămînă în familie, iar respectabilitatea firmei să nu fie atinsă. Jack-of-all-trades, "the genitor" cum se şi recomandă, Michael Clayton este la curent cu tot ce mişcă, reprezintă registrul contabil al tuturor poveştilor orduriere şi repară gafe sau accidente înainte ca acestea să ia proporţiile unui scandal. Locul său în organigrama firmei de avocatură este însă incert, unul de "nişă", cum şi subliniază Marty Bach (Sydney Pollack), unul dintre directorii firmei. În plus, Michael este presat de o datorie costisitoare pentru că dincolo de un divorţ complicat la lista nefericirilor sale se adaugă şi faptul că este un gambler. Gilroy îşi conduce previzibil personajul către o transformare totală, acţiune ghidată de "defectarea" celui mai bun avocat al firmei, Arthur Eddens (Tom Wilkinson), care în urma unei căderi nervoase se decide să lupte de partea fermierilor pe care firma se pregătea să-i distrugă sprijinind gigantul U-North ale cărui produse, aşa cum o arăta un studiu secret, erau extrem de toxice producînd leziuni ale ţesutului uman. Adversarul numărul unu al lui Eddens devine consilierul-şef Karen Crowder (Tilda Swinton) 

care nu ezită să utilizeze orice mijloace, inclusiv asasinatul, pentru a opri demersul acestuia în justiţie.
Cum am spus, povestea nu are nimic spectaculos, intriga este construită cu acurateţe, însă miza lui Gilroy nu cade pe efecte surpriză, şi nici pe o critică a sistemului corporatist, ci pe felul în care lucrurile sunt spuse. Monologul de la începutul filmului care-l introduce pe Arthur Eddens şi care mi-a amintit ca tonalitate de Angels in America (2003) miniserialul TV al lui Mike Nichols după piesa impenitentului Tony Kushner constituie uvertura întregii poveşti. Coşmarul lui Eddens, în care acesta se vede pe sine ca pe un produs excremenţial, rezultat al unei naşteri de-a-ndoaselea, malefice, fecale, are proporţiile unei coborîri în infern. De altfel, filmul aduce de departe cu dezvăluirile inconfortabile din romanul lui Mario Puzo, Fools Die. Dialogurile cu Michael Clayton care încearcă să remedieze situaţia relevă nu doar un psihic labil, ci metamorfoza, transfigurarea lui Eddens, ieşit din burta kit-ului un cu totul alt om. Personajul este excelent intepretat de actorul Tom Wilkinson şi constituie polul pozitiv care împreună cu Karen Crowder, polul negativ asigură diferenţa de potenţial, tensiunea filmului. Michael Clayton este prins la mijloc în acest cîmp magnetic al puterii şi tocmai vulnerabilitatea acestui extrem de bun avocat activează dimensiunea umană a lui Clayton silit să-şi reconsidere întreaga prestaţie, dar şi să-şi folosească la maxim abilităţile de negociator. Gilroy îşi conduce cu abilitate şi precauţie personajul către un proces de conştiinţă sau, dimpotrivă, la o dezumanizare care face din nevrotic-ambiţioasa Karen Crowder un ucigaş nemilos - Tilda Swindon a fost răsplătită cu un Oscar pentru cea mai bună interpretă feminină într-un rol secundar. Modul în care aceasta îşi repetă anxios discursul şi atitudinile pînă la cel mai mic detaliu construieşte personajul complet inhibat afectiv, reificat, nevrotic, incapabil să transmită decît pe frecvenţa profesională.
George Clooney face un efort considerabil de a ieşi din tiparul drăgălaş de bărbat bine din Ocean 11,12,13 etc., iar tandemul pe care-l face cu Tom Wilkinson îl avantajează, dar îi şi precizează limitele. Faptul că este încărcat în film cu probleme de familie şi cu viciul jocurilor de noroc nu măreşte portanţa personajului, în schimb, acesta pare să se regăsească foarte bine în relaţie cu băiatul său Henry Clayton (Austin Williams). Îmi aminteşte de încercarea similară de a ieşi din tipar a lui Tom Cruise din Jerry Maguire (1996) al lui Cameron Crowe, dar şi de rolul lui Russell Crowe din The Insider (1999) în regia lui Michael Mann.
O carte face legătura între cei trei Clayton, Henry şi Arthur, şi anume Realm and Conquest, aparenta infantilizare a ultimului lasă să se întrevadă de fapt posibilitatea recîştigării dimensiunii umane şi a libertăţii interioare transpusă simplu într-un peisaj rustic cu nişte cai într-o dimineaţă învăluită în abur. Imaginea din carte apare în realitate, îl salvează pe Clayton, a cărui maşină este aruncată în aer, iar cartea contribuie la edificarea morală a lui Arthur Eddens. Aparenta sa infantilizare pornind de la gestul scandalos de a se dezbrăca în public la întîlnirea cu avocaţii celeilalte părţi pentru a demonstra Annei, o femeie simplă provenită dintr-o familie de fermieri, sentimentul său de culpă constituie începutul procesului de reabilitare morală nu doar a sa, dar şi a lui Michael Clayton antrenat în vertijul evenimentelor.
Reconversia lui Michael Clayton seamănă cu întoarcerea de partea celor buni a fiului risipitor interpretat de Joaquin Phoenix, din We Own the Night (Noaptea e a noastră, 2007) al lui James Gray, finalul fiind transformat şi într-o reglare de conturi între Clayton şi Karen Crowder, pasaj care-i reuşeşte poate cel mai bine lui George Clooney. Michael Clayton este un film executat cu o mînă sigură a unui regizor atent la detalii şi nuanţe, care ştie să se ferească de excese şi de inutile didascalii alegînd momentul oportun pentru a descoperi personajul în întreaga sa complexitate. Monologul cu care începe, reluat fragmentar pe parcurs, funcţionează şi ca un libret al filmului, el reprezintă ruptura de nivel care redimensionează personajele şi le conduce pînă la capăt acţiunile în bine sau în rău.

Zgomotul şi furia aurului negru

 

de Angelo Mitchievici    (Romania Literara)

 Cînd în 1925 apărea filmul lui Charles Chaplin, Goana după aur, nu ştiu dacă era de imaginat că ea va fi urmată în film de goana după petrol. În Gigantul (Giant, 1956) lui George Stevens, Leslie Benedict (Liz Taylor) călca delicat într-o băltoacă unsuroasă, urma ei umplîndu-se cu lichidul la fel de preţios ca şi aurul odinioară şi care-l făcea pe Jeff Rink (James Dean) să se îmbogăţească peste noapte şi să-şi piardă minţile. Dallas-ul, printre filmele copilăriei şi adolescenţei mele, saga interminabilă cu petrolişti, a configurat imaginea despre capitalismul texan la întregi generaţii de gospodine, iar în 1981 aveam şi noi un western brînzetti cu sos de petrol, Pruncul, petrolul şi ardelenii, în regia lui Dan Piţa.
Realizat după romanul Oil (1927) al socialistului Upton Sinclair, filmul lui Paul Anderson are certe note comportiste şi o violenţă ieşită din comun, transfigurată uneori în frumuseţe sălbatică. Romanul lui Upton Sincliar, - de altfel, un socialist destul de bogat -, se afla printre puţinele romane americane traduse în U.R.S.S. în perioada stalinistă datorită conţinutului proletar, demascator cu societatea banului şi alienarea prin îmbogăţire rapidă.
Scriitorul îl întîlnea pe Eisenstein în periplul său american, aflîndu-se printe cei mai importanţi finanţatori ai săi pentru ca regizorul rus să realizeze un film în Mexic, aventură care a sfîrşit într-un fiasco total. Nemulţumirile şi presiunile venite dinspre Moscova pentru care stagiul regizoral devenise primejdios de lung, au pus capăt proiectului şi prieteniei iniţiale.

“There Will be Blood” redă deopotrivă istoria unui petrolist, dar şi un fragment din istoria aurului negru pentru care curge sînge. Pentru Daniel Plainview (Daniel Day-Lewis), extracţia ţiţeiului este o afacere de familie, familie compusă în cazul lui din tată şi fiu, H.W. Plainview (Dillon Frasier), un copil care creşte la umbra sondelor în adăposturi înjghebate unde bărbaţii dorm adesea pe scîndura goală.
Metodele primitive de extracţie ale pionierilor provoacă numeroase accidente, este un fel de a trăi periculos, palpitant şi itinerant în căutarea zăcămintelor. Daniel se prezintă comunităţilor al căror teren şi muncă o cumpără pe nimic ca un erou civilizator, un factor de progres, însă personajul este posedat încetul cu încetul, ca şi Mister Kurtz al lui Joseph Conrad, de o nietzscheană voinţă de putere. Forţe obscure îl animă şi o ură difuză, - "I have a competition in me" afirmă el faţă de ipoteticul frate ivit din neant pentru a mai diminua ceva din sihăstria petrolistului.
Filmul este alcătuit din lumini şi umbre, foarte numeroase cadre cochetează cu întunericul în care asemeni petrolului se află scufundate chipurile luminate de flăcările unei sonde incendiate sau ale unui foc de vreascuri. Scena în care un puţ de petrol se aprinde, arteziana de flăcări luminînd sălbatic noaptea, este punctată de tam-tam-ul unei muzici care sugerează tribal fascinul şi idolatria, dezlănţuirea instinctului şi a teribilelor energii ascunse în inima de petrol a întunericului. H.W., fiul lui Daniel Plainview, viitorul magnat, îşi pierde auzul în acest accident, iar tatăl îl abandonează temporar pentru a se apropia hipnotizat de flăcări ca un fluture de lampă. Majoritatea cadrelor tăiate cu o precizie chirurgicală baleiază între tabloul naturalist şi tuşa expresionistă care redă forţa absorbantă a elementarului. O sclipire a privirii sau a dentiţiei cu ceva carnasier răzbat din întuneric, rîsul ca un scrîşnet de balama adăugînd o intensitate stranie acestor scene, precum cea în care cei doi fraţi discută şi în care Daniel ridică puţin cortina asupra caracterului său. Muzica excelentă a lui Jonny Greenwood îşi aduce din plin contribuţia la scenele de maximă tensiune. Daniel - personajele nu au întîmplător nume de profeţi şi sfinţi, Ilie, Paul - cumpără pe un preţ modic un teren sub care se află importante zăcăminte, însă va fi confruntat cu Eli Sunday (Paul Dano), pastorul local, dornic de a avea propria parohie. Şi Eli Sunday se află în căutarea puterii, cea pe care i-o conferă rolul de pastor evanghelic exorcizînd enoriaşii creduli, într-un spectacol funambulesc de o rizibilă teatralitate. Mistificarea nu-i scapă lui Daniel care trebuie să convină cu pastorul asupra unor chestiuni pentru a avea susţinerea comunităţii. Dovedit de a-l fi ucis pe cel care împrumutase identitatea fratelui său, Daniel trebuie să compare în faţa congregaţiei în rolul de ticălos purificat prin intervenţia providenţială a lui Sunday, spectacol de forţă pentru petrolistul agresiv, neobişnuit să se umilească.
Furia exorcizării, licărul de nebunie din priviri, scrîşnetul de fiară prinsă în cuşcă relevă tensiuni tectonice la acest personaj tăiat parcă în rocă, cu izbucniri tot mai abrupte. Suflul epopeic al filmului vine din fresca vieţii pionierilor petrolişti ducînd o viaţă dură, trăind în condiţii precare, unde personajul principal se distinge prin exces, printr-un fel de furie latentă ca şi petrolul aflat sub presiune gata să izbucnească. Violenţa nu se rezumă la cele două crime ale lui Daniel, admirabil interpretat de Daniel Day-Lewis - actorul a primit Globul de aur, un premiu Bafta şi Oscarul pentru cel mai bun rol masculin -, ci constituie chiar palpitul sangvin al petrolului. Totul este năclăit în petrol, un muncitor strivit de o ustensilă, este tras afară ca o rîmă încleiată de mucilagii, precum în scena "botezului" lui Eli care este tăvălit prin petrol de către Daniel într-un acces de furie.
Daniel este un personaj complex, rădăcinos, contorsionat, amestecînd tandreţea pentru unicul său fiu cu cruzimea, intolerant şi abuziv, o forţă a naturii dirijată deopotrivă către succes şi autodistrugere. Daniel Day-Lewis nuanţează acest personaj pornind de la inflexiunile vocii, cu o căldură umană pînă la tonurile hîrşîite, guturale ale unei uri care bolboroseşte, de la mimica expresivă la dominantele posturale. Vocea determinată a lui Daniel vine în contrast cu vocea stinsă, obosită a lui Henry Plainview sau cea efeminat suavă cu derapaje isterice a lui Eli Sunday, pastorul evanghelist. Mustaţa "pe oală" ca şi sclipirea metalic-cinică a privirii îi conferă un aer de bandit al vestului sălbatic, amintind de rolul făcut în Bandele din New York. Personajul dobîndeşte uneori o atitudine statuară de conchiscador, iar, în final, cocîrjat, redus la un rest grotesc pare, mai degrabă, un paria.
Actorii, Daniel Day-Lewis şi Paul Dano, ca şi regizorul au reuşit să gradeze verosimil şi sensibil acest traseu al degradării umane fără a face din aceasta o lecţie de morală, cît explorarea abisului uman, a omului din subterană. Cei doi profeţi, unul al bunăstării aduse de aurul negru, altul al Bisericii celei de-a treia revelaţii, devin victime ale propriei lor ambiţii. Nu banii sunt miza ultimă, ci voinţa de putere, o pornire faustică de a avea totul pentru a trăi sentimentul plenitudinar al despărţirii de umanitatea dispreţuită pentru Daniel şi a îmbrăţişării ipocrite a unei umanităţi idolatre pentru Eli Sunday.
Scena finală care resimte influenţa lui Kubrick îi reuneşte pe Eli Sunday ajuns în pragul falimentului şi pe Daniel Plainview izolat în mijlocul unui imobil somptuar, casa mult visată care nu-i mai oferă acum nicio satisfacţie, părăsit de fiul său, dormind direct pe podea. Cinismul lui Daniel dobîndeşte note de un grotesc fabulos, sarcasmul îi reflectă nebunia şi Eli Sunday, determinat să rostească pe diferite tonuri "Sunt un fals profet, Dumnezeu e o superstiţie", devine victima acestei furii care-l macină pe petrolist. Scena corespunde catehizării-exorcizării lui Daniel în faţa comunităţii, doar că rolul "pastoral" îi revine acum petrolistului. Simetria şi simplitatea în act, conferă filmului ceva din condiţia tragediei, regizorul a evitat orice redundanţă astfel încît pe portative largi tăcerea sau muzica "vorbesc" în locul personajelor. O sală de bowling constituie decorul pentru ultimul act, unde asemeni popicelor, clericul stă în bătaia focului şi unde tragedia se desăvîrşeşte prin ultima sa victimă, nu cea care zace la podea cu capul chisăliţă, ci aceea care-i supravieţuieşte.


Horton, elefănţelul generos

de Marie-Louise Semen    (Ev.Z.)

În America, Dr. Seuss este o legendă. Autor a 40 de cărţi pentru copii - pentru care a conceput şi desenele, şi proza rimată -, Dr. Seuss este apreciat mai ales pentru felul succint în care îşi spune poveştile.
Această calitate a lui este în acelaşi timp şi cea mai mare provocare pentru oricine încearcă să-i adapteze poveştile la marele ecran.
A fost o provocare pentru două dintre cele mai recente filme inspirate de arta sa - „How the Grinch Stole Christmas“ („Cine a furat Crăciunul“, 2000, cu Jim Carrey) şi „The Cat in the Hat“ („Pisica“, 2003, cu Mike Myers) -, a fost o provocare şi pentru filmul animat lansat anul acesta,

„Horton Hears a Who“ (pe ecranele româneşti, „Horton“). Pentru văduva lui Seuss, care administrează drepturile de autor ale lui Dr. Seuss, animaţia se pare că ar avea un atu, fiindcă după ce a criticat la scenă deschisă „The Cat in the Hat“ a promis că nu va mai permite niciodată folosirea cărţilor soţului său la realizarea de filme cu actori reali. În schimb, a dat undă verde tehnicii CGI pentru revizitarea poveştii elefantului Horton.
Aplecându-şi urechea la zgomotul venit dintr-un firicel de praf, elefantul Horton (vocea lui Jim Carrey) descoperă în el microscopicul oraş Whoville, locuit de fiinţe şi mai microscopice, în fruntea cărora se află primarul Ned (vocea lui Steve Carell). Aflând că fiinţele incredibil de minuscule sunt ameninţate de locuitorii din vecinătate care refuză categoric să creadă în existenţa lor, decide să le dea o mână de ajutor. Fiindcă, pentru Horton, „o persoană este o persoană, indiferent de cât de mică ar fi“ (replică adoptată instantaneu de avocaţii anti-avort ca exprimând perfect poziţia lor...). Tandrul pachiderm e, fără îndoială, un exemplu de moralitate şi generozitate fără precedent.
Echipa de realizatori şi-a propus un dublu scop: să păstreze spiritul poveştii şi al desenelor lui Seuss, dar în acelaşi timp să le aducă în prezentul imediat. Ca urmare, referinţe la iPhone, MySpace, JFK, Al Gore şi încălzirea globală. Aşa se face că filmul devine o experienţă delectantă pentru toate vârstele.
Nota noastră: nota 7.

 The Bucket List         -6/10

de Danezia

Jack Nicholson şi Morgan Freeman joacă fără cusur nişte roluri lipsite de originalitate, într-un film cam prea plăcut de urmărit, dacă e să analizăm cum trebuie subiectul. Premisa e cel puţin chestionabilă… scenariul varză… şi totuşi filmul curge frumos şi bine… atâta timp cât eşti dispus să te laşi manipulat de o poveste ce nu are nici o legătură cu realitatea.
USA/ Engleza/min. 97

Jack Nicholson şi Morgan Freeman îşi joacă propriile clişee în această aberaţie siropoasă despre viaţă şi… cum trebuie să trăieşti pentru a nu regreta sosirea morţii. Primul e un milionar excentric extrem de antipatic, al doilea… eterna persoană ce nu îşi valorifică potenţialul (înfricoşător de inteligentă, ponderată şi plină de emanaţii filozofice). Personajele sunt neplăcut de familiare… ceea ce nu dă prea multe speranţe poveştii, mai ales dacă ştim deja că amândoi bătrâneii sunt pe moarte şi că urmează să devină buni prieteni.

Ideea e în sine tâmpită (moartea e probabil cel mai minunat lucru ce ţi se poate întâmpla atâta timp cât soarta îţi este împărtăşită de un milionar nebun). Dar ideea transformată în scenariu e absolut dezastruoasă, un semn clar că greva scenariştilor (celor mici, mulţi şi plătiţi mizerabil) a avut efecte devastatoare asupra filmului. Pe mine povestea m-a pierdut repede după succesiunea rapidă sky-diving, tatuaje… distrugerea unor maşini clasice. (why Freeman , why?)

Continuarea e la fel de lipsită de sens: facem înconjurul lumii, efectele speciale ne asigură că totul se întâmplă într-un studio verde (sau albastru) si suntem bombardaţi cu o doză substanţială de filozofii superficiale. De altfel şiruri de cuvinte frumoase dar găunoase ne oferă din când în când câte o chifteluţă de proporţii legendare (aşa cum ar fi confuzia fulger-meteorit, în cazul câinelui mort la Nahkla).
În concluzie filmul poate fi definit doar ca bine jucat şi extrem de neinspirat. Pe de altă parte The Bucket List nu are cum să nu placă. E simplu, dulce, drăguţ şi superficial… la fel ca o blondă frumoasă îmbrăcată în roz, într-o zi superbă de primăvară.

12      -9/10

de Danezia

Acest remake după „12 Angry men” e destul de interesant în pofida celor 2 ore şi jumătate ale sale. E o radiografie completă a Rusiei contemporane, plină de personaje pitoreşti ce amintesc puţin în dialogurile lor deseori amuzante de „12:08 East of Bucharest”, la asta se adaugă suspansul creat de dezlegarea misterului crimei şi extrem de visceralele scene ce descriu războiul din Cecenia.
Rusia/ Rusă/ min 159

Acesta ar fi filmul meu preferat pentru a câştiga Oscarurile din acest an, pentru cel mai bun film străin… dacă nu m-ar deranja atât de mult substratul politic şi simpatiile Pro-Putin ale lui Nikita Mikhalkov. Oricum spre deosebire de Nicolaescu al nostru, acest regizor / actor în pofida afiliaţiilor politice dubioase şi a influenţei majore asupra cinematografiei ruse… are talentul de a produce filme cu adevărat bune. Acesta e unul dintre ele!

12 o să fie o sărbătoare pentru rusofili, scenariul nu are cum să dezamăgească, dialogurile sunt pline de viaţă şi… distribuţia (cu excepţia lui Mikhalkov) e una de gală, cu roluri nemaipomenite.
Filmul e lung dar povestea e captivantă în pofida lungimii ce ar părea un obstacol insurmontabil. Sala de sport, acolo unde e închis juriul ce trebuie să delibereze la soarta unui tânăr cecen acuzat de uciderea tatălui său adoptiv, e un spaţiu excelent pentru manifestările celor 12 juraţi şi dă destule materiale acestora în încercarea lor de a recrea crima. Singura ieşire din acest spatiu închis, e sub formă de flashbackuri ce descriu povestea tânărului cecen şi scene de luptă extrem de violente ce reuşesc să îţi descrie clar… cât de crud şi brutal a fost războiul din cecenia.
Din nefericire 12 nu cred că va apuca să fie văzut de prea mulţi membrii ai academiei, însă sunt sigur că toţi cei care l-au văzut au rămas impresionaţi de el! Se merită văzut!

 

Katyn     -6/10

de Danezia

 Masacrul ofiţerilor polonezi din pădurea Katyn e un subiect prea mare, prea puternic şi mult prea important pentru istoria Poloniei ca sa fie tratat într-un mod atât de artificial şi neinspirat ca în filmul lui Andrzej Wajda. O fi el urmaşul uneia dintre victimele acelei barbarii, dar pelicula pe care a produs-o e comparabilă doar cu cele mai recente „capodopere” ale lui Sergiu Nicolaescu.
Polonia/ Poloneză, Rusă/ min 118

Selecţia de anul acesta, pentru categoria celui mai bun film străin a Oscarurilor s-a dovedit o farsă, e absolut de neinteles şi de neiertat felul în care au fost eliminate din competiţie cele mai bune filme şi au rămas materiale de umplutură cum e cel de faţă.
Desigur că Masacrul de la Katyn e un eveniment ce trebuia ecranizat şi făcut cunoscut şi lumii contemporane, însă mi se pare jenant ca materiale de umplutură să ajungă la nivelul de a fi considerate ca fiind printre cele mai bune 5 filme străine.
Problema filmului stă în faptul că e foarte ţeapăn, pur si simplu secvenţele din filmele de arhiva prezentate în el transmit mai multe decât 2 ore de ficţiune. În mare parte povestea e plictisitoare, jucată fără talent şi cu enervante excese melodramatice.
Lucrul acesta contrastează brutal cu aplecarea obsesivă spre morbid a scenelor ce prezintă execuţiile în masă. Deşi sunt şocante, explicite şi înfricoşătoare… ele nu reuşesc totuşi să te lege emoţional de poveste… pentru că conţin în mici detalii enervante, aceleaşi excese melodramatice ce abundă şi în restul poveştii.
Din nefericire, nu cred că este necesar să vă pierdeţi timpul cu aşa ceva.

Nota: Sper ca nu am fost inţeles greşit... adevarul despre acest masacru îngrozitor trebuie cunoscut de toata lumea. Problema e ca filmul nu e deloc pe masura subiectului... aşa cum nici 15 nu este deloc pe masura martirilor Revoluţiei Române. Subiectul e unul sensibil, dar sunt agresiv doar la adresa filmului... Drama naţiunii poloneze în timpul celui de-al doilea război mondial, cere un film pe măsura Listei lui Schindler... nu prezentari artificiale, lipsite de consistenţă.

 Cu petrolul în sânge

 

de Marie-Louise Semen    (Ev.Z.)

 Deşi e numai la al patrulea lungmetraj, regizorul Paul Thomas Anderson a primit, pentru „There Will Be Blood“ („Va curge sânge“, pe ecranele româneşti), a patra nominalizare la Oscar.

A pierdut însă în faţa fraţilor Coen, în ciuda celor opt nominalizări, dar actorul fără de care nu ar fi făcut acest film, Daniel Day-Lewis, l-a răzbunat şi a câştigat râvnita statuetă pentru rolul lui Daniel Plainview, pe lângă cea pentru imagine.
Cu „Boggie Nights“ (1997), un film despre ascensiunea şi decăderea unui star porno (Mark Wahlberg), şi „Magnolia“ (2000), povestea mai multor personaje ale căror destine se întretaie în căutarea, să zicem, a fericirii (cu Tom Cruise, Julianne Moore, Philip Seymour Hoffman), Anderson a atras admiraţia membrilor Academiei Americane de Film care l-au nominalizat la Oscar pentru cele două scenarii originale. Deşi a avut succes la Cannes, unde a luat premiul pentru regie, „Punch Drunk Love“ (2002) nu a stârnit nicio pasiune care să-l arunce în concurenţa pentru Oscar.

Fascinaţia aurului negru

Filmul spune povestea lui Daniel Plainview, care, în 1898, căutând argint, descoperă aur negru. După ce câştigă din exploatarea petrolului bani suficienţi cât să-şi întemeieze o micuţă companie, Plainview ajunge, încet-încet şi uneori călcând pe cadavre, cel mai important om din industria americană a petrolului. Punctul de plecare al scenariului este romanul „Oil!“/„Petrol“ al lui Upton Sinclair, iar personajul lui Day- Lewis a fost inspirat de Edward Doheny, unul dintre cei mai influenţi oameni din domeniul petrolifer în America începutului de secol XX.
Casa din Beverly Hills pe care Doheny a construit-o pentru fiul său, Greystone Mansion, este folosită ca loc spre finalul filmului. După spusele lui Jo Anne Sellar, unul dintre producătorii filmului, a fost foarte dificil să găsească finanţare, fiindcă studiourile au fost sceptice în ceea ce priveşte potenţialul filmului de a deveni o realizare majoră. A durat doi ani până au făcut rost de banii necesari producţiei - 25 de milioane de dolari. Cu cei aproape 40 de milioane din încasările americane, filmul şi-a acoperit cheltuielile, dar nu poate fi caracterizat drept un succes de box-office.

Day-Lewis, de două ori la Oscar

Dacă Day-Lewis nu ar fi acceptat rolul lui Plainview, filmul ar fi fost în pericol să rămână numai un proiect. Norocul lui Anderson a fost că actorul era deja un fan al filmului său, „Punch Drunk Love“. Construirea personajului său a început cu vocea. Anderson i-a trimis înregistrări de epocă, o copie a „Comorii din Sierra Madre“ şi documentare despre regizorul acestui film, John Huston, care l-a influenţat pe Anderson.
Ca parte a documentării pentru rol, Day- Lewis a citit scrisori ale muncitorilor şi a studiat fotografii de epocă. De asemenea, s-a documentat asupra lui Doheny. Munca la acest rol i-a adus al doilea Oscar din carieră, după cel pentru „My Left Foot“, devenind primul actor non-american care a câştigat prestigiosul premiu de două ori. Filmul va avea premiera mâine, la Hollywood Multiplex, Movieplex, Cityplex din Capitală şi City Cinema din Timişoara.

 
“10.000 BC“

 

de Marie-Louise Semen

 Roland Emmerich („Independence Day“, „The day after tomorrow“) vine cu un film epic de 75 de milioane de dolari, din care o parte semnificativă a acoperit efectele vizuale computerizate.
Dacă ar fi să glumim, ar trebui să fie un film, ca vizual, emoţie şi ritm, undeva aproape de „Apocalypto“. Dar localizarea în anul 10.000 înainte de Hristos le permite creatorilor peliculei extravaganţe care ar putea fi, cu indulgenţă, îndrăzneţe, dacă nu ar fi total amuzante.
Spusă de Omar Sharif, povestea filmului implică un erou echipat cu toate calităţile de rigoare, mamuţi, păsări teribile, răpiri, piramide, profeţii şi o poveste de dragoste. Şi peisaje din Africa de Sud, Namibia, Noua Zeelandă şi Thailanda. Tribul Yagahl e confruntat de două pericole, al doilea mai mare şi mai tragic decât primul: scăderea numărului de mamuţi, care este hrana principală, şi „demonii cu patru picioare“, care, printre alţii, o răpesc pe Evolet (Camilla Belle, pe care poate vi-o amintiţi din „The Ballad of Jack and Rose“).

De Evolet este îndrăgostit tânărul D’Leh (Steven Strait), care porneşte pe urmele ei împreună cu înţeleptul Tic’Tic (Cliff Curtis). Pe drum, desigur, întâlnesc deopotrivă obstacole şi prieteni, iar la capătul călătoriei găsesc o civilizaţie stranie ale cărei piramide sunt construite cu sclavi şi a cărei castă de preoţi practică sacrificiul uman.
Pretenţia epopeică n-ar fi nimic rău în sine, dar „10.000 BC“ e plin de mici-mari caraghioslâcuri care ar putea fi comice într-o parodie. Aici, în schimb, nu sunt decât defecte. Pe alocuri, câte-o scenă grandioasă şi suspansul manevrat inteligent mai reuşesc să aducă o insuficientă şi prea fragmentată demnitate.
E drept, realizatorii au declarat tare şi răspicat că nu au vrut să facă un documentar, iar plasarea în anul 10.000 înainte de Hristos pare mai degrabă plonjarea într-un timp imemorial. Dar povestea nu este, ca să zicem aşa, nici cal, nici măgar. Nici complet istorie, nici complet legendă. De văzut numai dacă nu aveţi altceva mai bun de făcut.

Nota noastră: 4, * *

 

I am legend

V]zut de DANEZIA

 Pentru două treimi din film, Will Smith joacă captivant de bine în rolul ultimului om de pe Pământ. E minunată această descriere a singurătăţii… şi filmul e superb… cu excepţia ultimei jumătăţi de oră ce este tipic Hollywoodiană şi care culminează cu un final dubios.
USA/ Engleza/ min 101
Un singur lucru face cu adevărat bine venită această a treia adaptare a romanului omonim… Will Smith.
Şi o să mă opresc puţin asupra cărţii… chiar dacă nu sunt Bookblog. I Am Legend a fost scrisă în 1954 de către Richard Matheson şi este cartea din care au evoluat toate poveştile şi filmele moderne cu vampiri şi zombies. E o carte genială… cu un final pe măsură… ceea ce nu se poate spune despre ecranizările ei.
În „The Omega Man” povestea e folosită pentru a ataca religia… în anul 2008, mesajul e în direcţia inversă (cel puţin în versiunea finalului A): ştiinţa e diabolică şi salvarea e mijlocită doar de Dumnezeu. Cărţii îi lipsesc astfel de abordări primitive… ci în ea se dezvăluie subtil dar devastator motivele pentru care… protagonistul ei intră în mitologie. (spre deosebire de frazele sforăitoro-idioate din finalul A al filmului).

Ok, destul cu aberaţiile şi să revenim la filmul nostru. Pentru o oră… filmul se desfăşoară superb, credem rapid premisa… o acceptăm fără rezerve şi ne trezim înţelegând o lume apocaliptică… aproape pustie la suprafaţă, dar a cărei subterane întunecoase sunt populate de „infectaţi” zombie-vampir ce transformă nopţile în coşmare. Din păcate sunt câteva momente în care efectele speciale dezamăgesc… mai întâi la capitolul căprioare şi ulterior… pentru restul filmului la capitolul zombies. Nu ştiu de ce, dar CGI infectaţilor… e absolut neconvingător şi oricine îşi poate da seama „că e făcut pi calculator”.
Will Smith îşi joacă perfect rolul, şi îmi aduce aminte de aceeaşi nebunie creată de singurătate pe care a redat-o şi Tom Hanks în Naufragiatul. Pot chiar să afirm că Smith face un rol mai bun… pe care nu cred că o să il vedem răsplătit cu vreo nominalizare, având în vedere lansarea timpurie a filmului şi faptul că acest gen de producţii e privit cu dispreţ de Academie.

Şi dispreţul poate că e de înţeles având în vedere descinderea în blockbuster tipic a filmului pe ultimele aproape 40 de minute. Cum a început „acţiunea” cum mi-a venit somnul şi am început să verific…cu insistenţă cam cât mai este din film. Apoi a venit finalul… ce nu are nici o legătură cu pelicula (se pare că a fost ales după nişte vizionări de probă). Finalul B de care am vorbit în postul de mai j
Finalul B, ne face să înţelegem mai bine motivele pentru care infectaţii noştri s-au supărat aşa de rău pe doctorul Neville. Nu implică nimic religios… însă e melodramatic şi foarte prost raportat la carte. Finalul A (cel pe care îl vedeţi în film) e pur şi simplu mizerabil…
...dar dacă No Country for Old Men poate să ia Oscarul cu o mega-tâmpenie de final… ce să mai cerem de la un biet blockbuster

 

“Nicio ţară pentru bătrîni”      (2007)

 de Angelo Mitchevici   (România literară)

 Fratii Coen care au regizat filmul au păstrat titlul cărţii după care au realizat scenariul, romanul lui Cormac McCarthy, titlu care l-a rîndul său, scriitorul l-a împrumutat poemului lui William Butler Yeats, Sailing to Byzantium, astfel încît, poate fără să vrea, cei doi au creat un efect de ecou, cum se spune că în orice scoică dusă la ureche am auzi freamătul mării oricît de departe ar fi aceasta. Oricît ar părea de bizar, atmosfera poemului lui Yeats care ne înconjoară cu acea meditativă privire invizibilă a destinului, se regăseşte aici într-un fel neaşteptat. Ce ne oferă fraţii Coen?
Un film sec şi dur ca o nucă de cocos într-un deşert în care nu există nicio piatră s-o spargi, un joc de-a v-aţi ascunselea în care rînd pe rînd moartea îi găseşte pe jucători oriunde s-ar ascunde, după un copac, într-o cameră a motelului Del Rio sau într-un spital din Mexic.
Totul se petrece cu simplitatea absurdistă a tragediei, iar regizorii ne lasă singuri cu deşertul, cu spaţiile tranzitorii de ascundere şi cu acel zgomot de fond al unei mări care nu există, cu tăcerea şi graţioasa înaintare a morţii descălţată politicos la uşă.

Pe scurt, vînătorul Llewelyn Moss (Josh Brolin) descoperă în deşert la o vînătoare de căprioare scena unui măcel între traficanţii de droguri. Un supravieţuitor grav rănit îi cere apă, dar Moss nu are apă la el şi o logică simplă îl face să se gîndească la singurul supravieţuitor al pistoliadei. Îl găseşte sub un pom, unul dintre cei doi car cresc solitar pe solul neprimitor, împreună cu o valiză cu 2 milioane de dolari pe care nu ezită să şi-o însuşească.
Greşeala care declanşează întreaga poveste ţine de faptul că Moss într-un acces de umanitate pe care singur îl decretează drept prostie se decide să-i ducă apă mexicanului însetat, devenind astfel ţinta unui prădător feroce, pe numele său Anton Chigurh (Javier Bardem), de profesie criminal în serie. În toată povestea se amestecă şi un şerif bătrîn şi sfătos, Tom Bell (Tommy Lee Jones), aproape de pensie şi care trăieşte cu nostalgia unor old times cînd şerifii nici nu purtau pistol, iar moravurile erau desigur mai blînde. Retrospectiva aceasta semănată cu vise, cu istorii prăfuite, cu înţelepciunea rasei celor ce s-au stins se ciocneşte de absurdismul unor vremuri de neînţeles, privite într-o lumină crudă care seamănă cu lumina necruţătoare a amiezei în mijlocul deşertului.
Explozia de violenţă din film ar fi argumentul acestui visător depăşit de situaţie că s-a schimbat ceva fundamental cu America, aşa cum documentarul lui Michael Moore, Bowling for Columbine (Cîntec pentru un masacru, 2002) dorea cu orice preţ s-o sublinieze. Filmul fraţilor Coen nu ţinteşte neapărat în aceeaşi direcţie deşi zgomotul tradiţiei în America are adesea sunetul unei arme descărcate n-are importanţă în ce - de la o cutie ruginită de conserve în chica zdravănă a unui bizon sau în scăfîrlia unui marfiot -, el se adresează şi unui spectator străin de contextul evocat.
Este uimitor cîtă curăţenie au făcut regizorii în acest film şi nu este vorba doar de mîna soartei în sensul pe care vechii greci i-o dau, de Moira, implacabilul Anton cu butelia sa de oxigen la nu ştiu cîte atmosfere, ci de spaţiul interstiţial dintre personaje, de tot acest spaţiu gol în care personajele intră ca pe o scenă de tragedie. Mi-a amintit de un maestru al tăcerilor prelungite, al expresiilor laconice şi al spaţiilor vide, de Michelangelo Antonioni, de atracţia regizorului italian pentru deşert şi pieţe pustii. Cu un mare rafinament, fraţii Coen au creat o atmosferă de film retro nu chiar cu "purecii" care invadează peliculele vechi sau zgomotele scrijelite pe care le face acul de pick-up pe discurile antediluviene, ci printr-o atmosferă prăfoasă de film vechi, ca şi cum praful deşertului s-ar fi depus pe retina camerelor. Efectul îţi intră în sînge, aşa cum ai senzaţia că praful îţi intră în ochi; în roşcat-cărămiziul platoului deşertic urmele de sînge au culoarea întunecată a vieţii, o urmă lungă pe care acest Anton o adulmecă cu precizie. Are Anton o istorie?
Posibil. Puţinul pe care-l aflăm vine tot de la un vînător de recompense, Carson Wells (Woody Harrelson) care-i răspunde sec celui care-l angajează să recupereze banii despre gradul de periculozitate al ipochimenului "Comparing to what? Bubonic plague?". Este Anton întruchiparea uneia dintre cele 7 plăgi cu care Dumnezeu a binecuvîntat nu doar Europa, ci şi America, anume violenţa?
Din nou, fraţii Coen lasă spaţiu interpretărilor, fără să vîneze pe cea mai grasă, mai alegorică şi mai facilă. Anton este rău, dar demonia lui are ceva poetic, departe însă de sensul romantic, mai aproape de sensul japonez al unui poem compus înaintea morţii sau un Texas Monogatari. Uneori, Anton oferă viaţa sau moartea printr-o alegere destinală echivalentă lui a da cu banul, la propriu şi nu la figurat. Se consideră pe sine moneda care se răsuceşte, feţele ei sunt însă viaţa şi moartea. Ghicitul aparţine "beneficiarului"; asemeni lui Nemesis sau Eriniilor, lui Anton îi place să se considere doar mesagerul, executantul impecabil al unei porunci care-i transcende. Nimic nu-l poate opri, silenţios şi graţios în acelaşi timp, ucide aproape cu eleganţă şi ironia fraţilor Coen ne este livrată subtil: asemeni unui regizor, Anton repetă scena crimei, intrarea într-o cameră întunecată, aprinderea bruscă a luminii şi cuprinderea într-un unghi favorabil a celor două paturi şi gestul lichidării celor ce încă nu şi-au ocupat locurile. Lucrurile se întîmplă întocmai ca la repetiţie. Ironia seacă a replicilor adaugă un plus de inefabil filmului, ele nu au nimic din umorul programat, din witz-ul sitcomurilor care scontează reacţia spectatorului, însă o serie de episoade au efect de scenetă, de "moment" reînnodînd cu spiritul ricaneur, flegmatic al acestui cavaler rătăcitor al vestului sălbatic, Cowboyul. Faptul aminteşte şi de retorica laconică a acestor eroi poetici precum Billy the Kid care ar fi afirmat odată după ce ucisese un mexican că nu-l trece în palmares deoarece nu merită să-i numeri şi pe mexicani. Un gust pentru parabola şugubeaţă are şi şeriful Tom Bell cînd explică ajutorului său festele pe care le joacă destinul chiar şi celor mai buni. Se resimte în toate aceste istorii aburdist-povăţuitoare un fel de nesiguranţă, de imprecizie, şi aici se află unul dintre lucrurile noi pe care-l aduc fraţii Coen în acest western atipic. Istorioarele nu mai refac sensul lumii care-ar putea fi dedus din sensul poveştii şi nici farmecul lor nu mai este suficient. În primul rînd, poveştii nu i se dă un sfîrşit, ea rămîne suspendată, atîrnată de un fir invizibil şi fragil, în al doilea rînd, dacă există o concluzie a acestor istorii gnomice, ea nu mai este una integratoare, liniştitoare. Stîrnită din nimic, violenţa dobîndeşte un caracter sistematic, aproape teleghidat, aparent imposbil de oprit, iar banii devin pur şi simplu un pretext. De ce? Aproape că nu mai are nici o relevanţă, violenţa îşi este sieşi raţiunea ultimă, istoria cu care debutează filmul, istorie care ne-o povesteşte trist-îngîndurat şeriful Tom Bell, poate rezuma întregul film. Cine este Anton? Cui îi pasă?
Anton este moartea care seceră fără încetare în tot filmul şi pare să nu existe nimic uman în el, afară de o anumită politeţe şi ea făcînd parte dintr-o educaţie de modă veche. Aproape orice dialog din film lasă în siajul său ambiguităţi neliniştitoare ca şi cum cuvintele ar fi măsurate la scara unui destin. Fraţii Coen reuşesc să realizeze tensiunea mai mult din aceste schimburi de replici în doi peri decît din evidentul suspans al "vînătorii" iniţiate de Anton. Această tensiune creşte odată cu presimţirea că nu există un răspuns direct pentru ceea ce se petrece, că rolurile încredinţate fiecăruia în poveste depăşesc contextul ei. Suntem introduşi în filmul regizorilor pe poarta westernurilor şi suntem scoşi din film pe poarta teatrului absurd fără ca Ethan şi Joel Coen să fixeze vreo formulă. E ca şi cum apăsînd un declanşator regizorii s-ar fi retras lăsînd "maşina infernală" cu sintagma lui Cocteau să funcţioneze. Iar ea nu se gripează niciodată. n

No Country for Old Men (Nu există ţară pentru bătrîni, 2007). Regia: Ethan Coen, Joel Coen. În rolurile principale: Tommy Lee Jones, Josh Brolin. Gen: Aventuri, Dramă, Thriller, Război. Premiera în România: 29.02.2008. Produs de: Paramount Classics; Distribuit în România de: Ro Image 2000.

We Own The Night    (2007)

 de Doru Pope

 Pe la jumătatea filmului mi-am dat seama că sunt (parţial) într-o povestire de genul „fiului risipitor”.  Genul acesta de povestiri captivează înadată, deoarece este ceva în noi ce ne face curioşi despre dramele altor familii.
Familia cu pricina este alcătuită dintr-un tată, şef la poliţie (Burt Grusinski jucat de Robert Duval) şi doi fii (fiul mai mare, Joseph, jucat de Mark Wahlberg, poliţist de frunte, călcând pe urmele tatălui său; fiul mic, Bobby, 

jucat de Joaquin Phoenix, oaia neagră).  Bobby a lepădat numele de familie al tatălui şi l-a adoptat pe cel al mamei, de Green.  În timp ce tatăl său şi fratele mai mare se străduiesc să lupte împotriva corupţiei, vânzătorilor de droguri, crimelor, Bobby este manager de bar de noapte pentru un rus, reprezentant al mafiei ruseşti (Marat Bujayev jucat de Moni Moshonov).  Bobby duce o viaţă de plăcere alături de prietena sa foarte sexy, Amada (Eva Mendes): băutură, distracţii, glume, râset, dans şi ocazional, consum de droguri.  Barul lui Bobby este de fapt cartierul general al unui mare distribuitor de droguri, Vadim (Alex Veadov), nepot al protectorului lui Bobby, bătrânul Bujayev.
Joseph este decorat de Poliţie, şi cu ocazia aceasta se organizează o petrecere la care este invitat şi Bobby.  Între cei doi fii sar scântei pe care tatăl încearcă să le stingă.  Aflăm cu această ocazia că poliţia va face un raid la barul lui Bobby.  Ceea ce se şi întâmplă, ocazie cu care nu se găsesc droguri dar Vadim este confruntat de către Joeseph, şi Bobby arestat pentru scandal.  La „închisoare” Bobby este rugat de tatăl său să-I informeze despre acţiunile lui vadim.  Bobby refuză.
Vadim promite să se răzbune pentru afront şi într-o noapte se produce un atentat asupra lui Joseph care-l lasă aproape mort, cu un glonte în cap.  Bobby află de la Vadim că el este în spatele atentatului asupra lui Joseph, dar în acelaşi timp, Vadim îl invită să I se alăture în acţiunea de a aduce droguri în ţară.  Sângele apă nu se face.  Bobby acceptă să devină informator pentru poliţie şi este de acord să I se alăture lui Vadim.  Cu un microfon secret asupra sa, ascuns într-o brichetă, Bobby se duce la cartierul general al lui Vadim, urmărit din umbră de poliţişti.  Vadim suspectează ceva, Bobby rosteşte fraza care va aduce poliţia la faţa locului şi poliţiştii încep razia.  Vadim este arestat, Bobby va depune mărturie împotriva acestuia şi astfel, cu viaţa în primejdie, intră sub protecţia poliţiei.
Vadim scapă din închisoare în preajma procesului său, află unde e ascund Bobby, atacă convoiul de maşini de poliţie şi cu ocazia aceasta, tatăl lui Bobby este omorât.  Bobby intră de urgenţă în poliţie pentru a-şi răzbuna tatăl.  Programul de protecţie îl alenează pe Bobby de Amada, care îl părăseşte când acesta se alătură poliţiei.
Bobby ajută poliţia să descopere o mare tranzacţie de droguri, ocazie cu care se fac o mulţime de arestări, Bobby îl omoară pe Vadim şi bătrânul Bujayev este arestat: el era „il capo di tutti capi”, adică cel ce aducea drogurile în SUA ascunse în blănuriel cu care făcea el comerţ.
Cu toate că nu este jucat extraordinar de bine (Phoenix este sub capacităţile sale, Duval nu are un rol frontal, Mendes apare doar periodic şi scurt), filmul captivează şi te ţine „în priză” de la început la sfârşit.  În ciuda unor scene incredibile şi greu de înghiţit (cum de nu ştia nimeni că Bobby este fiul şefului poliţiei?  Cum de a reuşit să evadeze Vadim?  Cum a reuşit el, cu o singură maşină să elimine poliţia cu 3-4 maşini?) filmul e ok.
Ceea ce nu este OK este faptul că există multă vulgaritate, scene obscene şi violenţă în film.  Dar acestea sunt compensate de felul în care a regizat James Gray acţiunea: crima este secundară prim-planului relaţiei dinamice dintre tata şi doi fii.  Lui Bobby I se desface caracterul bucăţică cu bucăţică.  Lupta tatălui şi a fratelui (acum 20 de ani, când are loc acţiunea filmului poliţia newyorkeză avea înscris pe maşinile lor motto-ul „we own the night”, adică, noi stăpânim noaptea, ca o încurajare de sine în lupta împotriva criminalităţii din cartierele New York-ului) îl lasă rece pe Bobby, până când cei de partea cărora a ales el să trăiască îi atacă familia.  Atunci intervine o frumoasă şi încurajatoare loialitate care trece dincolo de orice sacrificiu pentru a face dreptate şi a aduce răzbunare.
Dau filmului două stele din patru doar pentru că nu m-a pierdut din cauza unui scenariu lipsit de fluiditate şi din cauza unor scene ce au părut la o analiză mai adâncă decupate şi lipite una lângă alta cam stângaci.

 

  

Fără iertare 

de Marie-Louise Semen    (Ev.Z.)

 „Atonement“ (în cinematografele româneşti, „Remuşcare“) este deja recomandat de două Globuri de Aur - pentru Cel mai bun film şi pentru Cea mai bună coloană sonoră - şi de nu mai puţin de şapte nominalizări la Oscar - printre care pentru Cel mai bun film şi Cel mai bun scenariu (adaptare).
La al doilea film al său, regizorul Joe Wright se repetă de două ori: îşi bazează pelicula pe un roman (în 2005 făcuse „Mândrie şi prejudecată“, ecranizarea cărţii cu acelaşi titlu a lui Jane Austen; filmul de faţă este adaptarea pentru ecran a romanului lui Ian McEwan) şi o distribuie în rolul principal pe Keira Knightley. „Reţeta“ pare să meargă de minune, având în vedere că amândouă filmele au fost remarcate de Globuri şi Oscaruri, chiar dacă numai cu nominalizări, cum s-a întâmplat în cazul primului. Dar punctul forte al filmului nu este atât formula regizorală, cât scenariul care, evident, îi datorează lui McEwan eleganţa, profunzimea, fascinaţia şi nonconformismul neliniştitor al naraţiunii.

Briony (Saoirse Ronan, nominalizare la Oscar) o vede pe sora sa Cecilia (Knightley) dezbrăcându-se şi sărind într-o fântână după o conversaţie încinsă cu Robbie (James McAvoy). Robbie este fiul servitoarei, de care Briony este îndrăgostită în secret. Din motive şi cu sentimente confuze, amestecate şi neexplicate decât în final, la care se adaugă şi faptul că în aceeaşi seară îi vede din nou pe cei doi, de data aceasta în bibliotecă, într-o intensă scenă sexuală, Briony se îndârjeşte împotriva lui Robbie. Iar când i se iveşte ocazia, îl desparte de Cecilia, incriminându-l pentru o faptă pe care nu a comis-o. Gelozia şi răzbunarea ei copilărească decid destinul dramatic al Ceciliei şi al lui Robbie şi îneacă în remuşcare propriul ei destin. Singura reparaţie pe care o mai poate produce intervine târziu. Este un film delicat şi trist, care radiografiază anatomia complexă şi paradoxală a motivaţiei umane. Vizionarea lui este obligatorie.

Nota noastră 8, ****

The Bucket List   (2007)

de Doru Pope 

Din când în când e bine să ni se amintescă, după teme ca iubirea, răzbunarea, dreptatea, și altele, tema morții.  Adică, noi suntem așa de fragili ca niște molii și ne ducem atât de repede, la o ușoară adiere de cancer sau alte maladii.  Filmul The Bucket List ar vrea să ne amintească că boala care nu a cruțat încă pe nimeni poate lovi pe neașteptate și pe cel puterd de bogat cât și pe cel sărac.
Edward (Jack Nicholson) este proprietar de spitale
și extrem de bogat.  Ca (aproape) orice „self made millionaire” este de asemenea încrezut, obraznic, bădăran, cinic și nesimțit.  Spitalele sale au toate câte două paturi pe salon, politică pe care Edward o susține până-n pânzele albe.  Așa că, atunci când Edward este diagnosticat cu cancer, este spitalizat într-o instituție de-a sa, într-o cameră cu două paturi, celălalt pat fiind ocupat de un negru, Carter (Morgan Freeman).  Carter nu e bogat; a fost de meserie mecanic auto, dar visul pe care l-a avut în tinerețe de a termina o facultate, întrerupt de vestea că tânăra sa soție este însărcinată, drept care tatăl copilului trebuie să înceapă neîntârziat să câștige pâinea pentru familie, l-a continuat printr-o citire și auto educare avidă.  Carter este opusul lui Edward din toate punctele de vedere: Carter este căsătorit cu aceeași femeie de peste 40 de ani, Edward a fost căsătorit și divorțat de patru ori.  Carter are lângă el familia, Edward este singur, ajutat doar de un asistent care-i înghite toate măgăriile (și nici măcar nu știm pentru ce!).  Carter citește și se educă în continuare, Edward nu citește decât reviste dușucheate și e interesat doar de sport.  Carter este credincios, Edward este un sceptic 100%.
Bogatul
și săracul, incultul și cultul au însă aceeași boală (cancer) și amândoi află în spital că mai au de trăit între șase și douăsprezece luni.  După ce inițial erau fiecare deranjat de celălalt, soarta comună, suferințele asemănătoare, inteligența lui Carter și diagnosticul îi fac pe cei doi să înceapă să comunice și chiar să se împrietenească.  Carter avusese în puținul timp de studenție un profesor ce le dăduse ca temă de casă alcătuirea unei liste de lucruri pe care ar fi vrut să le facă fiecare dintre subiecți înainte de moarte.  Așa că, după aflarea veștii că mai are puțin de trăit, Carter se apucă de alcătuit în scris o astfel de listă.  Edward descoperă lista și intră și el în joc, completând-o cu lucruri care i se par lui demne de a fi făcute înainte de moarte.
Pe lista celor doi apar astfel dorin
țele de a călători spre destinații exotice (Taj Mahal, piramide, Riviera Franceză, safari, Himalaia), de a sări cu parașuta, de a conduce un Ford Selby sau o Barracuda pe o pistă de curse, să ajute un complet necunoscut sau de a săruta cea mai frumoasă femeie.  Este evident că Edward participă la listă cu lucruri pe care ar trebui Carter să le facă, și pe care el, Edward le va facilita lui Carter punându-și la dispoziție banii, relațiile și jetul personal, ajutând astfel un necunoscut.

Din clipa în care începe urmărirea punctelor de pe listă, filmul m-a pierdut pe mine.  Am pornit la vizionare, frecându-mi mâinile și pregătit (după citirea altor comentarii) să fiu emoționat la lacrimi, dar nu am fost.  Dimpotrivă, nu am simțit nici o emoție decât la spiciul de la sfârșit al lui Edward rostit cu ocazia înmormântării lui Carter.  Mi s-a părut ca ceea ce ar fi trebuit să constitue muzica de fundal a acestei întâlniri cu seriozitatea morții, a devenit atât de gălăgioasă încât a acoperit orice posibilitate de meditare, de introspecție sau conversație.  Chiar și temele mari abordate de cei doi în periplul lor (tema credinței într-un Creator, de exemplu) sunt abordate superficial și lasate într-o doară.  Tema credincioșiei în căsnicie (Carter este credinsios soției sale Virginia, rol jucat de Beverly Todd, chiar și atunci când Edward îl tentează la un restaurant cu o curvă de lux, în timp ce pentru Edward căsnicia a fost ceva de ce își amintește doar în bătaie de joc) este poate mai bine subliniată chiar decât cea a morții și a pregătirii pentru marea călătorie.
În timp ce talentul lui Freeman produce o jucare de rol autentică
și solidă, Nocholson a deviat mereu spre scheme de-a sale cu care deja ne-a saturat în alte filme (vezi Anger Management, About Schmidt și As Good As It Gets, ca să numesc doar câteva).  Să nu mai vorbim despre faptul că ceea ce pot face Edward și Carter cu banii celui dintâi, este doar bun de filmele de la Holywood… nu și de viața reală!
Împins de Edward la tot felul de „puncte” de pe listă, Carter î
și imaginează că acum prietenia și apropierea de Edward îi permite să-i plaseze și el un punct: Edward are o fiică dintr-una din căsătoriile sale, pe care nu a mai văzut-o de ani de zile.  Carter aranjează ca la sfârșitul călătoriei lor, cei doi să fie duși cu mașina la casa fiicei lui Edward.  Acesta, când vede unde a fost dus, explodează în stilul caracteristic… și drumurile celor doi se despart.  Carter nu va mai trăi mult: întors acasă, în timpul pregătirii unei scene intime cu soția sa, Carter are un ultim atac.  Metastaza i-a atins creierul.  Edward aude că prietenul lui este din nou spitalizat, și îl vizitează de ultima oară.  Carter va muri în timpul operației.
După moartea lui Carter, Edward merge
și se împacă cu fiica sa; aceasta are o fetiță, pe care Edward o îmbrățișează și o pupă, sărutând astfel cea mai frumoasă femeie din lume!  Apoi ține un discurs scurt dar emoționant la înmormântarea lui Carter.  Vocea lui Freeman, care a început povestirea aceasta, o va continua cu epilogul lui Edward.
Cum ziceam, nu am rămas impresionant de produc
ția aceasta, și cred că regizorul (Rob Reiner) a pierdut ocazia de a ne pune serios pe gânduri cu ce-am face dacă am ști că mai avem de trăit doar câteva luni.  (Unul a fost întrebat ce ar face dacă ar ști că mai are de trăit doar 4 săptămâni, și a răspuns că s-ar duse la soacă-sa: acolo cele 4 sătămâni i-ar părea un an!).  Rămâne să ne gândim la asta pe cont propriu, în timpul nostru liber de cugetare, nu în cel al filmului The Bucket List.  Eu am avut impresia că am urmărit mai degrabă un nou film cu Walter Matthau și Jack Lemmon în stilul The Odd Couple.

Îi dau filmului 2 stele și jumătate din patru.

 I'm not there

de Danezia

 Pentru cei care cunosc în detaliu viaţa lui Bob Dylan şi sunt interesaţi să afle mai multe despre viaţa legendei vii a muzicii americane I'm Not There este o capodoperă demnă de a fi urmărită de oricâte ori e nevoie… Pentru restul muritorilor de rând, acest experiment artistic e plictisitor, lipsit de formă, structură sau orice fel de urmă de coeziune.

 USA/ Engleza/ min 135

 Sunt rare momentele în care îmi recunosc cu seninătate ignoranţa… dar vizionarea lui I'm Not There mi-a creat o stare continua de perplexitate.
E prea puţin să defineşti acest film ca neconvenţional… e pur si simplu la fel de radical şi neobişnuit ca şi personajul pe care încearcă să îl descrie.

Foarte interesantă ideea redării tuturor faţetelor personalităţii lui Dylan prin intermediul a 6 segmente independente ca stil ce au în rolul principal 6 actori cât se poate de diferiţi în exprimare. Din păcate lipsa oricărei idei de unitate sau logică internă transformă acest film într-un coşmar pentru spectatorul nepregătit.
Insuportabil de pretenţios şi preţios… I'm Not There o să facă deliciul unui număr restrâns de oameni… cărora chiar le recomand acest film. Apoi îl recomand cu o satisfacţie diabolică tuturor snobilor… tortură plăcută.

Mie nu îmi mai rămâne decât să concluzionez:
Chiar îţi trebuie mult talent şi geniu pentru a face un film atât de prost!... absolut criptic şi impermeabil pentru oricine nu are cunoştinţe serioase în domeniu.

P.S.
Filmul nu e o cauză pierdută, unele scene sunt nu numai suportabile ci chiar moderat plăcute… apoi coloana sonoră e de vis (mi-am supărat toţi vecinii, urmărind pelicula la 4 dimineaţa via Z-2300… go Logitech!!!). În plus blonda Cate Blanchet face un rol foarte bun şi e câteodată singurul lucru care te mai face să urmăreşti în continuare filmul. Merită Oscarul… dar din nefericire:

Restul e doar o porcărie halucinant de ciudată! (şi eu de obicei ador chestiile ciudate).

ARHIVA:
2008 2feb