Revistă - Forum a Românilor Americani

Arhiva
Nr. 178 Nr. 180; Nr. 181; Nr. 182; Nr. 183; Nr. 184; Nr.185; Nr.186; 
Nr.187; Nr.188; Nr.189; Nr.190; Nr.191; Nr. 192; Nr.193; Nr.195; Nr.196; Nr.197; Nr.198; Nr.199; Nr.200; Nr.201; Nr.202;

Liviu ANTONESEI
Liviu Antonesei

Artelu şi Manivelu

de Liviu Antonesei

    Toţi politicienii noştri cît de cît importanţi ajung la un moment dat să primească porecle de la „popor, prostime”, de la presă sau chiar de la confraţii lor– Săniuţa, Bunicuţa, Popeye, Moliceanu, Tribunul, Bombonel, Adelu, Manivelu, Prostănacul etc, şi aş putea continua lista pînă la sfîrşitul articolului. S-ar spune chiar că un politician de-al nostru, românesc, nici nu există, nu are consistenţă ontologică pînă ce nu se procopseşte cu vreo poreclă. De altfel, alocarea unei porecle nu este neapărat un semn de dispreţ ori antipatie ci, cel mai adesea, de simpatie, de luare în posesie de către opinia publică. Chiar cînd porecla are iniţial ori aparent valenţe negative – Prostănacul, Moliceanu etc –, sensul este cel al unei aproprieri, este vorba de „Prostănacul” nostru, cum s-ar spune, de „blegul nostru”, deci „dintre noi şi pentru noi”, după cum suna sloganul de acum vreun deceniu al unui candidat, devenit preşedinte, pe cognomenul său cel mai raspîndit „Bunicuţa”.
    Această lunguţă introducere are doar rolul de a ne conduce la o „chestiune a zilei” – şi anume la votul Camerei Deputaţilor prin care au fost absolviţi de întîlnirea cu Justiţia d-nii Adrian Năstase, fost prim ministru, şi Miron Mitrea, fost ministru al transporturilor. Că respectivul vot a făcut praf din ideea de egalitate în faţa legii şi din ideea de Justiţie în general s-a mai scris, eu însumi am făcut-o chiar în acest loc imediat după stupefiantul gest al deputaţilor. Acum, mă interesează reacţia impricinaţilor după consumarea votului cu pricina. Dacă e să te iei după poreclele lor – „Adelu”, „Bombonel”, pentru dl. Adrian Năstase, cărora aş adăuga „Artelu”, fiind D-Sa un straşnic iubitor al artelor frumoase; „Manivelu”, pentru dl. Miron Mitrea –, pe cel dintîi ţi-l imaginezi drept un ins inteligent, finuţ, rafinat etc, pe cînd pe cel de-al al doilea îl legi repede şi degrabă de meseriile manuale şi-l suspectezi de o inteligenţă ceva mai grosieră, mai butucănoasă! Iată însă că reacţiile lor la consumarea votului de spălarea ilegală de păcate din Camera Deputaţilor sugerează, mai degrabă, situaţia inversă! Dl. Mitrea a anunţat că va demisiona la 1 septembrie, la ieşirea Parlamentului din vacanţă, va renunţa, deci, la imunitate şi se va pune cu totul la dispoziţia Justiţiei, astfel încît să poată începe urmărirea penală şi dosarul dumisale să ajungă în instanţă. Chiar dacă gestul poate fi suspectat de demagogie – pe princpiul „ce poate păţi un baştan în Justiţia românescă?” –, el denotă, fără îndoială, şi un anume nivel de inteligenţă generală, dar şi politică. Oricum, urmărirea penală durează, vin noile alegeri, poate ajunge iar PSD la putere şi... mai vedem! Cel mai bun lucru pe care l-ar fi putut face dl. Năstase ar fi fost să urmeze urgent exemplul d-lui Mitrea. Ar fi dat electoratului un semn că nu se socoteşte altfel decît restul cetăţenilor, că nu îi este teamă de Justiţie, că nu are nevoie de vreo protecţie suplimentară ş. a. m. d. În loc să procedeze astfel, dl. Năastase a început să atace în toate părţile, de la pre-şedintele Băsescu la colegul de politică Berceanu, s-a cramponat de imunitatea legată de apartenenţa parlamentară, a declarat peste tot, de la televiziuni la propriul – şi cam tembelul, de altfel – blog, că nu va demisiona şi, pe cale de consecinţă, nu se va pune la dispoziţia Justiţiei! Dl. Năstase acţionează atît de inadecvat, de haotic şi cumva disperat de parcă ar dori să-i fure – deh, obiceiul casei, puterea obişnuinţei! – porecla dată de dl. Iliescu d-lui Geoană! Cu tot respectul, trebuie să spun că dl. Năstase a început să pută. A cadavru. A cadavru politic. şi, dacă ar fi vorba doar despre D-Sa, am spune că-l priveşte, că e o problemă personală. Doar că încep să pută instituţiile din care D-Sa face parte, de la propriul partid, în care devine tot mai mult o piatră de moară, la Parlament, socotit tot mai mult de cetăţeni nu o instituţie respectabilă, ci un fel de adunătură de interlopi adunaţi laolaltă pentru a-şi acoperi în grup mînăriile, porcăriile, furăciunile. şi asta nu e deloc bine pentru principala instituţie a democraţiei reprezentative, pentru fragila democraţie liberală de pe malurile Dîmboviţei, Someşului şi Bahluiului.

Grea vară pentru politruci!

    Planurile de vacanţă ale poli-trucilor aborigeni, lacomi să-şi tragă sufletul între cele două rînduri de alegeri de anul acesta, par să fie date complet peste cap. Pe 13 august, deputaţii se vor reuni pentru a încerca din nou să decidă asupra trimiterii în instanţă a dosarelor d-lor Adrian Năstase şi Miron Mitrea, iar senatorii vor trebui să decidă şi ei, după încă vreo două zile, ce vor face cu dosarele d-lor Păcurariu şi Sereş. Întîlnirea parlamentară din 13 – să vedem a cui va fi ghinionul! – are loc la cererea preşedintelui, dar nu dorinţa d-lui Băsescu a fost determinantă ci, pe de o parte, criticile foarte dure la adresa parlamentarilor din Raportul CE pe Justiţie, făcut public nu de mult, iar pe de altă parte, alegerile din această toamnă, cele dintîi într-un sistem uninominal. Nu te poţi da în stambă fără riscuri în asemenea situaţii delicate şi politrucii noştri au decis să le reducă! Poporul, o fi el demn de tot dispreţul, dar de alegeri devine important! Rămîne să vedem dacă, de data aceasta, nu vor falsifica iarăşi cvorumul şi dacă chiar le-a venit celebra minte de pe urmă a românului! Însă, cum un „necaz” nu vine niciodată singur, domnii parlamentari tocmai ce-au fost solicitaţi de Parchetul General, la cererea DNA, cu noi avize, unul tot pentru dl. Năstase, iar celălalt pentru celebrul internaţional Micky „şpa-gă” şi puştile sale primite „cadou” de la un consilier.
    Şi acestea ar fi, cum s-ar spune, doar aşa, necazuri de-acasă, interne! Se profilează însă şi unul extern, legat de intenţia distinşilor aleşi de a-l schimba pe dl. Daniel Morar de la şefia DNA, la încheierea mandatului, la sfîrşitul acestei luni. De data aceasta, Comisia Europeană a lucrat oarecum preventiv, reiterînd cuvintele bune găsite pentru DNA şi dl. Morar de-a lungul vremii, avertizîndu-i totodată pe parlamentari, în general beşteliţi de Rapoarte, să nu cumva să facă aşa mare prostie, că nu va rămîne fără urmări. Ca să nu existe loc de interpretări, dl. Mark Gray, purtătorul de cuvînt al CE, a spus toate aceste lucruri în clar. De parcă nu era destul pentru slabele inimi parlamentare, a început şi presa internaţională un potop de laude faţă de DNA şi de dl. Daniel Morar!
    Iată, deci, pe bravii noştri politruci aproape democratici în miezul unei veri toride, bîntuiţi de sarcini şi coşmaruri, aşteptînd o toamnă poate şi mai fierbinte. şi, cumva, între ciocan şi nicovală – ori îl păstrează pe dl. Morar, care s-a dovedit cel mai puţin permeabil la presiuni politice dintre toţi şefii din Justiţie de la revoluţie încoace, cu riscul ca dosarele să tot vină la avize parlamentare, fie îl schimbă, afirmîndu-şi „suveranitatea” evocată de dl. Bolcaş ot PRM, dar atunci îşi atrag nu doar fulgerele CE, ci şi un val crescut de antipatie populară cu puţină vreme înaintea alegerilor parlamentare! Ce vor face? Iată o întrebare pe care n-ar fi dorit să o audă. Pentru că, aşa cum s-au obişnuit de aproape douăzeci de ani, ei s-au obişnuit să nu facă nimic, desigur, în afară de mişmaşuri în marginea legii – şi dincolo de aceasta! – şi nenumărate bîlciuri televizate. Trebuie să fie tare neplăcut să fii politruc românesc în împrejurări aşa de presante, ba chiar stressante!

Justiţia română pe roşu!

            Iată, ceea ce se putea bănui încă de pe la începutul primăverii riscă să se confirme cu vîrf şi îndesat! Raportul asupra Justiţiei din România, ce va fi făcut public de Comisia Europeană în circa o săptămînă, este redactat în termeni atît de duri încît, dacă un raport similar ar fi apărut cu puţină vreme înaintea momentului aderării, i-am fi putut spune acesteia „good bye”, „au revoir”, „ciao”, „la revedere” etc. Raportul identifică în Direcţia Nanţională Anticorupţie şi în Parchetul General un fel de campioni ai luptei împotriva corupţiei şi în Parlament şi Consiliul Suprem al Magistraturii principalele obstacole. Nici nu e de mirare. CSM-ul d-nei Bărbulescu se opune din răsputeri oricărei reforme a domeniului, iar în timpul liber spală cu Ariel de cea mai „pură” calitate pe toţi magistraţii care ajung în „instanţa” sa, indiferent de ce păcate vor fi comis aceştia. Cît priveşte Parlamentul, după împiedicarea trimiterii dosarelor d-lor Adrian Năstase şi Miron Mitrea în instanţă şi amînarea, în comisia de specialitate a Senatului,  pentru toamnă, a deciziei privindu-i pe foştii miniştri Codruţ Sereş şi Paul Păcurariu, nu ştiu ce-ar mai putea inventa pentru a-şi depăşi condiţia de lider al anti-anticorupţiei din ţărişoară. Poate doar să emită o lege prin care să desfiinţeze complet Justiţia din România, arogîndu-şi dreptul exclusiv de a judeca şi a da verdicte!

            În ce priveşte calificativele foarte apreciative primite de DNA şi de Parchet, probabil că eu aş fi fost mai sever decît raportorii Comisia Europeană. Prima instituţie nu a reuşit să trimită nici un „peşte mare” în instanţă, iar aceasta nu s-a petrecut mereu din pricina frînei parlamentare, ci şi a propriilor deficienţe, iar multe dintre dosarele trimise de Parchet s-au reîntors, de la diferitele instanţe, inclusiv de la Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, pe motive de proastă instrumentare a cazurilor. Uneori, a fost vorba de procedură (cazul primarului Mazăre de la Constanţa e doar cel mai spectaculos dintre cele recente, dar nu singurul!), dar de multe ori gafele au ţinut de însăşi substanţa rechizitoriilor. Ambele situaţii relevă, desigur, un scăzut nivel de profesionalism din partea procurorilor, dacă nu o complicitate cu prezumtivii infractori. Desigur, cele două instituţii cîştigă foarte mult în evaluarea CE prin comparaţia cu Parlamentul şi CSM, ele fiind un fel de „chiori în ţara orbilor”!

            Cine-şi imaginează că Raportul nu va produce efecte întrucît nu conduce automat la invalidarea sentinţelor din instanţele româneşti, practic la suspendarea acestora, se înşeală amarnic. Asemenea rapoarte sînt în atenţia tuturor celor interesaţi în vreun fel sau altul de România – de la investitorii privaţi la marile bănci, de la instituţiile care acordă ratingurile de ţară la cele de finanţare internaţională. Faptul că Raportul despre Bulgaria vorbeşte despre paşi înapoi, pe cînd cel despre România doar despre o gravă stagnare, mi se pare o foarte palidă consolare! Ca să nu mai spun că scăderea catastrofală a încrederii populaţiei în Justiţiei nu e de bun augur pentru nici o comunitate, cu atît mai puţin pentru una în care tranziţia pare să fi devenit, nu o etapă în dezvoltare, ci un fel de scop în sine!

Nesimţirea ca imunitate fără frontiere

România tocmai se pregăteşte să primească un steguleţ roşu de avertizare drastică din partea Uniunii Europeane, pentru modestia reformelor în ceea ce priveşte Justiţia şi lupta împotriva corupţiei. Termenul „modestia” este de altfel unul cu totul exagerat – în fapt, s-ar putea mai degrabă vorbi despre mai mulţi paşi înapoi în ceea ce priveşte respectivele domenii, începînd cu castrarea „legii ANI” de mai an şi sfîrşind cu imposibilitatea de validare a votului de marţea trecută din Parlament, din motive de cvorum, în privinţa ridicării imunităţii d-lor Adrian Năstase şi Miron Mitrea pentru ca dosarele lor să poată ajunge în instanţe în conformitate cu solicitarea DNA. De altfel, semnele proaste s-au manifestat încă din săptămîna precedentă, cînd Comisia de specialitate a Camerei Deputaţilor a decis, cu o zdrobitoare majoritate, doar deputaţii PD-L, o parte a acestora! votînd împotrivă, să recomande plenului să voteze împotriva ridicării imunităţii şi, deci, pentru stoparea declanşării proceselor în instanţă.

            Săptămîna trecută, mă întrebam dacă, împotriva procedurilor din societăţile evoluate şi a opiniei publice, plenul va avea tupeul incredibil să procedeze în acest fel. Acum, ce să mă mai întreb? De teama opiniei publice şi a reacţiilor europene, plenul nu a votat împotrivă, ci a găsit o soluţie mai ingenioasă şi cu mult mai laşă – s-a îngrijit să nu existe cvorum la respectiva şedinţă! Să fiu foarte limpede. Nu este vorba, în acest caz, nici despre o clasă de elevi care chiuleşte de la lecţii, nici despre o adunătură de microbişti beţivani care a şters-o de la muncă la cîrciumă pentru a urmări, „pe plasmă”, în aburi deşi de bere, un meci de la Campionatul European de fotbal! Nu, este vorba chiar despre Parlamentul României, despre nişte sute de ipochimeni care populează camerele şi cărora le-am încredinţat prin vot democratic treburile publice şi, laolaltă, destinele noastre, ale tuturor cetăţenilor acestei ţări. Dacă într-o chestiune pur tehnică – ei nu trebuiau să-i declare pe d-nii Adrian Năstase şi Miron Mitrea vinovaţi, ci doar să permită Justiţiei să stabilească dacă aceştia sînt sau nu –, aceşti învechiţi în rele au procedat atît de laş şi de ticălos, la ce ne-am putea aştepta din parte-le atunci cînd este vorba despre lucruri care ţin de substanţa activităţii lor, de activitatea laborioasă şi delicată de legiferare? La nimic bun, cu siguranţă. Este clar că definirea imunităţii la noi nu are nimic în comun cu modul în care este concepută aceasta în întreaga lume civilizată, unde nu acoperă decît declaraţiile pur politice. La noi, poţi să furi, să delapidezi banul public, să iei mită, chiar să ucizi pe careva şi colegii vor avea grijă s-ţi protejeze imunitatea pînă la moarte, dacă nu şi după aceea! Cum poţi schimba legea, cînd tocmai ei, aceşti agenţi ai neantului etic, fac legile? Doar printr-o viguroasă şi constantă presiune a societăţii civile, a presei încă nealiniate la avantajele  politico-economice şi a corpului social în ansamblul său. Altfel, riscăm să transformăm banul public în puşculiţa lor exclusivă, iar noi devenim pentru ei nişte veritabile ţinte vii. Nu ar trebui să ne mirăm dacă, în cele din urmă, ne vor urmări cu carabina pe străzi! S-ar putea să-i plictisim totuşi cu pretenţiile noastre de a dori să existe o singură lege pentru toţi cetăţenii, aşa cum, de altfel, Constituţia, aşa imprefectă cum este ea, prevede explicit!

 P. S. Chiar cînd scriu acest articol, aflu că deputaţii strîmbă din nas la ideea unei sesiuni extraordinare, care să rediscute, cu cvorumul asigurat, chestiunea, în vreme ce Senatul tocmai se pregăteşte să amîne pentru la toamnă cazurile similare ale domnilor Paul Păcuraru şi Codruţ Sereş! Halal, ne-am procopsit cu un adevărat Parlament de bandiţi care îşi ţin unul altuia de bună pază pînă trece primejdia rea! |i bravii noştri aleşi se mai miră după aceea că absenteismul la vot tinde să se croncizeze, să se transforme într-o adevărată grevă electorală! Pînă la urmă, vor renunţa la alegeri ori se vor alege tot între ei...

 Marea bătălie pentru Bucureşti

Liviu Antonesei

Văzută dinspre Iaşi – deci de la oarecare distanţă şi indirect, prin intermediul ziarelor, televiziunilor, blogurilor, sondajelor, schimburilor de mailuri şi telefoane –, bătălia pentru Bucureşti, în ciuda cioporului de candidaţi înscrişi de puzderia de partide mari şi mici, este în mod limpede o luptă în doi. E adevărat, mai mult în doi şi mai puţin luptă, dacă mă gîndesc la puţinele confruntări directe televizate de pînă de pînă la juătatea campaniei a „luptătorilor”. Mă refer, desigur, la d-nii Sorin Oprescu, „independent” marca PSD şi la Vasile Blaga, PD-L-ist cu „viză de Cotroceni”. Restul, de la liberalul Ludovic Orban, ţărănistul Pavelescu şi jumătatea masculină a PIN-lui, dl. Cosmin Guşă, şi pînă la alţii chiar şi mai aiuritori, chiar nu contează.

Tot văzută dinspre Iaşi, balanţa pare să încline deocamdată în favoarea d-lui Sorin Oprescu. D-Sa a avut abilitatea să-şi înceapă campania cu mult înainte de a-şi anunţa candidatura, circulînd energic pe la televiziuni ani în şir, a transformat handicapul desprinderii de PSD într-un avantaj şi a întors în favoarea D-sale pînă şi scandalul legat de listele de susţinători, care a funcţionat ca o campanie electorală gratuită, oferită de toată presa. Nici să cheltuit sume enorme de bani nu ieşea mai bine! Să fie primit, şi-o fi spus în bărbie!

De partea sa, dl. Vasile Blaga are avantajul unei anume sobrietăţi ardeleneşti, un mandat bun la Interne, dar şi cîteva handicapuri – un discurs greoi şi faptul că a devenit bucureştean cu acte de nici două luni. Sprijinul d-lui Traian Băsescu putea fi un avantaj, dar aşa cum s-a produs acesta pînă acum nu este, ba din contra! Ieşit de la masa cu preşedintele şi colegii săi de partid şi pîndit de toată presă, oportun informată „pe surse”, D-Sa părea un biet elev care-a făcut pozna şi a fost chemat „cu tata tuns” la şcoală. Nu-mi trece prin cap să-i reproşez preşedintelui să s-a implicat în campanie, pentru că toţi au făcut-o pînă acum, dar dacă chiar vrea să-l sprijine pe dl. Vasile Blaga, ar trebui să-şi aleagă mai bine metoda. Chiar cînd scriu acest articol, INSOMAR face publice rezultatele celui mai recent sondaj de opinie, aplicat cam la jumătatea campaniei. D-nii Oprescu şi Blaga sînt în frunte, cel dintîi la aproximativ 15% în faţă. Dar şi cu o diferenţă cam la fel de mare faţă de scorul estimat pentru partidul dumisale. Deci, nu mă înşel în aproximările mele. Uitîndu-mă la scorurile obţinute de ceilalţi candidaţi, îmi dau seama că nu mă înşel nici cînd spun că alţi candidaţi aproape că nu există în ochii electoratului bucureştean. Nici măcar dl. Diaconescu, candidatul oficial al PSD, partid ce pare a obţine al doilea scor, după partidul d-lui Blaga, nu se vede, nu are decît o treime din opţiunile înregistrate de candidatul „neoficial”!

În sfîrşit, privind tot dinspre Iaşi, mă apucă un rîs nebun cînd mă gîndesc că am predat nişte ani la Universitate un curs de etică politică, în care vorbeam despre binele public, despre responsabilitatea aleşilor, dar şi despre ce a alegătorilor etc. Cînd sondajele îi situează în frunte pe aceşti doi domni, despre ce responsabilitate ar putea fi vorba? Dl. Oprescu are mari probleme cu dosarul de avansare profesională şi scandalul listelor de susţinători, iar celălalt cu trecutul său de la vămi, dar cu şi contractele de achiziţii de la Ministerul de Interne. Cum nici ceilalţi candidaţi nu sînt mai breji, bucureştenii vor conchide că „asta e oferta” şi vor încerca să aleagă „răul cel mai mic”. Şi de abia aici intervine cu adevărat„angoasa alegerii” – care o fi acesta?

Şi, în final, o explicaţie, o nelămurire şi o explicaţie. Nu am abordat acest subiect ca să-mi subliniez nişte calităţi profetice, pentru că nu le am, ci doar ca să pun în lumină avantajele neimplicării pasionale în lupta politică. Nu mă refer, desigur, la liderii, membrii si simpatizanţii partidelor, pentru care logica implicării afective este obligatorie – nu te bagi dacă nu crezi, fie şi absurd, în victorie! –, ci la „analişti şi canalişti”, comentatori, observatori etc. Cei dintîi se pot alege, cel mult, cu năruirea speranţelor, poate şi a carierelor politice dar, dacă au noroc, şi cu o experienţă utilă pentru luptele viitoare – se învaţă mai multe dintr-o înfrîngere decît dintr-o victorie! Dar de ce nu văd ce am văzut eu de la Iaşi, interpreţii bucureşteni ai politicii? Pentru că nu sînt în poziţia mea, deci neimplicaţi. Şi nefiind desigur că nu pot vedea situaţia cu detaşare. Şi astfel riscă să iasă complet discreditaţi dintr-o asemenea încercare. Şi dacă ar fi vorba doar despre discreditarea lor, treacă-meargă, dar îşi discreditează şi propriile bresle! Şi asta într-o perioadă în care presa începe deja să nu mai fi socotită de public „cîinele de pază al democraţiei”, ci cîinele din lesa unui stăpîn ori altul. A bon entendeur, salut!

Fondul
 „Lovinescu – Ierunca”

Doamna Monica Lovinescu a plecat să-l întîlnească pe cel alături de care a trăit o lungă viaţă de luptă comună pentru apărarea culturii noastre în vremuri secetoase. Noi, am mai rămas pe aici şi am marcat trista despărţire cum ne-am priceput, fiecare, mai bine. N-au fost să fie funeralii naţionale, cum s-ar fi cuvenit, dar măcar de un serviciu religios ne-am învrednicit, concomitent cu slujba de la ceremonia de incinerare de la Paris. Preşedintele i-a conferit postum „Steaua României”, deşi ar fi fost unul din cei cîţiva români, nu foarte mulţi, care ar fi binemeritat-o în viaţa fiind. În ipocrizia noastră, după ce, două zile, am plîns prin ziare şi  pe la televiziuni, mai cu seamă prin politrucienii noştri simţitori, am început s-o uităm. Înjurătorii de serviciu, au injuriat-o şi acum, că aşa li s-a părut lor că e creştineşte! Un coleg de pagină a avut marţi o idee foarte bună – o putem omagia cu adevărat pe Doamna Monica Lovinescu recitindu-i, iar unii abia citindu-i, cu atenţie cărţile. Între timp, urnele cu rămăşiţele pămînteşti ale iluştrilor dispăruţi au ajuns în ţară, urmînd a fi depuse în pămîntul Fălticenilor, după dorinţa expresă a fiicei marelui critic al modernităţii culturii noastre. Deşi peste 2 milioane de români cer, în nume propriu ori al unor organizaţii civice şi sindicale, funeralii naţionale, răspunsul autorităţilor nu soseşte. Cel puţin, nu pînă în momentul în care scriu eu aceste rînduri.

Întîmplarea a făcut ca, în toamna anu lui1990, afîndu-mă la Paris, să fiu invitat de D-na Lovinescu şi Dl. Ierunca la ei acasă, pentru o discuţie ce avea să intre în cartea de interviuri, realizată în acea perioadă în Oraşul Luminilor, cu o sumă de intelectuali români desţăraţi sau aflaţi doar temporar acolo. Acea minunată casă era un adevărat muzeu viu al culturii române din ţară şi din exil – zeci de mii de cărţi, colecţii de publicaţii antebelice, ale exilului postbelic ori din ţară, zeci, poate sute de tablouri, desene şi lucrări de grafică ale unor celebri artişti români sau străini, bogata colecţie de muzică a lui Virgil Ierunca, care era şi un distins meloman, imprimată pe cele mai variate suporturi. Şi, încă, amfitrionii se plîngeau că mai erau o mulţime de documente, cărţi, publicaţii etc în pod şi intenţionau să angajeze pe cineva care să le inventarieze şi arhiveze profesionist. Luaţi de vîltoarea evenimentelor de după 1990, mă îndoiesc că marii şi liberii cărturari vor mai fi avut timp să se  ocupe de asta. Mă gîndesc că poate nu e tîrziu ca acest lucru să se întîmple acum şi să asistăm la inaugurarea la Paris a unui Muzeu al exilului cultural românesc din vremea comunismului, care să le poarte, desigur, numele. Nu cunosc situaţia moştenitorilor regretatului cuplu, dar nu mă îndoiesc că aceştia ar accepta o despăgubire corectă din partea statului român pentru a pune la dispoziţia publicului casa, laolaltă cu valoroasele  sale exponate. Şi, poate, plecînd de aici, am putea gîndi un sistem de burse pentru tinerii artişti şi cărturari români, un „Fond Lovinescu-Ierunca”, astfel încît comora lăsată în urma lor să fie exploatată, iar memoria lor perpetuată pe vecie. Dumnezeu să-i aibă în sfînta sa oblăduire.

 
Statul de drept? Mai degrabă, statul de

drepţi!

    Totul a început cu anunţul vioi al poliţiei de frontieră, preluat necritic de mai toate media băştinaşe, că a fost oprită intarea în ţară, cu cîteva zile înaintea înaintea summitului NATO, a vreo şase cetăţeni germani periculoşi, botezaţi prompt „anarhişti”. Care era, totuşi, marele pericol? „Anarhiştii” aveau la ei pancarde şi insigne anti-NATO! Dumzeule, Doamne! Într-o ţară membră a UE şase cetăţeni mebri ai altei ţări din UE sînt opriţi la frontieră pentru că voiau să-şi utilizeze libertatea de exprimare! Şi dacă lucrurile s-ar fi oprit aici! Dar nu, nu s-au oprit, pentru că a urmat luarea cu asalt a depozitului de la „Timpuri Noi”, tăbăcirea celor vreo 50 de adolescenţi, tot „anarhişti” şi ei, desigur, care s-a lăsat cu certificate medicale pentru o duzină din agresaţi, trei suferind traume grave. De plasticianul austriac săltat pe stradă, pentru că deţinea reviste de avangardă, nici nu mai vorbesc! Acum, poliţia şi jandarmeria dau vina una pe alta în ce priveşte excesul de violenţă, interpretarea cu ocelari de cal a faptelor şi transformarea statului de drept în stat de drepţi.

    Şi încă era bine dacă lucrurile rămîneau la faptele de arme ale unor „miliţişti” sau „poliţieni”, că poliţişti nu-i putem încă numi, deşi se fac acuşi douăzeci de ani de la schimbările democratice de care, în principiu, s-şau bucurat şi ei! Grav este însă altceva, reacţia persoanelor publice, politicieni şi lideri de opinie, la aceste excese demne de o societate totalitară, nu de o demicraţie, fie aceasta şi una încă jună. Dl. Puiu Haşoti, de pildă, lider liberal (!), socoteşte intervenţia mascaţilor ca fiind prea blîndă, vicepreşedintele ICR, dl. Mircea Mihăieş la fel, iar majoritatea „analiştilor” şi a presei dîmboviţene le ţine isonul. Dacă nu ar fi tragică, situaţia aceasta ar fi de un comic nebun. NATO a fost creat pentru apărarea valorilor lumii libere, inclusiv a drepturilor de asociere, opinie, contestaţie. Şi, organizînd o reuniune istorică a organizaţiei, noi pe acestea ne-am grăbit să le încălcăm! Aflu că Parchetul a declanşat o anchetă, dar pun mîna în foc, deşi aş vrea să mă înşel, că vom afla ceva despre intervenţia „legitimă” a forţelor represive!

    Ca să fiu clar – sînt pentru NATO, sînt bucuros că reuniunea a avut loc la noi şi că a fost un succes şi încă mai bucuros că vom fi acoperiţi de scutul antirachetă ce urmează să se instaleze în această parte a Europei. Mai cred că protestele împotriva unor asemenea reuniuni şi organizaţii sînt inutile, poate şi manipulate de adversarii lumii libere. Mai ştiu însă şi altceva – şi anume că proba de foc a democraţiei este toleranţa faţă de vocile critice. Ion Raţiu cita adesea o vorbă celebră – nu sînt de acord cu tine, dar mi-aş da sîngele ca tu să poţi spune lucrurile cu care eu nu sînt de acord. În acţiunea instituţiilor represive n-am văzut umbră de toleranţă şi, din păcate, cu puţine excepţii – persoane şi organizaţii care au protestat împotriva abuzurilor ori au acordat asistenţă celor agresaţi –, nici în opinia publică, că ar fi de-a dreptul ridicol să vorbim despre vreo societate civilă la noi! Democraţia nu înseamnă doar să fii alături de cei care au aceleaşi opinii cu tine, ci să accepţi că şi cei cu opinii contrare au dreptul la exprimare fără a le fi tăbăcită pielea. Din păcate, nu sîntem o democraţie, ci o democratură. 

    Dacă ne consolează cu ceva, Jean Francois Revel, în celebra carte „Absolutismul ineficace” (1992), eticheta Franţa super-etatistă la fel... Măcar de-am fi Franţa! Că îngrijorarea mea în ce priveşte soarta statului de drept în România nu este chiar inutilă o dovedeşte şi faptul că, puţin după încheierea summitului, a fost trecută prin CSAT pe nebăgarea de seamă, dar în acordul deplin al mereu certaţilor domni Băsescu şi Tăriceanu, o hotărîre prin care se permite SRI accesul la serverele tututor operatorilor de telefonie mobilă şi servicii de internet din patrie! Fiind vorba despre încălcarea gravă a unor drepturi constituţionale, totodată drepturi fundamentale ale omului, te-ai aşteptat la un scandal de proporţii, la o reacţie vehementă a „societăţii civile”. În afara „scăpării” informaţiei către public de către dl. Meleşcanu, a punerii la punct prezidenţiale şi ale unor mîrîieli neconvingătoare în cîteva ziare, n-au auzit nimic. N-am învăţat încă un lucru elementar – libertatea nu se pierde din întîmplare, ci se cedează prin lehamite...

Uşor cu politica externă pe scări


Mai rar o politică externă atît de amestecată, de „săltăreaţă”, de contradictorie precum cea pe care o practică România sub mandatul preşedintelui-jucător Traian Băsescu. Uneori, această politică pare coborîtă din înţelepciuni ancestrale – de pildă, atunci cînd joacă „cartea americană” sau cînd militează pentru o poziţie occidentală coerentă la Marea Neagră –, alteori însă, este pură improvizaţie, alcătuită din declaraţii făcute sub impulsul inspiraţiei, ce se dovedeşte de multe ori cum nu se poate mai neinspirată! Unele dintre declaraţiile dumisale de „politică externă” urmăresc, de fapt, scopuri şi ţinte interne precise, încadrîndu-se în permanenta campanie electorală şi de imagine în care pare a se afla locatarul tumultuos de la Cotroceni. Să luăm în discuţie recentele dumisale spuse privind Ucraina. Pe de o parte, în pragul summitului NATO de la Bucureşti, preşedintele, alături de Statele Unite şi împotriva Franţei şi Germaniei, ţări speriate de poziţia Rusiei şi de şantajul cu gazul rusesc ca de bombe, preşedintele s-a declarat pentru invitarea imediată a Ucrainei (şi a Georgiei, de altfel) în alianţa nord-atlantică. Pe de alta, cam în acelaşi timp, acelaşi vajnic prim demnitar al statului român, declara Tratatul semnat acum vreo duzină de ani cu statutul din proximitate ca fiind dăunător României, încheiat sub presiunea Kievului, iar pe negociatorii şi semnatarii acestuia, recte fostul preşedinte Emil Constantinescu şi fostul ministru de externe Adrian Severin, nişte „trădători”. Nici nu mai contează că negocierea Tratatului începuse şi se desfăşurase în cea mai mare parte sub un mandat anterior, al domnilor Iliescu şi Năstase! Sigur că, în plan intern, asemenea declaraţii spectaculoase au un efect electoral sigur asupra publicului mai puţin informat în ceea ce priveşte chestiunile de politică externă. Însă, pentru publicul informat, pentru specialiştii în domeniu, cum erau politicienii, diplomaţii şi jurnaliştii invitaţi în acele zile la Bucureşti, aceste declaraţii nu puteau avea alt efect decît ridicarea mirată din umeri, dacă nu chiar punerea sub semnul întrebării a discernămîntului impetuosului politician român. De ce?
    În primul rînd, pentru că respectivul tratat nu s-a semnat sub presiunea Kievului, căruia îi era indiferet dacă şi cînd se semenează aşa ceva. În acei ani, nu Ucraina avea nevoie de un asemenea document ci, aflată în pragul aderării la NATO şi UE, România însăşi. Este adevărat că Ucraina nu a cedat în niciun punct în timpul negocierilor dar, dacă au existat unele presiuni, acestea nu au fost ucrainiene, ci au fost exercitate, eventual, de instituţiile politice europene şi euro-atlantice, care-şi doreau un nou membru, România, fără mari tensiuni în vecinătate. Dar semnarea nu era, totuşi, obligatorie – în fond, nici astăzi nu există vreun Tratat între România şi Moldova, iar membri în cele două structuri sîntem deja de mai mulţi ani! În doilea rînd, pentru că problemele litigioase dintre cele două ţări – platoul continental de la Marea Neagră, Insula Şerpilor etc –, au fost transferate Tribunalului de la Haga spre judecată şi se află în curs de judecare. În al treilea rînd, pentru că Tratatul a fost trecut prin Parlament, cu tot cu votul d-lui Băsescu, în acea perioadă ministru la transporturi şi parlamentar. Şi, în sfîrşit, pentru că Tratatul cu Ucraina a expirat acum aproape doi ani şi a fost reînnoit automat, conform clauzelor sale finale, pentru că niciuna din părţile semnatare nu l-a denunţat şi nici n-a solicitat renegocierea vreunui punct din cuprinsul său! Acum doi ani, preşedintele, prin urmare dl. Traian Băsescu, a tăcut! De ce l-or fi apucat declaraţiile acestea foarte puţin responsabile acum? Nu ştiu alţii cum sînt, dar mie, cînd văd un politician cum utilizează aberant unele pîrghii de politică externă pentru a-şi rezolva problemele interne de popularitate, îmi trece brusc prin minte un alt politician, mai de demult. Unul de tristă memorie! Şi care n-a terminat cu bine aventura sa pe pămînt!

„Revoluţia conservatoare” a lui Constantin Brâncuşi

De vreo zece zile, pe site-ul celebrei Saatchi Gallery din Londra se desfăşoară o competiţie internaţională între 500 de artişti plastici importanţi ai secolului trecut, care urmează a fi ierarhizaţi de publicul din întreaga lume. Sigur, a ne gîndi că acest mod se va stabili valoarea efectivă a respectivilor artişti, e o prostie, dar nu asta şi-a propus celebra casă de licitaţie, ci evaluarea popularităţii respectivilor artişti. De cînd se desfăşoară competiţia, Brancuşi a fost de două ori coborît de pe primul loc, unde se afla la distanţă de de zeci de mii de voturi de Picasso. Miercuri la prînz, de pildă, sculptorul român trecea de 42.000 de voturi, pe cînd pictorul spaniol ajunsese la 15.000. Seara, Picasso îşi păstra scorul, pe cînd Brâncuşi coborîse pe 18, cu 13.909. Nu-mi dau seama de ce s-a întîmplat asta, pentru că organizatorii competiţiei nu dau nici o explicaţie! În condiţiile în care, de pe acelaşi computer – am verificat asta! –, nu se poate vota de două ori, nu văd cum ar fi putut fi distorsionată votarea. Iar dacă aceasta a fost, totuşi, falsificată de hackeri pricepuţi, organizatorii ar fi trebuit sa explice asta, altfel toţi cei care au văzut scorurile anterioare acestei ultime depunctări severe a lui Brâncuşi au motive de suspiciunea faţă de casa de licitaţie.

Bun, eu n-am de gînd să mă ocup de asta, e problema organizatorilor, nu-mi simt nici lezată „mîndria naţională” din pricina asta dar, profitînd de ocazia oferită de acest „concurs cu publicul”, vreau să mă opresc puţin asupra cazului Brâncuşi, unul din cele mai spectaculoase din istoria artei moderne. Indiferent de ce loc va ocupa marele artist în clasamentul final – oricum este vorba despre o lista cu vreo 20 – 25 de giganţi şi de aproape 500 de mari artişti! – un lucru e sigur, anume acela că Brâncuşi a fost o piatră de hotar în sculptura modernă şi chiar în toate artele plastice. Acestea au fost într-un fel pînă la Brâncuşi şi cu totul în alt fel după el.

Dar există ceva şi mai interesant în cazul său – în vreme ce ceilalţi mari revoluţionari ai artei veacului trecut – suprarealişti, dadaişti, avangardişti în general –, practicau un fel de „salt înainte” negînd tradiţia artelor plastice, făcînd uneori, cum e cazul proletkultului, tabula rasa din aceasta, revoluţia artistică a lui Brâncuşi este una „conservatoare”. Pentru a face un „salt înainte” mai spectaculos decît al congenerilor săi, Brâncuşi face mai întîi un uriaş „salt înapoi”. Brâncuşi nu neagă tradiţia, decît eventual pe cea academistă, ci dimpotrivă se duce la originile acesteia, la începuturi. Epuratele forme plastice ale acelui Brâncuşi care devenise deja Brâncuşi, despărţindu-se, de pildă, de maestrul său Rodin, fac un arc retrospectiv în timp pînă la formele similare ale neoliticului, deci din perioada de la începurilor istoriei „omului modern”. Nu e vorba, sper că e limpede, de modernitatea recentă, de după revoluţiile inaugurale, ci de prima, cea marcată de începurile artelor. Şi, astfel, despărţindu-se de modernitatea istorică şi artistică recentă şi regăsind-o pe cea de la origini, Brâncuşi a devenit, probabil cel mai modern, pentru că şi substanţial, nu doar formal, dintre toţi artiştii moderni. Să ne mai amintim că Eliade şi alţi istorici şi fenomenologi ai religiilor şi ai culturii au descoperit vasta unitate culturală a omului neolitic, care a făcut ca „lumea formelor” – de la chirpici la statuete şi de la obiceiurile alimentare la primele instrumente muzicale – să fie acelaşi pe un spaţiu care se întindea din India, chiar de dincolo de aceasta, pînă la Atlantic şi peste tot în jurul Mediteranei. De ce am amintit acest lucru? Pentru a arăta că, chiar dacă scorul la care ajusese în două rînduri va fi fost cumva falsificat, acesta era plauzibil. În opera lui Brâncuşi, se pot regăsi toţi urmaşii acelui lumi cumva pre-babelice care era cea neolitică, în cele din urmă, întreaga umanitate civilizată de astăzi. De ce? Pentri că aceasta, înainte de a fi originală, în fapt, singulară, era mai întîi, una originară. 

PS La vreo oră după ce mi-am terminat articolul, Brîncuşi era din noul pe primul loc, recuperînd 17 locuri în clasament. Pînă apare textul,  mai pot avea loc nu ştiu cîte asemenea răsturnări de situaţie. E limpede că această „competiţie” e complet aiurită. De altfel, nu e precizat nici cît durează votarea! Dar măcar m-a îndemnat să mă concentrez puţin asupra lui Brâncuşi!

PSD – întoarcerea revenanţilor

Gata, PSD-ului i-au trecut fumurile reformiste! Dl. Iliescu se reîntorsese deja, ca preşedinte de onoare, la mai puţin de doi ani de la debarcarea din orice funcţie în partid, iar la recentul Consiliu Naţional, cu sprijinul aceluiaşi Iliescu, dar şi al baronilor locali reactivaţi, s-a reîntors şi dl. Năstase.

 De altfel, atacîndu-l şi ridiculizîndu-l pe dl. Geoană la recenta şedinţă PSD, dl. Iliescu nu îl ajuta doar pe Prinţul Termopanelor, ci şi pe însuşi, transformînd în fapt o funcţie onorifică într-una încărcată cu putere efectivă. În momentul de faţă, merită să-ţi pui întrebarea ce rol mai are dl. Mircea Geoană în acest partid aflat în plină restauraţie a dinozaurilor, în plin proces de întoarcere a strigoilor. Pentru că, revenirea Nepotului Mătuşii Tamara şi reîncărcarea  (era să spun transfuzia de sînge proaspăt!)  d-lui Iliescu mai înseamnă ceva – întoarcerea unei întregi cohorte de lideri puşi, de asemenea, pe tuşă după pierderea puterii, cel mai adesea din pricina unor scandaluri de corupţie, cîteodată şi din pricina unor obedienţe ce deveniseră caduce în momentul „elanului reformist”. Şi, iată, la Consiliul Naţional şi imediat după aceea, s-au văzut feţele aproape uitate şi s-au auzit vocile d-lor Mitrea, Hrebenciuc şi chiar Cozmîncă, de a cărui existenţă chiar că aproape uitasem cu toţii, în vreme ce comilitonii d-lui Geoană, d-nii Diaconescu, Titus Corlăţeanu etc, par să-şi fi ataşat un fel de surdină, ori chiar să fi făcut „ciocul mic”!
Degeaba încearcă acum dl. Geoană să-şi îngroaşe vocea şi să se aburce pe vîrfuri, degeaba strigă după anticipate, posibilul său moment de glorie a trecut ca apa pe Dîmboviţa. După ce a reuşit să coboare şi mai mult partidul în sondaje, pe fondul unei uzuri accentuate a puterii, fără să-l fi reformat măcar profitînd de situarea în opoziţie, vremea sa s-a dus. Va mai fi păstrat în poziţia de preşedinte o bucată de vreme, ca un fel de manta de ploaie, dar puterea sa, prins ca într-o menghină între grupurile Iliescu şi Năstase, va fi nulă. Mai nulă decît este acum, dacă aşa ceva e posibil! Va mai fi păstrat cît să se facă definitiv de rîs, astfel încît fumurile reformiste să le iasă tuturor pesediştilor din cap, dacă nu definitiv, atunci măcar pînă la ieşirea din politică – cu picioarele înainte, după propria declaraţie! – a d-lui Iliescu şi o eventuală condamnare penală – ce pare tot mai improbabilă! – a d-lui Năstase. De altfel, cel din urmă se arată a fi atît de sigur pe el încît ameninţă cu o nouă candidatură la preşedinţia României.
Plecînd de la centru, mişcarea de contrareformă, procesul de întoarcere a revenanţilor, dă deja semne de vitalitate şi în teritoriu, în filialele judeţene şi locale, unde „foştii” se agită pentru a reocupa primul plan – dacă nu direct în funcţii, măcar în dezbaterea publică. Chiar la Iaşi, unde vocea senatorului Ion Solcanu nu se mai auzise de vreo trei ani, s-a făcut auzită acum cîteva zile cu prilejul unui atac la adresa modului în care este condusă filiala. I-a răspuns junele Cătălin Ivan, pe care dl. Solcanu l-a executat în cîteva cuvinte. Pe bună dreptate, ţinta fusese, în fond, dl. Gheorghe Nichita, preşedintele organizaţiei judeţene. Iar dl. Nichita nici măcar nu se dovedise excesiv de reformist, se alăturase doar oportunist echipei d-lui Geoană cînd era pe val, pentru a accede la actualele poziţii politice locale şi naţionale. Dar în teritoriu, tensiunile se află abia la început, ele vor creşte pe măsură ce se vor apropia alegerile locale şi, mai ales, cele parlamentare cînd lupta pentru funcţiile politice va fi completată de cea pentru funcţiile de reprezentare în instituţiile exercitării puterii. Ca într-un banc de pe vremuri: „pauza s-a terminat – capul la fund!”. Cam aşa stau lucrurile cu reforma din PSD! Merită să ne mai întrebăm un singur lucru – acest partid care, de la PCR la FSN, PSDR, PDSR, PSD, şi-a tăiat de atîtea ori coada, mai este capabil de o dizidenţă şi, deci, de o ultimă sciziune? Prin urmare, mai este posibil să apară din interiorul său un partid social-democrat veritabil?

De la statul comunist la statul securist

Cînd, în ianuarie 1990, am publicat în publicaţia la modă pe atunci „Opinia studenţească” editorialul „Securitatea a cîştigat Revoluţia”, am avut o mulţime de discuţii în contradictoriu, trezindu-mă acuzat pînă şi de „defetism”. Acum, se vede cred mult mai bine că nu eram deloc defetist, ci numai lucid! Între timp, Securitatea a cîştigat nu doar Revoluţia, ci şi tranziţia, începuturile democraţiei liberale, iar acum, prin bătălia pentru CNSAS, tocmai se pregăteşte să cîştige şi bătălia cu trecutul! Orwell ne-a averizat, dar n-am fost în stare să înţelegem avertismentul – „cine controlează prezentul controlează şi viitorul, iar cine controlează viitorul controlează şi trecutul”! În fond, ceea ce a început în zilele înfierbîntate din decembrie 1989 şi s-a desăvîrşit pe parcurs nu a fost altceva decît substituirea statului comunist cu statul securist. Iar statul securist are urgentă nevoie de „spălarea trecutului” ori, în termenii lui Orwell, de rescrierea acestuia. Episodul CCR – CNSAS ar putea fi ultima bătălie a acestui război. E limpede că, fără sprijin public, bătălia este inegală. Pe de o parte, avem CCR, instituţie alcătuită din persoane cu pregătire juridică aproximativă, cu doctorate la Academia PCR „Ştefan Gheorghiu”, unele dovedite a fi colaborat cu Securitate, persoane provenind din elita politico-juridică a anilor optzeci, deci a ceauşismului tîrziu, cea mai sinistră perioadă a comunismului, inclusiv sub aspectul „selecţiei cadrelor”. De partea sa, se află cam toată elita economică şi politică actuală, de aceeaşi origine dubioasă din punctul de vedere al competenţei, dar şi din punct de vedere etic, deci elita sosită în viaţa publică post-decembristă din laboratoarele PCR şi ale Securităţii. De partea cealaltă, CNSAS, o instituţie cu dinţii tociţi chiar prin legea de înfiinţare, infiltrată prin desemnarea politică a membrilor Colegiului şi, din acest motiv, nu din calea afară de profesionistă. De partea sa, o mică parte a opiniei publice, partea cea mai mare fiind pur şi simplu anesteziată, care de bîlciul politic, care de grija zilei de azi, care de amîndouă la un loc. Nu i-a fost deloc greu celei dintîi – încălcînd toate principiile de drept, de la autoritatea lucrului judecat pînă la conflictul de interese – s-o îngroape pe cealaltă. Sigur, pe moment, prin Ordonanţa guvernului, dată mai mult de gura presei decît din convingere intimă, CNSAS a fost dezgropat pe jumătate. Dar asta nu înseamnă nimic. Pe de o parte, instituţia nu mai are nici urmă de colţi, pe de alta, nimeni nu garantează că şi aşa ştirbă, nu va fi acuzată iarăşi de neconstituţionalitate, prin atacarea Ordonanţei!
De ce s-au petrecut toate acestea acum? Mai întîi, pentru că acum CNSAS deţine aproape în întregime dosarele Securităţii. Al doilea, pentru că este un an electoral, chiar dublu electoral, şi clasa politică îşi ia măsuri de auto-protecţie a imaginii. În sfîrşit, pentru că pe rolul CNSAS intraseră în studiu dosarele magistraţilor, iar în cazul lor, eventuala decizie de colaborare cu Securitatea nu înseamnă numai oprobiu public, ci şi excluderea din corpul profesional. Cum se vede, reprezentanţii statului securist se apără prin toate mijloacele! Era să spun „din toate poziţiile”, cum spunea dl. Iliescu, reprezentant de marcă al statului securis, că trăgeau „teroriştii” din decembrie! Să nu mă ia nimeni cu iubirea de patrie, pasiunea pentru profesie şi toată falanga de vorbe mari, ei nu îşi apără altceva decît privilegiile – de putere, economice, financiare etc.
S-a reproşat CNSAS că a deconspirat mai mulţi colaboratori ai Securităţii decît securişti ca atare, eu însumi am făcut asta de mai multe ori. Acum, îmi dau seama că nici nu se putea altfel. Nu doar pentru că, pînă anul trecut, CNSAS nu avea decît cîteva mii de dosare, ci şi din pricina „strategiei” aplicate de Securitate pentru a pune mîna pe ruinele statului comunist şi a-şi „făuri” propriul stat. În vreme ce turnătorii au fost împinşi mai ales în partide, în presă, în posturi publice cu oarece vizibilitate, cu puţine excepţii – probabil erau prea proşti pentru altceva –, securiştii propriu-zişi au rămas în afara controlului CNSAS, ei îndeletnicindu-se cu „capitalismul”, transferînd în privat tot ceea ce era cît de cît profitabil din „economia socialistă”, dovedindu-se maeştri ai afacerilor cu bugetele publice, punînd mîna, prin foştii „acoperiţi”, şi pe comerţul exterior prin care au provocat cel mai mare deficit comercial – importuri de combustibili şi energie, de produse de lux, ca să-şi ţină obrazul, exporturi de cherestea brută, de produse realizate în lohn etc – dintre toate statele recent intrate în UE. Cine vrea detalii despre modul în care s-au transformat securiştii în „capitalişti”, controlîndu-i pe turnătorii care s-au făcut „politicieni” sau „lideri de opinie”, nu are decît să citească cartea lui Marius Oprea, „Moştenitorii Securităţii”. Va avea ocazia să afle că „democraţia liberală” incipientă de la noi n-a crescut „natural”, ci a fost şi ea, ca şi „socialismul real”, „construită”. De Secu, dragii bunicului! Ei, bine, din acest motiv trebuia îngropat CNSAS, din aceste motive este atît de importantă crîncena bătălia pentru trecut! Securiştilor nu le ajung puterea şi banii, ei mai vor şi respectabilitate!

Logica şchioapă a desfiinţării CNSAS

Liviu Antonesei

Acum circa opt ani, Curtea Constituţională a României, solicitată să se se pronunţe asupra constituţionalităţii proaspetei pe atunci legi de funcţionare a CNSAS, a declarat legea ca fiind constituţională, fără nici o obiecţie! După acest interval, sesizată fiind de avocatul lui Felix, CCR confirmă şapte puncte ale legii în care aceasta are constituţionalitatea afectată şi, pentru a nu se pierde în detalii, declară legea neconstituţională cu totul, en gros! Procedînd în acest mod, CCR încalcă un principiu de drept care spune că nu mai avea competenţa materială să se pronunţe, întrucît deja de pronunţase! Votînd pe dos de data aceasta, CCR ignora şi autoritatea lucrului deja judecat – judecat de ea însăşi! Dacă mai adăugăm şi contextul în care a sosit decizia CCR, adică în momentul în care CNSAS începuse verificarea dosarelor a judecătorilor şi procurorilor, inclusiv a propriilor săi membri, mai putem constata că instanţa se afla şi într-un evident conflict de interese! În orice ţară din lume, toate aceste motive ar fi condus la invalidarea, ca lovită de nulitate absolută, deciziei Curţii de desfiinţare efectivă a CNSAS.

Nu şi la noi unde, datorită perfecţiunii cristaline a Constituţiei, nu există practic nici un mijloc de control asupra unei instituţii atît de importante! O delegaţie de contestatari ai hotărîrii CCR a plecat la Strasbourg pentru a-şi afla dreptatea – sper să şi-o afle, deşi mult mai firesc ar fi fost să şi-o găsescă aici! Tot în plan contextual, ar mai trebui amintit că această hotărîre pune într-o lumină foarte proastă întreg corpul magistraţilor din România – nu doar pentru ea a fost luată împotriva spiritului Constituţiei, fiind în fapt anticonstituţională!, ci pentru că toată lumea îi va „judeca”pe magistraţi nu plecînd de la prezumţia de nevinovăţie, cum e firesc, ci de la una de vinovăţie. Nimeni nu va mai spune că, pînă la proba contrarie, magistratul X n-a fost agent ori colaborator al Securităţii, ci va spune exact pe dos – magistratul X este un securist odios, pentru că face parte din corpul care a invalidat legea care permitea verificarea şi dovedirea celor care au colaborat cu poliţia politică a regimului comunist. De altfel, şi pe bună dreptate, un grup de organizaţii ale societăţii civile a solicitat membrilor CCR care au emanat hotărîrea completarea unei declaraţii notariale în care să susţină că nu au fost ofiţeri, agenţi ori colaboratori ai Securităţii!
Dar să mutăm problema din planul contextului şi al aspectelor generale ale modului de a proceda al CCR, într-un plan mai tehnic. Chiar de la prima vedere, îţi sare în ochi faptul că Hotărîrea CCR e compusă din sofisme care manipulează distincţia instituţie administrativă – instituţie juridică, invocînd, în context nepotrivit, şi prezumţia de nevinovăţie. În privinţa dreptului „neconstituţional” ce s-ar fi acordat CNSAS de a decide după examinarea probelor dacă demnitarul sau candidatul la o deminitate Y a făcut poliţie politică, argumentul e inspirat din procedurile occidentale, adoptate şi la noi, potrivit cărora criminalul care este surprins înjunghiind nu este numit încă „criminal”, ci doar „suspect”. Dar această procedura nu poate fi translată din planul penal în cel moral, cu atît mai puţin în cel deontologic. Interdicţia de a ocupa funcţii publice pentru colaboratorii securităţii nu este de natură penală, ci deontologică. CNSAS este un organism autonom, sub autoritate parlamentară, care asigură calitatea politicienilor şi a altor persoane ce pot influenţa opinia publică, în conformitate cu codul deontologic rezultat din caracterul anticomunist explicit al Constituţiei.
Curtea Constituţională a României a fost, în acelaşi timp, abilă şi debilă: a atras consecinţele asupra persoanelor cu eticheta de poliţie politică pe terenul vătămarii. Apoi, a dedus că aceste consecinţe apar în urma unor „verdicte”. Pe urmă, a stabilit că verdictele nu pot fi date decît de instituţiile justiţiei, ceea ce înseamnă că CNSAS se erijează într-o asemenea instituţie. În final, a constatat că „tribunalul” nu lucreză ca la carte, încalcă dreptul la apărare etc, că este neconstituţional –  atît prin originea, cît şi prin activitatea sa. Or, din capul locului, nu putem vorbi de vătămare cînd discutăm despre eligibilitate, ori despre adecvarea într-o funcţie publică. Dacă cineva a făcut poliţie politică nu e eligibil să fie şeful statului, senator etc, deci nu e vătămat, cum nu este vătămat cineva dacă i se interzice să opereze nefiind medic! În al doilea rînd, deciziile CNSAS nu sînt verdicte, ci constatări verificate documentar şi autentificate prin mărturia cumulată a membrilor colegiului. Că presa a folosit impropriu termenul verdict este adevărat, dar e altceva. Felix îi putea da în judecată pe toţi cei care au confundat termenii respectivi, nu avea însă nici un motiv, în afara celor de natură sofistă, speculate avocăţeşte de dl. Andon, să atace legea la CCR!
Ca să fiu mai clar – în spiritul deciziei CCR, dacă un elev ia nota doi la o teză, el poate spune că profesorul îi poate controla lucrarea, i-o poate corecta cu roşu, dar nota ar trebui pusă de un tribunal, cu audierea autorului, avocat, dezbateri contradictorii etc, fiindcă altfel el e parte vătămată, i s-au interzis  anumite perspective profesionale, examinatorul erijîndu-se în judecător! Nu pare o nebunie? Păi, exact aşa a gîndit CCR atunci cînd a declarat legea CNSAS ca fiind neconstituţională, ca orice putoare de elev căruia nu-i place cartea!
Sper că problema CNSAS se va rezolva cumva, se fac deja paşi măcar pentru reluarea procesului în ceea ce priveşte accesul la propriul dosar, dar că CCR s-a făcut de rîs este incontestabil! Cui foloseşte acest lucru? În afară de Securitate, cu siguranţă că nimănui!
*

Protest extrem şi indiferenţă civică

 Liviu Antonesei

 În vreme ce noi asistăm încîntaţi sau iritaţi la meciul de ping-pong pe tema Norica Nicolai, de fapt, al nu ştiu cîtelea conflict din interiorul puterii noastre bicefale, circa 500 de oameni – acum, mai mulţi, pentru că protestul s-a extins în ultima săptămînă de la Bucureşti la Braşov – îşi riscă sănătatea şi chiar viaţa pentru adevărurile istoriei noastre recente – Revoluţia şi mineriadele – şi, poate pentru un viitor mai bun – legea lustraţiei şi legea votului uninominal. Deşi sînt, în principiu, împotriva acordării de recompense pentru participarea la Revoluţie, cred că protestatarii au dreptate şi în această privinţă – devreme ce legea există, ar trebui aplicată corect, astfel încît să separe pe adevăraţii participanţi la Revoluţie de impostori şi de cei care, de fapt, s-au aflat exact de partea opusă a baricadei, apărînd regimul comunist pînă în ultima clipă. E aberant să vezi cum foşti miliţieni şi securişti se bucură de privilegii, în vreme ce mutilaţi şi răniţi în Revoluţie nu au parte nici măcar de minime măsuri reparatorii, de o elementară protecţie socială.

Despre Norica Nicolai vorbesc politicienii, despre ea se pronunţă jurnaliştii, analiştii şi comentatorii, ea este subiectul vedetă al televiziunilor de mai bine de două săptămîni. Tot către Norica Nicolai, de marţea trecută şi către interimarul Teodor Meleşcanu, este îndreptată şi întreaga atenţie a opiniei publice, isteric stimulată de o presă iresponsabilă, care nu-şi găseşte timp şi spaţiu nici măcar pentru a publica apelurile şi comunicatele greviştilor, dacă nu adevărate reportaje, cum ar face orice presă profesionistă din lumea civilizată. şi asta în vreme ce peste 500 sute de oameni sînt în greva foamei, unii dintre ei ajungînd deja în spital, alţii fiind asistaţi medical la locurile în care-şi desfăşoară radicalul protest. Greva se apropie de 4o de zile şi deja riscă să lase urme ireversibile în sănătatea protestatarilor. Dar nouă, nu ne pasă! Noi căscăm ochii la Norica, cînd nu pîndim evoluţiile din „cazul Elodia” ori gargara iritată a protagoniştilor scandalului politic fără sfîrşit. şi ne simţim bine aşa. Plăcută ne-a mai devenit indiferenţa civică, lipsa de solodaritate cu nişte oameni care-şi pun la bătaie pentru noi sănătatea şi viaţa, pentru adevărurile care ar trebui să ne privească pe toţi. Din liota nesfîrşită de oficiali băştinaşi, doar preşedintele a avut o scurtă întrevedere cu grevişii foamei, promiţînd să-şi exercite funcţia de mediator între instituţiile statului, să contribuie la rezolvarea situaţiei.

Să dea Dumnezeu să aibă succes, înainte de a se produce ireparabilul! Împreună cu fundaţia mea, alături de alte cîteva – puţine! – instituţii ale societăţii civile, mi-am declarat solidarizarea cu revendicările greviştilor încă de la început. Am făcut asta şi pentru că mă interesează rezolvarea legală şi decentă a chestiunilor legate de Revoluţia şi mineriade, şi pentru că sînt interesat de un viitor mai curat al ţării mele, dar şi pentru că ştiu pe propria piele ce înseamnă să ajungi la o asemenea formă extremă de protest. În februarie 1990, am făcut greva foamei împotriva „cenzurii tipografice” declanşate asupra publicaţiilor din oraşul meu, Iaşi, care criticau „Frontul”, pe Ion Iliescu şi comilitonii săi. Din fericire, au fost necesare doar 12 zile pînă cînd ministrul de atunci al culturii, Andrei Pleşu, laolaltă cu prefectul de atunci al judeţului şi conducerea tipografiei au cedat, au propus o soluţie, iar publicaţiile critice au putut să apară. şi era vorba despre un singur grevist! Acum, după mai bine de 30 de zile, nimeni nu pare efectiv interesat de sănătatea a peste 500 de oameni! De aceea, apelez la grevişti să renunţe, guvernaţii sînt surzi, iar comunitatea pentru care se zbat nu merită sacrificiul, ea pare să aibă preocupări mai palpitante decît limpezirea trecutului şi amenajarea unui viitor mai curat. Ar fi bine să găsească o altă formă de protest, mai puţin periculoasă pentru sănătatea şi vieţile lor. Mie, la puţină vreme după scurtul episod grevist, mi s-a diagnosticat un diabet. şi eram încă foarte tînăr şi sănătos. Ei au vîrste mult mai înaintate decît aveam eu atunci, iar unii deja suferă de afecţiuni grave. Mult mai eficientă ar fi trezirea noastră civică, a tuturor. Doar că, privind în jurul meu, mă apucă un scepticism ireversibil, fără margini...

Evenimentele politice ale anului 2007

      Principalul eveniment politic al anului care se încheie nu a fost suspendarea preşedintelui, previzibilă încă de anul trecut, nici trecerea cu bine a dumisale peste acest hop, semnalată de sondajele anterioare scrutinului, ci masivul absenteism de la urne din 25 noiembrie, cu atît mai masiv cu cît am avut de-a face cu o dublă consultare electorală. Nu mulţi comentatori şi forumişti au acceptat formula pe care am propus-o, „grevă electorală”, dar cei mai mulţi au fost de acord că este vorba despre un fenomen politic semnificativ, în cele din urmă, despre un „cartonaş galben” acordat în ansamblu clasei politice, nu doar unui partid ori altuia, unor politicieni ori altora. Dacă nu se întîmplă nimic decisiv la nivelul reformării sistemului politic, al celui electoral şi al clasei politice, este limpede că la anul riscăm confirmarea diagnosticului, chiar agravarea acestuia. Nu este exclus ca prezenţa de la ultima consultare a electoratului să ni se pară un mare succes, să devină o amintire electorală plăcută!
       Al doilea eveniment este crearea PDL, a partidului „prezidenţial”. Sigur, se vorbea de doi ani despre această fuziune, iar aceasta nu a fost decisă la baza PD şi PLD, nici măcar la vîrful acestor partide, ci de către un preşedinte echidistant partidic doar în timpul liber! Născut prin cezariană, dacă nu chiar cu forcepsul, lucrurile nu merg cu totul în roz – fruntaşi democraţi precum dl. Frunzăverde au criticat proiectul politic, unii peledişti au procedat aidoma, multe filiale au fost tulburate, unele plecînd spre alte partide, altele anunţînd crearea altui partid. În mai puţin de un an, vom avea prilejul să aflăm dacă fuziunea are vreun substrat organic, dacă se bucură de o susţinere politică reală, ori e doar împlinirea „pohtei ce-a pohtit” a d-lui preşedinte Băsescu.
       În sfîrşit, al treilea eveniment politic ca importanţă este scorul obţinut de PNL la europarlamentare. În ciuda uzurii fireşti la guvernare, a atacurilor susţinute dinspre preşedinte şi partidele sale şi a politicii de cadre catastrofale, liberalii au obţinut un scor aproape dublu faţă de estimările din sondajele anterioare alegerilor. Nu e mai puţin adevărat că aceste sondaje dădeau pediştilor 15 procente peste ce-au luat şi introduceau tandemul PRM – PNG în Parlamentul European! În locul liberalilor, n-aş jubila totuşi, ba chiar aş începe reforma internă a partidului, începînd cu personalul scos în faţă, unde surprizele neplăcute vin lanţ, cînd nu primeşte caltaboşi dl. Remeş, fuge de la locul accidentului dl. Ludovic Orban ori îl ia gura pe dinainte pe dl. Cioroianu. Acumularea de gafe ministeriale este prea mare ca să nu te gîndeşti de două ori înainte de a numi pe coneva într-un post o dată! Este necesară, apoi, şi o clarificare doctrinară, o bună parte a electoratului propriu criticînd „deplasarea spre roşu” semnalată de apropierea de PSD. Unii membri ai acestui electorat au şi sancţionat PNL la recentele alegeri, scorul bun datorîndu-se, mai degrabă, electoratului oportunist şi volatil, motivat de creşterea pensiilor şi salariilor de dinainte de alegeri. Or, dacă chiar eşti un partid de sorginte şi orientare liberale nu te poţi baza pe acest electorat, care-i schimbă opţiunile după promisiunile şi darurile electorale, în vreme ce te părăseşte clasa medie în formare şi-şi iau lumea în cap militanţii pe care i-ai avut alături din 1990 încoace. şi în această privinţă, alegerile de la anul vor da verdictul.
         N-am amintit nimic de PSD. Ce-ar fi de amintit în afara lipsei de evenimente notabile din interiorul celui mai numeros partid politic? Este incredibil cum fostul partid de guvernămînt nu profită cu nimic de pe urma fireştii uzuri a guvernării în funcţie, nici măcar de certurile non-stop dintre partidele care au început actuala guvernare la după alegerile din 2004. Acolo, în PSD, nu se întîmplă nimic important, doar provizoratul devine sinucigaş. Poate nici nu e rău - în cele din urmă, este posibil ca partidele noastre politice să fi început să se ajusteze după evoluţiile efective din interiorul corpului electoral. Poate că formele politice încep să se umple cu fondul social cel mai adecvat fiecăreia.