Revistă - Forum a Românilor Americani

 Arhiva
2007  Nr. 178Nr.179   Nr.180 Nr. 181 Nr.182 Nr.183; Nr.184 Nr.185; Nr.187; Nr.188; Nr.189; Nr.190;  Nr.191; Nr.192; Nr.193; Nr.194; Nr.195; Nr.196; Nr.197; Nr.198; Nr.199; Nr.200; Nr.201; Nr.202;

2008: Ianuarie-Martie

Liviu CANGEOPOLLiviu Cangeopol

ECHILIBRUL STABIL AL CĂDERII de Liviu Cangeopol

            E destul de jenant să ai un preşedinte care agravează ipocrizia naţională decorând orice mort mai celebru care-i iese în bătaia telecomenzii. Recent, deşi sunt sigur că Traian Băsescu nu a citit un singur rând scris de Alexandr Soljeniţîn iar dacă o fi auzit despre rolul jucat de dispărut în radiografia politică a secolului trecut aceasta s-a întâmplat la frizer, omul de la Cotroceni a decis că o omagiere postumă nu are cum să strice în an electoral. Aşa că, hodoronc-tronc, ilustrul defunct s-a văzut miruit cu Ordinul Naţional “Steaua României”, în grad de Mare Cruce, “pentru curajul şi demnitatea de care a dat dovadă, remarcându-se ca una dintre cele mai mari conştiinţe ale Rusiei secolului XX, şi pentru contribuţia avută la îmbogăţirea patrimoniului literaturii universale”.

            Într-o ţară măcar aproximativ normală, gestul ar oglindi respectul firesc depus la poalele unui vârf al demnităţii mondiale. Din nefericire, în ciuda zvonacilor plătiţi cu propoziţia, România nu se află nici pe departe în această postură. Să vedem mai la vale cât le pasă românilor de la cârmă despre valorile lor istorice. Printre cele mai populare figuri date de neam lui însuşi, Nicolae Ceauşescu se plasează constant pe un loc fruntaş în clasamentele nostalgiei masochiste. În Decembrie 1989, câţiva români dirijaţi de KGB l-au făcut pe Cârmaci una cu pământul, l-au suit în coşciug şi l-au transportat clandestin la Cimitirul Ghencea. Destinaţia înhumării a fost aşa de bine tăinuită, încât nici azi nu se ştie cărui ateu a aprins bătrânetul pios mii de lumânări. Fiul dictatorilor, Valentin Ceauşescu, încearcă de ani de zile să afle locul în care sunt îngropaţi părinţii săi, a fost nevoit să apeleze la justişie, unde a  obţinut câştig de cauză, dar Ministerul Apărării, gestionarul execuţiei şi al ceremoniei funerare, susţine că nu are nici cea mai vagă idee unde ar putea să-şi petreacă somnul de veci Carpatul şi Tovarăşa. nu-i ipocrit şi scandalos?

            Oficialităţile patriei ţin suspendate sute de probleme: ample fraude şi trucaje economice, crime comandate de la Palat, deraieri sociale, derapaje morale, mistificări parlamentare, învăţământ derizoriu, asistenţă medicală medievală, corupţie înfloritoare şi tot ce mai poate fi găsit în inventarul unei ţări prinse la cotitură de conflictul a două sisteme divergente, iar preşedintele patriei decorează un mort de care n-a auzit până atunci. Sunt români care-şi rumegă celebritatea în agonia mizeriei (Paul Goma este unul dintre ei), există familii dezbinate din cauza condiţiilor de trai şi copii puşi să se prostitueze de proprii părinţi, puţinele creiere formate în ţară o şterg cu prima ocazie, bestialitatea individuală capătă proporţii apocaliptice. N-ar mai fi multe de făcut pentru întregirea dezastrului unei ţări aflate spre sfârşitul ciclului istoric actual, decât lustrul perfid al unei generozităţi care nu ajută nimănui.

            Când Monica Lovinescu a trecut la cele veşnice, mai mulţi intelectuali fini au militat pentru decretarea unei zile de doliu naţional, pentru a cinsti memoria regretatei conştiinţe şi rezistenţa spiritului în faţa tăvălugului totalitar. În configureţia aberantă a contextului comunist, Monica Lovinescu şi Virgil Ierunca au reuşit, în ciuda unor inerente erori de percepţie şi judecată, să se ridice la statutul de erou naţional. Dar cum activitatea anticomunistă dusă de ai noştri este mai iritantă decât cea a străinilor, autorităţile care au acordat onoruri postume eroului de la Răsărit au preferat să nu dea curs omagierii personalităţilor autohtone. 

            Intelectualul român nu a cedat. La iniţiativa unui grup condus de Horia Roman Patapievici şi Vladimir Tismăneanu, Bulevardul Primăverii urmează să fie rebotezat Monica Lovinescu, iar Strada Herăstrău să devină Virgil Ierunca. Un reporter al Evenimentului zilei s-a deplasat la faţa locului, să vadă ce părere are cetăţeanul afectat din zonă. Ei bine, cetăţeanul nu este prea încântat, deoarece schimbarea denumirii îl costă la buzunar. După cum singur s-a exprimat, “E de dat bani să schimbi buletin, permis de conducere. Aici e vrăjeala“. După ce i-a înjurat pe iniţiatorii proiectului atât de îndesat încât niciun cotidian altminteri slobod nu a putut reproduce în natură, nea Dorin Frumuşelu a expus şi raţionamentul moral al problemei: “Cum să se cheme aşa? S-au tâmpit ăştia de tot? Păi ce, ăştia doi au murit de foame cu noi pe aici?”

            Pe Bulevardul Primăverii, la nr. 50, locuia prima familie a ţării, alcătuită din Nicolae şi Elena Ceauşescu. E greu de admis căăia doi” mureau de foame ori că acceptau în vecinătatea lor sărăntoci pe cartelă. În conflict sunt două răzbunări ale istoriei. Pe de o parte, ar fi drăguţ ca strada pe care locuia dictatorul să poarte numele unuia dintre cei mai înverşunaţi duşmani ai săi, în timp ce lui nu i se ştie nici măcar amplasamentul locaţiei pământeşti de veci (despre cealaltă nu există dubii).

            Zilele acestea a fost dat publicităţii rezultatul unui sondaj de opinie realizat de Agenţia pentru Strategii Guvernamentale, din care reiese că aproximativ 30% din studenţimea română “ar prefera instaurarea unui regim autoritar dacă acesta ar asigura creşterea nivelului de trai al populaţiei.” Frumoasă ironie evolutiv economică: urmaşii comuniştilor, perpetuatorii mentalităţilor şi prădăciunilor de anţărţ, organizaţi în echipe specializate, au jefuit ţara în asemenea hal încât generaţia crescută în regim democrat doreşte revenirea monstruozităţii social-politice care a făcut posibilă învârtirea în cerc la care asistăm acum cu gurile căscate. 

            Sociologul universitar Mihaela Miroiu a comentat astfel afacerea: “Să crezi că era mai bine înainte de Revoluţie şi să preferi instaurarea unui regim totalitar este o prostie. Aceşti tineri şi părinţii lor nu au trăit traumele din anii ‘50 despre care s-a vorbit la televizor şi nu cunosc situaţia studenţilor din ultimile două decenii comuniste, în care numai opt la sută din populaţia activă făcea facultatea şi avea obligeţii pe care tinerii din ziua de azi nici nu şi le imaginează. Ei habar nu au că aşa-zisul loc de muncă asigurat de stat era, de fapt, domiciliu forţat la ţară şi că sistemul nu încuraja decât lipsa de competitivitate. Probabil şi părinţii acestor tineri nu erau deranjaţi de faptul că şi leneşul, şi harnicul primeau acelaşi salariu.”

            Un alt expert în traume populare, Cristian Pârvulescu, explică: “Este de înţeles acest procent de tineri care cred că era mai bine înainte de 1989, ţinând cont că pe alte categorii de vârstă numărul nostalgicilor comunismului este mult mai mare. Familiile acestor tineri le transmit informaţii greşite. Este un proces psihologic prin care comunismul devine o perioadă idilică şi toate aspectele negative sunt uitate”. Amnezia şi ignoranţa pregătesc venirea dictaturilor, la un loc cu nemulţumirile iscate de traiul democraţiei schimonosite.

            Dintr-o ştire colaterală aflăm că de la toamnă va fi introdusă în programa de studiu liceal, cu caracter opţional, Istoria Comunismului, ca să ne amintim mai bine. Uitarea nu este o boală cu specific românesc. Orice fel de propagandă, indiferent cu câtă înverşunare ori inteligenţă este dusă, ajunge la saturaţie, sfârşind în dezgust şi plictiseală. Popoarele sunt destinate să treacă prin acelaşi loc de mai multe ori. Dacă suma defectelor individuale ale celor care compun o naţie este mai mare decât cea a caracterelor morale, inexorabil se va ajunge în impasuri similare.

            S-ar putea spune, oare, că România se îndreaptă spre comunism în zbor? Vor reuşi s-o oprească decorările prezidenţiale şi edilii stradali? Va pune o piedică regenerării bolşevice manualul de istorie a comunismului? Poate că spre comunism nu vom mai zbura planând din tot înaltul (dar fiţi, totuţi, cu ochii pe enclavele fostelor ţinuturi sovietice agitate de Kremlin). Comunismul a fost concluzia contextului internaţional, şi nu doar consecinţa firească a îndelungatei decăderi populare, care poate lua diferite chipuri.

            Preluăm o ştire din Evenimentul zilei (13 August a.c.): “În cazul familiei Moroi din comuna Stolniceni-Prăjescu am decis suspendarea ajutoarelor pentru că toate lucrurile aduse copiilor au fost vândute pe băutură. Eu am luat rechizite de cinci milioane lei şi le-am mai dat şi alimente. Am constatat că toate darurile au fost vândute pe alcool”, a declarat prefectul de Iaşi, Marius Bodea. Nenorocirea comunistă nu a fost decât transplantul jafului extern facilitat de condiţiile interne: dictatura promiscuităţii, a turpitudinii morale, a nebuniei nepăsătoare şi a căderii religioase. Dezastrul poate fi numit oricum. Ţine de inspiraţia de moment a politologilor. Dar consecinţele vor fi mereu aceleaşi, căci inevitabilul s-a produs: România nu mai este în stare să răstoarne echilibrul răului care a cuprins-o. Indiferent ce ar face. Oricât s-ar zbate.  Chiar dacă i-ar păsa.

ROMÂNIA SECURISTĂ LA EXPORT

    Pentru cine a citit scrierile sale radicale cu tentă social-filosofică,  Horia Roman Patapievici este un individ pe care, cel puţin în privinţa părţii tenebroase a poporului român, nu-l poţi duce cu zăhărelul. Doar Cioran să-l mai fi depăşit la exprimarea dispreţului faţă de căcănăria mulţimilor, micimea indivizilor şi precaritatea instituţiilor naţionale. Atât de dur s-a exprimat dl Patapievici vizavi de lipsa de nobleţe şi noianul de cusururi ale românilor, încât a fost cât pe ce ca securiştii patrioţi ai lui C.V. Tudor să-şi iasă şi mai mult din minţi şi să-l arunce de la balconul Parlamentului în capul preşedintelui ales cu ocazia înfierării verbale a sistemului comunist şi a colaboratorilor poliţiei politice a patriei. Din fericire, gorilele vadime s-au abţinut la timp, căci pe dl Patapievici l-ar fi ologit de pomană.
    Dar s-o luăm uşor cu pripitul pe scări. În Septembrie 2006, Sorin Antohi iese dramatic la scenă deschisă şi publică o scrisoare lacrimogenă în care dezvăluia ceea ce toţi cunoscuţii săi ştiau de ani buni: turnase la Securitate pe rupte din fragedă adolescenţă. În toiul reacţiilor iscate s-a aflat, potrivit cotidianului Ziua din 17 Noiembrie 2006, că “Pagina electronică a MAE îl indica drept preşedinte al proiectatei Fundaţii Gojdu pe Sorin Antohi.” Numirea fusese decisă de dl ministru de Externe, Mihai Răzvan Ungureanu. O altă ştire de sezon stipula că dl Patapievici, prin calitatea sa de membru al CNSAS, cunoştea încă din 2002 latura duhovnicească a şoptitorului Antohi, pe care o descoperise în arhivele instituţiei de la care lua o leafă frumuşică, dar a preferat să tacă, spre binele celui pe care partidul îl pusese acolo ca să-l deconspire.
    Timpul s-a scurs, o altă unitate operativă s-a rulat la Palatul Pionierilor şi iată că dlui Patapievici i-a fost repartizată o altă funcţie,  fiind plantat ca preşedinte al Institutului Cultural Român, instituţie care se ocupă de promovarea imaginii culturale a patriei în lume. Acum să vă vedem: care ar fi puntea de legătură organică dintre arhivele Securităţii şi cultura scoasă la export? Eram sigur că n-o să vă scape: Serviciul de Informaţii Externe. Mai trece ceva vreme şi fostul ministru de Externe, Mihai Răzvan Ungureanu, este rotit şi el, ca director al… Serviciului de Informaţii Externe. Cine îşi închipuie că o persoană este numită hodoronc-tronc în fruntea unui serviciu secret atât de simandicos fără ca aceasta să fi avut deja strânse legături cu reţeaua este rugat să părăsească lectura acestui text. Precedenţa putea fi dobândită la Ministerul Afacerilor Externe (pe vremuri, racolat în proporţie coplşitoare), în fruntea căruia nu putea ajunge un oarecare, oricât de “promiţător” diplomat ne era impus de forţele interesate să credem (s-a văzut ceva mai târziu cât de competent a fost dl ministru).
    Ne întoarcem o jumătate de tură: pe când era titular la Externe, în vara anului 2005, dl Ungureanu a numit ambasador plin la Viena un alt notoriu securist ieşean: Andrei Hoişie, alias Corbea. De notat că, din timpuri străvechi, capitala Austriei a fost placa turnantă a spionajului internaţional. Postul era atât de important încât Nicolae Ceauşescu îl înscăunase acolo pe propriul său frate, Marin (asasinat în clădirea ambasadei la 28 Decembrie 1989). La sfârşitul lunii Aprilie 2007, CNSAS a declarat cu probe că Andrei  Hoişie a fost colaborator al poliţiei politice comuniste. La o lună după aceste dezvăluiri, care au atras presiunea opiniei publice, dl ambasador demisionează.
    Faza a doua: la jumătatea lunii Iulie a.c., Institutul Cultural Român a organizat şi a finanţat la Berlin un program numit Şcoala de vară „Germania şi România: Transferuri academice, culturale şi ideologice“. Din delegaţia oamenilor de ştiinţă români, clocită de ICR, au făcut parte… Sorin Antohi, care are şi calitatea de director al programului, şi… Andrei Hoişie. Auzind una ca asta, cei mai importanţi scriitori germani de origine română, Herta Muller şi Richard Wagner, au protestat vehement şi la obiect.
    Spicuim din luările lor de poziţie. Herta Muller: „Crede ICR că trăieşte pe o altă planetă, pe care nu există noţiuni ca demnitate personală şi integritate morală a ştiinţei?” Richard Wagner: „Se va vorbi, ca pe vremuri, despre dialoguri între Est şi Vest, între idioţi folositori şi informatori ai serviciilor secrete, despre schimburi culturale, influenţe şi metode de cercetare. Aşa, ca şi cum nimic nu s-ar fi întâmplat şi ca şi cum nu contează. (…) Democraţia rămâne, fără valori de referinţă, neputincioasă”.
    După asemenea luări de atitudine, n-ar mai fi mare lucru de spus. Înţelege şi unul mai încet la minte, acceptă şi unul mai gros de obraz. Ei bine, se pare că dl Patapievici face parte dintr-o categorie specială. Încolţit de urmările scandalului pe care l-a stârnit, eminentul intelectual a declarat cu cinism de ciocoi ofuscat: „ICR a finanţat acest proiect pentru că este foarte bun şi, evident, nu pentru că Sorin Antohi şi Andrei Corbea-Hoişie sunt foşti informatori.” Uite pe cine era cât pe ce să arunce Vadim peste balcon! Dacă acest proiect foarte bun nu a fost finanţat pentru Antohi şi Hoişie, de ce au fost trimişi la pachet să reprezinte ţara şi cultura? Doi turnători odioşi, dintre care unul şi impostor academic de talie internaţională? Nu a fost, dar s-a potrivit…
    Cu înalta-i conştiinţă civică expusă la vedere, marele gânditor pataveric se întreabă ca un contabil cu musca pe căciulă (după ce a făcut varză milioane de dolari): “ICR ar fi putut respinge un asemenea proiect, cu argumentul că nu lucrează cu Antohi ori Corbea-Hoişie, în condiţiile în care partenerii germani nu numai că nu au ridicat obiecţii morale la acest fapt, ci, în cazul lui Antohi, au optat explicit pentru colaborarea cu el, în calitate de codirector al şcolii?” Păi da, la ce ne mai ajută criteriile morale când suntem aşa deştepţi şi alţii bat din palme? Slavă Domnului că i-am dus! Dar când românii îl doreau entuziasmaţi pe tovarăşul Ceauşescu, de ce au acceptat înlăturarea lui? I-ar fi venit atât de greu preşedintelui ICR să le spună nemţilor ce probleme au cei doi la activ? Că instituţia se ocupă de imaginea culturală a patriei în lume şi nu a Securităţii? N-ar fi înţeles partenerul german? I-ar fi spus, oare: Nu, Herr Patapiewicz, ori aceshtia zwei ori kaput maskaraden de Sommer? Apă de ploaie aruncată în ochii prostimii de unul care a început să se creadă mai deştept decât este.
    Ca să arate, totuşi, că atât institutul, cât îi preşedintele său sunt simţitori la mersul lucrurilor, acesta din urmă a tranşat fără să se mai întindă la vorbă: “Indiferent care i-ar fi fost scrupulele, ICR nu putea să adopte decât poziţia neutră.” Ce reiese din seva acestei fraze, obţinută în zdrobitorul noii limbi de lemn a politrucului recent? Că institutul scrupule ar fi avut, conştient că face o gogomănie, dar, în ritmul pragmatismului dobândit după comunism, a trebuit să se prefacă a ploaie. Şi nici nu se precizează între ce tabere a fost ICR neutru. Între SIE şi opinia publică? Între bun-simţ şi imoralitate? Şi care e compromisul neutralităţii? Căci, după cum vedem, ICR a decis în favoarea agenţilor Antohi şi Hoişie, nu a celor care i-au condamnat.
    Pe deasupra, dl Patapievici plimbă prin discuţie şi “valoarea ştiinţifică a profesorilor.” Te freci la urechi. Poate că n-ai auzit bine. Sorin Antohi şi-a luat tălpăşiţa din mediul academic tocmai pentru că acreditările domniei sale în domeniu s-au adeverit false. În mod normal, acest impostor trebuia să înfunde puşcăria şi să plătească daune şcolii pe care a fraudat-o. Dar pentru că a avut norocul să aibă de-a face numai cu fraieri, acum se cocoaţă iar în capul lor.
    La finalul pledoariei, dl Patapievici, absolut incoerent, conchide legislativ: “În România nu există un cadru legal în virtutea căruia cetăţenii români care au fost informatori ai Securităţii să fie excluşi din viaţa publică ori academică.” Să presupunem că de legea bunului simţ nu a auzit domnian sa, dar, în calitate de tocător de paie atâţia ani la CNSAS, trebuia să fi ştiut că există o lege care solicită unui candidat la funcţii înalte să declare dacă a fost colaborator al organelor de represiune comuniste. Or, protejaţii domniei sale de azi sunt, cel puţin sub acest aspect, infractori. Desigur, sub plapuma imoralităţii, dl Patapievici doarme liniştit: pe cei doi n-a catadicsit nimeni să-i pedepsească. Doar o mână de idealişti, care nu sunt deloc reprezentativi pentru ţara a cărei imagine culturală este pus s-o servească Horia Roman Patapievici şi idolii săi culturali: România securistă.

RADIOGRAFIEREA CRITICĂ A UNUI CAZ EXEMPLAR: LUCA PIŢU de Liviu Cangeopol

    Din ce ne-a fost îngăduit să cunoaştem până nu demult, Luca Piţu trecea drept un caz exemplar: erudit, cu o lungă şi neîntreruptă carieră universitară, autor a numeroase cărţi, cunoscător de limbi străine, caracter dârz, duşman al compromisurilor, anticomunist declarat sub comunism şi autointitulat “apolitic activ” la vreme de capitalism, considerat drept unul dintre membrii de frunte ai aşa-zisului grup de rezistenţă de la Iaşi. Puţini români păreau a-şi fi creat o aură mai onorabilă decât el.

               Istoria rezistenţei anticomuniste a lui Luca Piţu îşi are rădăcinile în povestirile prin care personajul nostru ne descria vitejia cu care a ţinut piept încercărilor diferiţilor ofiţeri de Securitate de a-l racola. Începând din a doua jumătate a anilor ’70, Luca Piţu a reuşit o performanţă incredibilă: în ciuda faptului că a cultivat strânse relaţii cu lectorii francezi aflaţi la post, că fişa sa era grevată de un permanent conflict cu majoritatea colegilor de catedră, care îl detestau şi îl turnau zi şi noapte la Securitate, la care se adăugau împotrivirea de a intra în partid şi originea neoprotestantă, Luca Piţu a rezistat racolării, păstrându-şi totodată postul de cadru universitar la catedra de franceză a Facultăţii de filologie a Universităţii Al. I. Cuza.

    Calităţile de mai sus sunt completate de câteva evenimente de acută fierbinţeală socială în centrul cărora Luca Piţu s-a bucurat de o imunitate cel puţin deplasată. În 1982, patru intelectuali din Iaşi, Dan Petrescu, George Pruteanu, Sorin Antohi şi Luca Piţu, au început elaborarea unui roman satiric, Brazde peste haturi, pe tema colectivizării socialiste. În cadrul unui cenaclu din Buzău, Sorin Antohi a citit câteva pasaje din opera respectivă. Prin grija turnătorilor din sală, informaţia a ajuns la urechile Securităţii, care n-a luat atunci nicio măsură. Vi se pare normal pentru acele vremuri? Un cadru universitar este autorul unui roman-samizdat şi nimeni nu-i zice nimic, în timp ce inginerul Gheorghe Ursu, care în jurnalul său intim făcuse referiri critice la sistemul comunist, este hărţuit de Securitate, arestat, interogat şi omorât în celula arestului de doi golani asmuţiţi de ofiţerii anchetatori.

    În Mai 1983, Dan Petrescu expediază cumnatului său, Ioan Petru Culianu, prin lectorul francez de la Iaţi, Romain Rechou, o scrisoare plină de consideraţii vitriolante la adresa regimului. Pe când se pregătea să iasă din ţară, la Aeroportul Otopeni, lectorul francez este oprit de câţiva ofiţeri de Securitate, care confiscă scrisoarea. Acţiunea a declanşat o anchetă a Securităţii, în cadrul căreia sunt operate o serie de percheziţii şi ridicări de la domiciliu în rândurile intelectualilor din cercul lectorului francez, printre care şi Luca Piţu. Cu ocazia percheziţiilor, au fost ridicate şi manuscrisele privind romanul Brazde peste haturi. În urma anchetei, Sorin Antohi şi Alexandru Călinescu au fost îndepărtaţi de la conducerea revistei  universitare Dialog, iar Liviu Antonesei, de la cea a revistei Opinia studenţească. Nici de această dată Luca Piţu nu a avut de suportat vreo consecinţă.

    În Ianuarie 1988, a început ceea ce istoricii au numit mişcarea de rezistenţă anticomunistă de la Iaşi. În urma unei vizite pe care i-am făcut-o lui Dan Petrescu, am fost hărţuit de Securitate două luni de zile (până la apariţia interviului care mi-a fost publicat în cotidianul Liberation, moment care a marcat oficial intrarea mea în disidenţă). Socrul meu a fost dat afară din serviciu la mai puţin de 24 de ore de la oficierea căsătoriei mele cu fiica lui, deşi deţinea o poziţie modestă, fără a fi avut nicio vină şi fără a se ţine cont că avea de hrănit şase copii. Mihai Bernescu, un vechi prieten, este umflat de Securitate şi luat la întrebări după ce ne-am întâlnit întâmplător pe stradă. Alţi prieteni au primit o scrisoare anonimă ameninţătoare după ce le-am făcut o vizită. Şefa  magazinului la care îşi făcea soţia mea cumpărăturile, o bună cunoştinţă, a rugat-o să nu mai vină pe acolo. Şi multe altele… Luca Piţu şi-a petrecut o bună parte din timp a disidenţei noastre cu Dan Petrescu şi cu mine şi, miracol securicesc, n-a avut nimic de suferit.

    În biografia Lucăi Piţu, latura violent-huliganică a jucat un rol important şi… fără urmări. De când a ajuns la catedră s-a aflat de nenumărate ori în conflict cu vreun confrate, care eşua adesea cu o plângere la decanat ori rectorat. Dar nimeni nu s-a atins de el. Ce a contribuit la păstrarea lui printre cadrele universitare, mai cu seamă că el a predat în permanenţă un curs de importanţă minoră? În 1993, în incinta secretariatului Facultăţii de Filologie, Luca Piţu a lovit o colegă, în văzul mai multor persoane, iar în 2006, potrivit ziarului Ieşeanul, a înjurat o studentă şi a pălmuit o profesoară de la Catedra de germană. Ambele incidente au rămas nepedepsite. Dacă Luca Piţu ar fi fost o somitate de talie internaţională, probabil că tolerarea pornirilor sale, deşi condamnabilă, ar fi fost de înţeles. Dar el, aflat aproape de sfârşitul carierei, nu este recunoscut nici măcar pe plan local ca fiind la înălţimea unor Valeriu Stoleriu ori Constantin Ciopraga.

    Dacă interdicţiile sistemului comunist nu i-au permis promiţătorului Luca Piţu afişarea unor opere geniale, după evenimentele din Decembrie el a continuat să rămână la fel de obscur, cu toate că a publicat 13 cărţi. Cu stilul său prolix, preţios şi împănat copios cu citate netraduse, e de presupus că nu a avut mai mult de două sute de cititori. Singura lui contribuţie la cultura universală se rezumă doar la prefaţa unei ediţii în franceză a Poveştii poveştilor lui Ion Creangă. Din punct de vedere editorialistic, academic şi cultural, Luca Piţu nu a avut niciun impact. E greu de crezut că şefii săi de la Universitate l-au susţinut doar de dragul unei aure false. 

   Pentru a înţelege mai bine ce se întâmplă cu Luca Piţu, e necesar să aruncăm o privire schimbării neaşteptate de atitudine pe linia legăturii sale cu Sorin Antohi. După un început de prietenie culturală, relaţiile dintre cei doi s-au răcit brusc, prin 1983-84. Luca Piţu l-a atacat cu îneverşunare pe Sorin Antohi, dedicându-i o seamă de articole prin revistele studenţeşti (unele preluate în cărţile sale de mai târziu), pe baza faptului că fostul său discipol, pentru a prinde un post în Iaşi, se căsătorise din interes, cu fiica şefei de protocol a Rectoratului, şi intrase în partid din acelaşi motiv. Atacurile au continuat şi după căderea dictaturii.

       La 5 Septembrie 2006, Sorin Antohi iese la rampă în Cotidianul şi recunoaşte că fusese racolat de Securitate. Din intervenţiile sale ulterioare a reieşit că dosarul pe care-l primise de la CNSAS conţinea peste 1600 de pagini. Peste 320 de pagini dintre acestea îl vizau direct pe Luca Piţu. Prin amabilitatea lui Sorin Antohi, paginile respective au ajuns la el. La puţin timp după derularea acestor întâmplări – minune mare: Luca Piţu mi-a declarat că l-a iertat pe Sorin Antohi şi că, dacă sunt un bun creştin, îmi sugerează şi mie să fac la fel. Sunt creştin, recunosc, dar cu limite. Un refuz asemănător a primit şi din partea lui Dan Arsenie, căruia îi ceruse acelaşi lucru. Pentru un individ atât de necruţător cu cei pe care a determinat să nu-i înghită, schimbarea macazului pe ruta Antohi este cel puţin curioasă.

    Câteva luni mai târziu, nu mică mi-a fost uluirea să văd semnătura intransigentului Luca Piţu pe o listă de intelectuali care sprijineau candidatura lui Bartolomeu Anania, cunoscutul torţionar securist şi agent DIE, la funcţia de Patriarh. Când l-am întrebat ce se întâmplă, mi-a spus că, pesemne, îl semnase Marcel Petrişor, fără să-i ceară consimţământul. Nu a făcut niciun demers ca să dezmintă public acest fals.

    Să ne întoarcem câţiva ani înapoi. Ăn 1971, Nicolae Ceauşescu a importat din China maoistă vestita minirevoluţie culturală, care a avut drept urmare imediată obturarea şi aşa firavelor canale de comunicare cu lumea occidentală. A obţine un paşaport pentru a călători într-o ţară capitalistă era mai dificil atunci decât să câştigi la loterie. Deşi Luca Piţu a povestit în repetate rânduri despre rezistenţa sa la insistenţele ofiţerilor Securităţii de a-l racola, el n-a pomenit nimic, niciodată, despre vreun incident care să fi umbrit plecarea sa în Franţa, din vara anului 1972. Cu toate că abia absolvise Facultatea de filologie, că nu era căsătorit, că nu era membru al PCR, că provenea din mediul neoprotestant (nici ca profesor de liceu nu puteai funcţiona în acele timpuri având această calitate) şi că nici încadrat în câmpul muncii nu era la acea vreme (abia din toamnă urmând să fie angajat ca asistent universitar), Luca Piţu s-a bucurat de încrederea totală a organelor de Securitate, care i-au eliberat paşaport pentru a pleca în Franţa.

    Prea multele schimbări de atitudine, inadvertenţele biografice, ura viscerală şi lipsită de raţiune la adresa foştilor duşmani ai Securităţii, simpatia pentru foştii colaboratori, împletită cu anticomunismul său de paradă, bâlbâielile privind criminalitatea sistemului comunist şi oportunitatea răsturnării din Decembrie fac din Luca Piţu un personaj ciudat. Pentru a descifra ascunzişurile acestui caracter, am pus câteva întrebări singurei persoane capabile să dezvăluie dedesubturile modului de funcţionare securistă la nivel înalt: Ion Mihai Pacepa.

     Liviu Cangeopol: Dle general Pacepa, era posibil ca în 1972 un tânăr absolvent al unei facultăţi de filologie, fără a fi membru de partid, fără a fi căsătorit, fără a fi încadrat în muncă (urma cadin toamnă să fie asistent universitar) şi provenind şi dintr-o familie neoprotestantă, era posibil, aşadar, să primească paşaport pentru o călătorie de o lună de zile în Franţa fără a fi fost racolat de DIE? Care ar fi fost şansele?

        Ion Mihai Pacepa: Nule. Vizele pentru Occident se acordau de Comisia Guvernamentală pentru Vize şi Paţapoarte, al cărei preşedinte era ministrul de Interne şi care avea doi vicepreşedinţi: adjunctul ministrului de Externe (Cornel Pacoste) şi adjunctul DIE (din 1972 până în 1978, subsemnatul). Fiecare cerere de viză pentru Occident era însoţită de un referat al Direcţiei Generale a Paşapoartelor, care propunea acordarea sau refuzarea ei. Pentru cazuri ce prezentau “probleme”, precum cel descris mai sus, avizul era negativ, cu excepţia situaţiilor în care Securitatea, MAE, MFA sau alte organe de stat aveau interes special.

                L.C.: Dacă un tânăr asistent universitar ar fi refuzat racolarea, ar mai fi fost el lăsat timp de 17 ani să-şi continue cariera academică?

                I.M.P.: Nu. Cu excepţia unor cazuri speciale, când individul respectiv era o somitate internaţională sau era susţinut de personalităţi din conducerea partidului, precum Maurer sau Bodnăraş, care au avut curajul să facă intervenţii de acest gen.

                L.C.: Era posibil ca un agent al DIE să fi fost atât de acoperit încât cei de la DSS să nu fi ştiut şi, din acest motiv, să încerce şi ei să-l racoleze?

                I.M.P.: Asta era regula, nu excepţia. Acum DIE, CIE, SIE sunt în gura tuturor. În anii 1970, DIE era o unitate cu adevărat pe deplin conspirată - inclusiv faţă de secureşti.

                L.C.: Era posibil ca din 1972 şi până în 1989 un cadru universitar să-şi manifeste sus şi tare anticomunismul, să aibă contact permanent cu lectorii francezi, să fie în război cu aproape toţi colegii (care-l turnau pe rupte la Securitate) şi el nici măcar să nu-şi piardă serviciul?

                I.M.P.: Nu. Cu excepţia cazurilor speciale menţionate mai sus.

                L.C.: Era posibil ca organele DSS să fi încercat să elimine un agent DIE, dar, la un nivel înalt, peste capul celor de jos, acela să fi fost apărat de şefii DIE?

                I.M.P.: Au existat numeroase cazuri de acest fel. De altfel, Generalul Cosma Neagu, şeful Direcţiei II (Contraspionaj) a Securităţii, a fost îndepărtat din Securitate la mijlocul anilor 1970 pentru că a încercat să îndepărteze din serviciu agenţi ai DIE.

                L.C.: În 1983, mai multor intelectuali ieşeni li s-a confiscat un roman samizdat care lua în derâdere colectivizarea socialistă. Au fost perchezitionaţi la domiciliu, li s-au confiscat cărţi şi scrieri. Persoana de care vorbim, unul dintre autori,a rămas în continuare lector universitar şi s-a ales doar cu câteva mustrări verbale din partea unor şefi de la Universitate. Era posibil?

                I.M.P.: Doar dacă anumite organe de Securitate au avut interes special să-l protejeze.

                L.C.: În 1988, când eu şi Dan Petrescu am intrat în disidenţa anticomunistă, persoana ne-a frecventat asiduu, dar a continuat să-şi păstreze postul la catedră. Cum explicaţi asta?

                I.M.P.: Există o singură explicaţie verosimilă: dizidenţele politice cunoscute de Securitate au fost, fără excepţie, infiltrate informativ.      

L.C.: Dle general Pacepa, s-ar fi temut Securitatea în toţi aceşti ani de un asistent universitar, ajuns mai apoi lector, doar pentru că era rău de gură? L-a menajat şefa lui de catedră, care îşi risca astfel cariera, doar pentru că era bun profesionist?

                I.M.P.: Exclus. Pe deasupra, activitatea prezentă a persoanei în cauză este edificatoare. Dacă ea atacă acum deschis pe cei ce au atacat Securitatea în anii comunismului, aveţi răspuns la toate întrebările.

 

RIETENILOR  MEI ANTICOMUNIŞTI
de Liviu Cangeopol (continuare din numărul trecut)

    Când polemizezi cu cineva aflat jos, este imposibil să scapi necontaminat. E penibil să te disculpi pentru orice acuzaţie nedreaptă, dar cum poţi pune la punct lucrurile, odată pentru totdeauna? Un alt neadevăr pe care îl plimbă prin lume foştii mei prieteni este că nu am studii superioare (de parcă ar avea vreo importanţă!). Spre liniştea “profesorului” Luca Piţu şi a celorlalţi exigenţi, vreau să-i asigur că am studii universitare, făcute în limba lui Shakespeare, nu în cea a lui Mitrea Cocor, terminate cu 3.97, echivalentul american al mediei 9,90.

            După evenimentele din Decembrie 1989, Securitatea a lansat la adresa mea o lungă serie de zvonuri umilitoare. Unul chiar prin Dan Petrescu (bunul meu prieten, cel care s-a dus la Paris să-i dea “carte blanche” agentului Costea şi să-l pupe pe Sorin Antohi că aşa de frumos ne turnase la Securitate), potrivit căruia în America aş fi ajuns… şofer de TIR, el ştiind foarte bine că lucram la Lumea Liberă (pentru care îmi şi trimitea articole). Un altul a lansat pe saitul lui George Pruteanu că în 1987 spălam vase în tura de noapte la Pizza Hut (am emigrat în Septembrie 1989, iar Pizza Hut nu are nici vase de spălat, ele de hârtie fiind, nici tură de noapte, reţeaua de dubale închizându-se la unsprezece). Un securist local a lansat într-un cerc de cunoscuţi că pe vremuri sfidam populaţia oraşului de la volanul unei limuzine cu număr mic (în realitate, era o rablă din 1967, din cauza căreia era să mor de câteva ori, cu număr cât se poate de normal, verificabil în arhivele de la Serviciul Circulaţiei). Un altul m-a deconspirat că n-am fost disident adevărat pentru că obişnuiam să beau apă minerală (strict autentic!).

            Tot la rubrica “răutăţi de suburbie”, Luca Piţu inserează următoarea acuzaţie la adresa mea: “…în cartea scrisă la patru mâini cu Dan Petrescu, partea lui vafi fost binişor prelucrată şi stilizată de colegul său auctorial, foarte cultivat şi cu o veche experienţă a scrisului.” Au trecut 20 de ani de la scrierea cărţii, am avut cu Dan Petrescu tot soiul de corespondenţe, ultima extrem de ostilă, dar niciodată nu mi-a reproşat ceva în legătură cu elaborarea cărţii. Dimpotrivă, iată ce-mi scria la 13 Martie 1992: “Îi acum regret că, în istorica noastră carte, n-am comentat cum trebuia intuiţia ta fenomenală privind prăbuşirea României după dispariţia lui Ceauşescu…”

            Cartea noastră (scrisă la sugestia mea) a avut următoarea tehnică de lucru: eu îmi concepeam părţile acasă, mergeam la Dan cu hârtiile, iar el le rebătea la maşină, după care-şi concocta răspunsul. Citeam, mă duceam acasă, născoceam replica şi a doua zi o luam de la capăt. Când am decis că opul e gata (dat fiind şi presiunea sub care lucram), Dan a supus manuscrisul la o ultimă şlefuire. Eu nu aş fi avut – fizic - această posibilitate. De aici şi până la a susţine că partea mea a fost “binişor” prelucrată este şi o afirmaţie bombată, şi cu două tăişuri. Registrul meu analitic era tranşant, al lui Dan, ceva mai diluat. Chiar şi acum, la o lectură atentă, este evidentă diferenţa de ton. În ceea ce priveşte opinia lui Dan Petrescu despre talentul meu ziaristic, iată ce-mi scria la 8 Februarie 1991: “Continui să primesc jurnalul la care scrii şi Tess şi eu te citim cu admiraţiune şi drag. (…) |i-am făcut mare reclamă pe la Paris.”

            Pe râu în jos, Luca Piţu mă mai acuză indignat că i-aş fi făcut secureşti pe Ioan Petru Culianu şi pe Dan Petrescu. Este adevărat că asupra primului mi-am manifestat nedumerirea vizavi de câteva pete neclare din biografie (a depus cerere pentru a onora o bursă în Italia, după care imediat s-a prezentat la el căpitanul Ureche, de la Secu, pentru a-i forţa mâna la o colaborare fructuoasă - deoarece tânărul Culianu a refuzat propunerea, nu i s-a permis plecarea; după un an, însă, când ieşirile din ţară se efectuau cu şi mai multă dificultate, I.P. Culianu a primit aprobare să călătorească în Occident, unde a rămas; o vreme a lucrat în cadrul unui lectorat român din Olanda, cunoscut cuibar al spionimii ceauşeşti). Asupra lui Dan Petrescu îmi exprimasem amărăciunea iscată de curtea asiduă pe care i-o făcea agentului Costea, de la Paris, unul din aliaţii de nădejde ai lui Ion Iliescu, cât şi anturajul mai mult decât dubios cu care se înconjurase.

            Dar să vedem ce scria despre acest gen de suspiciune Dan Petrescu, în Iunie 1992: “Nu ştiu de ce-ţi mai faci sânge rău cu Luca  – oare nu ştii că după revoluţie toţi românii s-au scrântit?  Ei bine, nici el n-a făcut excepţie. Ce nu ştii e că Anna Alassio mi-a arătat, anul trecut, la Poitiers, o scrisoare de la el (care urmăreşte înverşunat un lectorat în Franţa), unde comenta plecarea noastră (nota mea: a lui Dan şi a soţiei sale, Tereza Culianu) din România în termenii “Securitatea îşi recompensează oamenii.” Înainte de a-mi exprima eu îndoieli asupra lui Dan ca fiind securist, şi-a exprimat însuşi cel ce-şi zice singur “Magistrul din Cajvana”.

            Spre finalul epistolei, Luca Piţu, vizat de preţ şi descumpănit de acuzaţiile făcute în Ultimul val de rezistenţă intelectuală, potrivit cărora unii “s-au vândut pentru o excursie în Nepal”, se explică: “Lector am fost pentru că, bun profesional fiind, lucrul acesta îl aflau, şi peste hotare, cei preocupaţi de cărţile mele şivoluţiile României Postloviluţionare. Călătoria în Pakistan şi India, ca însoţitor al unei Franţuzoaice, mi-o voi fi plătitîn partecu o bursăa unei Fundaţii Elveţiene, de care profitaseşi Dan Petrescu.” Cercetăm arhiva şi, dintr-o scrisoare datată 5 decembrie 1990, aflăm de la Dan Petrescu adevăratele impresii de voiaj: “Luca a făcut o călătorie în India şi Pakistan, cu Claudine – lectoriţa franţuzoaică de la Iaşi, aia istericoasă şi nebună. A avut exact ce-i trebuia: gagica îl ţinea încuiat în casă, ea rechiziţionându-i banii, hainele şi actele. Înainte de-a pleca, l-am văzut la Iaşi şi l-am întrebat ce impresii de voiaj are; mi-a răspuns că nici căldura, nici păduchii, ploşniţele, scorpionii etc. şi nici diareea n-au putut s-o liniştească pe Claudine a sa!” Atât de impresionaţi au fost francezii de cărţile lui Luca Piţu, încât l-au ademenit cu o bursă diuretică Claudine şi l-au trimis în surghiun, printre ploşniţe şi păduchi, tocmai la celălalt capăt al lumii!

            Asupra unui singur aspect al scrisorii sale de adio aş dori să mai insist: “Cercetătorii arhivei lor (nota mea: a soţilor Ierunca) vor găsi acolo, între altele, inclusiv scrisoarea-mi din l989 (nota mea: de fapt, 1988) scoasă prin valiza diplomatică de lectorul francez şi înmânată de Maria Mailat, prin care o rugam pe Doamna Monica Lovinescu să intervină la ziarul LIBERATION pentru primirea autointerviului cangiopolian şi asumarea sa de cătrepublicaţia respectivăca interviu de sine stătător, ceea ce s-a şi întâmplat. Ba-i făceam acolo lui Liviu Cangeopol şi o scurtă prezentare, la data când era un mare necunoscut şi nu publicase decât o proză în DIALOG.” Până şi un abulic îngâmfat ca Luca Piţu ştie că publicasem la acea dată ceva mai mult decât o proză în Dialog. Iar ajutorul dat acelui “mare necunoscut” a constituit biletul prin care Luca Piţu a intrat în istorie cu fruntea sus (de unde acum, în ce mă priveşte, va ieşi umilit).

            Sunt familiarizat cu mârlăniile lui Luca Piţu de peste 30 de ani (ca toţi cei din lumea culturală a Iaşului). Venea şi mânca la mine în casă până pocnea şi apoi se ducea să mă vorbească de rău pe unde putea (inclusiv lui Dan Petrescu, inclusiv rudelor apropiate). Ce m-a deranjat la el în ultima vreme a fost mocirla morală în care începuse să se afunde tot mai evident pe toboganul semantic al mentalităţii de closetuţ comunist: alinarea turnătorilor (Sorin Antohi), susţinerea călăilor (Bartolomeu Anania), lăudarea unor cozi de topor (Petru Romoşan), deplângerea calităţilor vechiului regim, argumentele salamului cu soia şi al amestecului în treburile interne, la unison cu aceleaşi înjurături isterice şi răsuflate de-acum la adresa unor secureşti morţi sau pensionaţi, care nu mai pot să-i facă nici un rău. Cândva, Liviu Antonesei, referindu-se la eruditul nostru geniu de cartier, Luca Piţu, a invocat o zicală din popor, pentru a-i găsi o explicaţie: unde-i multă inteligenţă e şi multă prostie.

            Eruditul nostru anarhic, agnostic, apolitic şi amoral (cum singur se descrie) comite eroarea de a se asocia cu editorii care neagă unui autor dreptul la exprimare, sugerându-mi să-mi schimb numele şi să lepăd limba română în favoarea englezei (când a aflat că Dan Arsenie este dezgustat de a mai scrie în limba natală, Luca Piţu a exclamat: “Mofturi de părţotină carpatină plecată cu burse peste Rin imediat după l990!”). Bune sfaturi, nimic de zis, dar de ce nu înnobilează Luca Piţu însuşi zestrea culturală a mapamondului zămislind capodopere în limbi universale? Până una-alta, şi propun să ghicească autorul următoarei ziceri: “Niciodată nu putem avea certitudinea că opinia pe care încercăm s-o sufocăm este falsă; dar chiar şi când suntem siguri suprimarea e o crimă.”

            Ce-a mai rămas din splendoarea de odinioară a foştilor mei prieteni intelectuali? Nimic, daţi-mi voie să vă spun. Au ajuns ca o haită de maidanezi devorându-se între ei în jurul unui trecut pe care l-au transformat într-o movilă de gunoi. Abia mai respiră din cauza trufiei că au fost blagosloviţi cu erudiţie, putere logică, gândire critică şi sprintenă inteligenţă. Dar dacă acestea sunt atribute ale adevărului şi ale luminii, în mâna lor au ajuns arme ale minciunii, întunericului şi parvenirii… Cum a putut Securitatea să fie atât de neprofesionistă încât să nu fi încercat să racoleze o materie aşa de maleabilă şi predispusă la ticăloşie? Ori poate că am fost eu orb în toţi aceşti ani…

            La 6 Mai 1990, Luca Piţu îmi scria: “Cel puţin Spineanu şi cu mine îţi ducem lipsa. Mereu ne întrebăm cum ai reacţiona la cutare sau cutare fâsâială evenimenţială din spaţiul miosecuritic.” E greu de explicat cum de la atâta preţuire – fără să le fi făcut nimic între timp - am ajuns să intru în disidenţă pentru un paşaport obţinut contra unei cărţi scrise de altul. Cât despre cum aş reacţiona la măgăriile voastre evenimenţiale, bunii mei prieteni, este exact aşa cum aţi desluşit din rândurile de mai sus.

 

    Referitor la articolul Ultimul val de rezistenţă intelectuală (vezi aici), pe care l-am scris la adresa unor intelectuali atât de sensibili încât văd roşu în faţa ochilor când vine vorba de generalul Pacepa, Luca Piţu (aflat printre ei fără a fi nominalizat) a conceput o epistolă denigratoare la adresa mea, plină de fumigene. Am ales să răspund public unei scrisori private deoarece Luca Piţu are obiceiul de a expedia în toate zările ceea ce este menit, în mod obişnuit, doar adresantului. Cum afirmaţiile sale au un caracter ce poate fi de interes şi pentru cititorul neutru, vă ofer spre lectură umila mea ripostă.

Voi începe, însă, prin a răspunde unui alt prieten, Dorin Spineanu, a cărui poziţie este, cu siguranţă, influenţată şi de alte motive decât că îi este gazdă ocazională Lucăi Piţu. Fără a se referi măcar în treacăt la vreunul din argumentele pe care le înşirasem în cadrul textului incriminat, Dorin Spineanu blochează discuţia în spatele unei sentinţe fără scăpare: “Un securist este nefrecventabil şi nu cred eu că o curvă se poate revirgina chiar dacă se duce şi se căieşte la mănăstire, ştie Liviu la ce mă refer (nota mea: n-am nicio idee la ce se referă). Cu treizeci de ani de Securitate în spate, dl Pacepa nu poate pretinde că este un neprihănit pe care curg petale de trandafiri, dar apreciez chiar şi căinţa târzie şi răul pe care dl Pacepa l-a făcut lui Ceauşescu.”

            Nu ştiu cum de s-a ajuns ca sporadica mea relaţie cu generalul Pacepa să fie denumită “frecventare”. Într-o corespondenţă precedentă, termenul fusese insinuat de Luca Piţu, de la care o fi trecut la celălalt gânditor, la un loc cu plata chiriei. Odată stabilit acest context, să vedem  de ce “o curvă nu se poate revirgina”, cum atât de plastic a descris scriitorul starea vremii. Prietene, chiar dacă nu te-ai obişnuit că oamenii, în general, sunt supuşi schimbării, cum îţi explici atunci că unii au reuşit să-şi transforme trecutul după bunul lor plac? Exemplu: în virtutea cărei metamorfoze tatăl tău, sub pana fiului atent la imaginea familiei, a ajuns colonel de artilerie, când toţi ştiam că, sub stindard comunist, el era maior de Contra-Informaţii, detestata Securitate a armatei? Şi cum s-a numit, dacă nu revirginare, procesul prin care au trecut 23 de milioane de români în câteva ore, când, de la cel mai umil popor din lagărul socialist, au devenit brusc o naţie de aprigi anticomunişti, în frunte cu foştii activişti de partid unic şi securiştii aferenţi? Nu în virtutea aceluiaşi miraculos mecanism au ajuns Liviu Antonesei, Mihai Dinu Gheorghiu, Sorin Antohi şi chiar Dorin Spineanu neînfricaţi luptători anticomunişti? Dacă îţi mai aminteşti, Dorine, pe durata disidenţei mele ai fost atât de curajos încât mi-ai făcut doar o singură vizită, însoţit fiind de o tânără care mi-a furat 600 de lei din casă (sumă returnată, în urma strădaniei tale de logodnic ruşinat).

Cine şi când a susţinut că generalul Pacepa “este un neprihănit pe care curg petale de trandafiri”, cum înşiri în delir etilic? Am făcut întotdeauna o distincţie clară între cele două etape majore ale vieţii generalului Pacepa. Tocmai acesta este şi punctul vorbirii: nu poţi admira transformarea în bine a unei persoane decât dacă înainte fusese opusul a ceea ce a ajuns. Iar dacă defectarea n-a fost decât o răfuială între Pacepa şi Ceauşescu, cum vă încurajaţi să credeţi unii pe alţii, de ce conflictul nu s-a stins pe cadavrul celui din urmă nici acum, la aproape 19 ani de când a fost returnat reliefului natal?

            Ştiu că o ticăloşie nu se scuză prin alta, dar un singur lucru aş mai vrea să te întreb, dragă prietene: este mai onorabil, oare, să-l “frecventezi” pe Traian Băsescu, securist cu dosarul dat la topit, statornic promotor de foste grade albastre îi care, ăn afară de a-i fi îmbrobodit pe români cu o condamnare verbală a comunismului, nu s-a remarcat prin nimic pe direcţia nedreptăţilor istoriei noastre recente? Până vom primi răspunsul, să trecem la eruditul profesor universitar Luca Pitu, care, îmi pare rău s-o spun, n-ar mai trebui lăsat de capul lui.

            Ca “argument irefutabil” în favoarea faptului că generalul Pacepa este “excremenţial”, eseistul din Focşani împinge pe scenă aprehensiunea generată de acesta lui Paul Goma şi Monicăi Lovinescu. Dacă impresia făcută de Pacepa asupra lor i-a ţinut uniţi o vreme, impresiile despre ei  în-şişi i-au dezbinat definitiv: Monica Lovinescu a anunţat public, în 1997, cât de mult regretă că l-a cunoscut pe… Paul Goma. Cât despre Paul Goma însuşi, Luca Piţu uită că în 1994 mi-a povestit cum i-a dat peste nas (prin telefon), acuzându-l, printre altele, că a intrat în PCR după scena balconului jucată de Ceauşescu în August 1968, cu ocazia invadării Cehoslovaciei de către trupele Pactului de la Varşovia. Or, cine conducea atunci şandramaua pecerie? Nicolae Ceauşescu, secondat, pe linie de spionaj, de… Pacepa!

            Un alt argument irefutabil adus de cugetătorul focşenean pe linia rolului nefast jucat de generalul Pacepa în istoria poporului este reflectat de măsurile pe care Ceauşescu ar fi fost nevoit să le ia după defectare: “înăsprirea condiţiilor de ieşire în străinătate, creşterea numărului de ciripitori pe cap de locuitor, supravegherea sporită a străinilor...” Nu mai e mult până ce Luca Piţu, direct sau prin intermediul vreunui paj de ziar, va definitiva demonstraţia: dacă sub general se trăia mai bine şi după defectare mai rău înseamnă că regimul trebuia susţinut, şi nu boicotat. De altfel, într-o corespondenţă anterioară, Luca Piţu îşi prezenta astfel doctrina politică: “Securitatea era unealta Diavolului? Bolşevicii au distrus ţara? Dictatura ceauşistă era criminală? Gândirea de tip critic, dornică numai de înţelegerea fenomenelor societale, nu poate opera cu asemenea propoziţii: ele ţin de o logică afectivă, grăbită, pamfletuală, binară, maniheistă.Să-ţi reamintesc numai că în România preloviluţionară se citea mai mult, mai profund şi mai sistematic decât acum? Că întâlneai mai mulţi oameni de caracter? Că micile bucurii, ca şi alimentele nepoluate,îşi aveau savoarea lor? Etc.” Citind această descriere, până şi lui Adrian Păunescu i-ar da lacrimile, dacă ar realiza că nu e făcută de el.

            În ţidula lui denigratoare, Luca Piţu îşi scuză colaborarea cu Editura Institutului European, susţinând că în spatele ei nu s-ar fi aflat imundul Iosif Constantin Drăgan. Ce se mai schimbă lumea de dragul amneziei! Răsfoim arhiva personală şi peste ce dăm? Peste o plastică descriere a situaţiei făcută de Dan Petrescu, într-o scrisoare pe care mi-o adresa la 24 Iunie 1992: “Cât îl priveşte (nota mea: e vorba de Luca Piţu), el n-are nici o remuşcare să publice şi chiar să conducă o colecţie la Editura Institutului European de-nu-ştiu-ce din Iaşi, care e a cunoscutului nostru legionaro-securisto-tracolog Drăgan (zice că nu contează de unde vin banii, că doar mai înainte veneau de la PCR pentru toţi cei ce publicau în România. (…) Şi că, de altfel, Drăgan nu se amestecă în textele lui etc.).”

            Două vicii majore de strategie polemică îi sunt reproşabile lui Luca Piţu: reaua voinţă şi amnezia dirijată, care-i deformează retorica până la caricatură. A aduce în discuţie lucruri personale care n-au nici o legătură cu subiectul (cu ce poate clarifica situaţia generalului Pacepa trecutul erotic al defunctului meu tată?) este o diversiune de mahala, pe care ilustrul cajvaneu a mânuit-o cu rânjet în toate polemicile purtate, de-a lungul timpului, cu foştii săi prieteni: Nichita Danilov, Liviu Antonesei, Dan Petrescu, Mihai Ursachi, Maria Carpov, Mircea Mihăieş, Alexandru Călinescu, Alexandru Vlad.

            Considerând că întinarea familiei nu e de ajuns, Luca Piţu încearcă să împuşte doi iepuri dintr-un foc printr-o altă fantasmă: explicarea laşităţii lui de atunci şi motivaţia meschină a curajului meu de a înfrunta fiara comunistă. Astfel, cu această ocazie aflu că intrarea mea în disidenţă s-ar fi datorat dorinţei de a emigra în Statele Unite. Luca Piţu scrie: “Nu voi utiliza (…) argumentul antonesian că Liviu Cangeopol a folosit pentru a pleca din ţară, din motive economice (aşa cum el însuşi declara după aterizarea în USA) (…) “paşaportul Dan Petrescu”, ce seobţinea în l989la fel precum “paşaportul Goma” în l977.” Din câte ştiu (şi după cum reiese şi din textele piţuleuce), cei doi mari bărbaţi (Piţu-Antonesei) nu-şi mai vorbesc de prin 1984. Mai mult, Luca Piţu ştie (a şi scris-o) că pe durata disidenţei mele nu m-am văzut cu Liviu Antonesei decât o singură dată, cu o zi înaintea plecării din patrie. De ce i-aş fi destăinuit acestuia caracterul economic al disidenţei mele, chiar aşa dacă ar fi fost?

Una din două: ori Luca Piţu suferă de Alzheimer, ori este o lichea mincinoasă, cu nimic mai breaz decât zvonerii clasici ai Securităţii. Eram împreună la mine acasă, ascultând Europa liberă, când, după difuzarea textului lui Dan Petrescu, în 5 Ianuarie 1988, i-am spus “Eu voi fi următorul.” Că ceva e putred în memorialistica lui reiese şi din faptul că nu se încumetă să susţină acuzaţia deschis, ci se tupilează în spatele lui Antonesei. Redau dintr-o scrisoare a lui Dan Petrescu: “…până la urmă, ca să-l citez şi eu pe Luca, ai făcut toată gargara de aici ca să ajungi acolo” - Martie 2005. Iată, deci, cine era zvonitorul…

            În eventualitatea că nu avem de-a face cu un caz tipic de schizofrenie mioritică, recunosc că nu mai înţeleg nimic, deoarece Luca Piţu a declarat recent - pentru revista Dilema veche (nr. 207, din 2 februarie 2008) - că “singurii opozanţi politici declaraţi ai regimului comunist erau Dan Petrescu şi Liviu Cangeopol.” Referitor la disidenţa noastră captată de pana piţulee, acelaşi Dan Petrescu îmi scria la 24 Iunie 1992: “Luca şi-a publicat într-adevăr un soi de jurnal, Insem(i)nările Magistrului din Cajvana (…); e deosebit de laconic în ce ne priveşte – mai mult ghiceşti despre ce e vorba ştiind dinainte ce-a fost – dar nu ne “critică”, nu ne e defavorabil; ne ocultează doar.” Iată că nu ne mai ocultează! Bunii mei prieteni! La ce bun vă mai zbateţi, când, acum doi ani, văzând cum îl sufocaţi cu pupături pe “disidentul” Sorin Antohi, sila m-a determinat să-mi recuz public calitatea de fost membru al rezistenţei ieşene?!

            O minciună la fel de sfruntată este şi “declaraţia” pe care aş fi făcut-o după aterizarea în SUA. Dimpotrivă, am primit azil politic încă de la ambasada americană de la Bucureşti, iar după aterizarea la New York am acordat un interviu săptămânalului Lumea Liberă, expunându-mi limpede dezgustul vizavi de lipsa reacţiei populare la ororile comunismului, dezgust care m-a împins în hora emigrării (din momentul depunerii actelor, n-au trecut decât patru luni până la plecare – ce-am căutat încă un an şi jumătate în zisa mişcare de disidenţă?).


PRIETENUL PE CARE NU L-AM PIERDUT
- la moartea lui Cristian Ionide -

Supravieţuitorului care încearcă să înţeleagă plecarea precipitată a celor dragi dintre noi nu-i rămâne decât să descifreze semnele morţii dincolo de aparenţa lumii. |ovăielnic şi întristat, neîncrezător şi îngrozit, dispariţia altora ne reaminteşte cât de puţin ne aparţine din bogăţia deşertăciunii din jur, din care nu mai rămâne decât calea purificării prin labirintul de ispite neîncetate şi potecile iluzoriului tărâm al trufiei cu care atât de greu ne luptăm. Cristian Ioanide a trăit ca un creştin şi a murit ca un patriarh, modest şi credincios, truditor şi onest, visător şi generos, mânat de nobila idee că oamenii, oricât de diferiţi, se pot înţelege şi trăi în armonia credinţei într-un Dumnezeu unic, atotputernic şi milostiv.
Pentru mine, în sensul clasic al cuvântului, pentru că hazardul a făcut să nu ne vedem faţă la faţă, Cristian este prietenul pe care nu l-am cunoscut niciodată. Pierderea este acum aidoma cu a celor de lângă el, pentru că şi ei întind mâna şi nu-l mai pot atinge, îi vorbesc, dar nu le mai răspunde, vor să-l mângâie, dar nu le-a mai rămas decât memoria sufletului său blând, urcat spre veşnicie.
Pentru comunitatea românească este o pierdere, căci îmi imaginez cu greu existenţa publicaţiei Romanian Times fără el. Pentru familia lui, în urmă va rămâne un gol imposibil de umplut cu gândurile noastre bune, amintirile celui ce-a fost şi împlinirile care ar mai fi fost să vină.
Moartea este o trecere. Pentru cei drepţi, o urcare. Fâlfâit de aripi scrijelind în marea tăcere numele lui.
Drum bun, nobile frate!


TRAGEDIA PRESEI  ROMÂNE

          Nu cu mult timp în urmă, Freedom House a dat publicităţii un raport privind libertatea presei în lume pe durata anului 2007. În cadrul unei liste ce cuprinde 195 de ţări, România se plasează aproximativ la mijloc, pe locul 94, coborând patru trepte faţă de anul precedent. Potrivit raportului, presa din patria noastră este doar parţial liberă, ea având de suferit de pe urma disensiunilor dintre preşedintele Băsescu şi premierul Tăriceanu. Din relatarea de presă care ne-a pus la dispoziţie informaţia, aflăm că în România “libertatea presei este protejată de Constituţie şi că Guvernul a început să respecte din ce în ce mai mult drepturile celor care exercită profesia de jurnalist.” Ciudată constatare pentru o ţară în care libertatea de exprimare continuă să decadă (patru trepte).
    În paralel cu aceste dezvăluiri, ziaristul Mircea Toma a prezentat într-o conferinţă de presă concluziile unui raport întocmit de Agenţia de Monitorizare a Presei, al cărei preşedinte este. Printre cele mai grave abuzuri împotriva libertăţii presei, dl Toma a enunţat “reculul insultei şi calomniei în Codul Penal”. Îndurerat de puţinătatea mijloacelor de exprimare rămase la îndemâna ziaristului autohton şi modern, Mircea Toma a arătat asistenţei degetul mijlociu, precizând că acesta este sentimentul pe care-l nutreşte personal la adresa măsurii legislative care a permis introducerea insultei şi calomniei în Codul Penal.
    Fără a încerca să-l contrazicem pe vrednicul om de presă, nu putem să nu ne manifestăm îndoiala asupra celor declarate, măcar şi din cauză că asupra vidanjorului profesionist al Securităţii, Corneliu Vadim Tudor, împăratul insultei şi calomniei distribuite prin presă, măsura nu a dat, nu dă şi nu va da roade atâta timp cât România nu se va trezi din coma etilică a democraţiei originale. Din nefericire, nu o lege ori alta constituie lanţurile libertăţii românilor, aşa cum nici o lege n-a reuşit să împiedice ori măcar să diminueze elanul infracţional al clasei corupţilor (suprapusă în proporţie covârşitoare peste cea politică), ci sabotarea statului de drept de către reprezentanţii intituţiilor înfiinţate să-l servească. Elementul legislativ nu este decât o rotiţă (uneori dispensabilă) în malaxorul distrugerii naşionale.
    Pe durata conferinţei de presă au luat cuvântul şi alţi responsabili ai mass-media. Cezar Ion, preşedintele Asociaţiei Jurnaliştilor din România, a declarat: “În România presa este formal liberă, dar informal este prizonieră a mentalităţilor politicienilor care nu au înţeles, în 18 ani de democraţie, că una din regulile principale ale jocului democratic este libertatea presei.” Ba tocmai că politicienii au înţeles. Altminteri s-ar mai fi zbătut ei să pună mâna pe controlul industriei de informaţii? Ca placă turnantă a potenţialelor dezvăluiri ale fărădelegilor oligarhiei şi percepţia populară, presa reprezintă un pericol de o importanţă crucială. Cine stăpâneşte presa stăpâneşte imaginea şi cine stăpâneşte caligrafia aparenţelor stăpâneşte imunitatea individuală ori de clan.
    Presa va fi întotdeauna o armă cu două tăişuri. Ea este capabilă să deschidă ochii mulţimii, dar la fel de bine îi poate ţine închişi. Circumstanţa agravantă în cazul presei române este că, aproape fără excepţie, redacţiile sunt conduse de indivizi formaţi sub comunism. Aceştia prezintă două neajunsuri majore: au fost formaţi să mintă, în dispreţul adevţrului, şi au fost înrolaţi în structurile Securităţii (de care nu s-au desprins).
    Raportul Agenţiei de Monitorizare a Presei propune recomandări de redresare a situaţiei: “Politicienii au dreptul să critice presa, dar orice gest de ameninţare sau agresiune este unul periculos, încurajând violenţele generalizate la adresa jurnaliştilor, mai ales pentru că 2008 este un an electoral.” Această recomandare se adresează inteligenţei politicienilor, şi nu moralităţii lor. Unii dintre ei sunt atât de nepăsători la reacţia opiniei publice încât acţionează de parcă ar fi uitat că presa este controlată de ei. 
    Ca şi în cazul mascaradei politice, în care Securitatea a împărţit partidele în tabere antagoniste, alternându-le democratic la guvernare (uneori fără a ţine seama de voinţa interpreţilor), şi presa a fost divizată pentru a manipula mai credibil. Ion Iliescu şi Adrian Năstase au pus bazele spectacolului disensiunii la vârf. Traian Băsescu şi Călin Popescu-Tăriceanu au urcat festivalul pe noi culmi. Acţiunea a avut două ţinte: mai buna manipulare a prostimii şi atragerea neutrilor îndărătnici într-o tabără ori alta. La nivelul presei, există un embargou asupra unui corp de tabu-uri, pe care nimeni nu-l încalcă. În rest, păruială pentru privitori, ca să le fie abătută atenţia de la urnă şi buzunar.
    Raportorii de la Freedom House şi ai Agenţiei de Monitorizare a Presei nu văd decât vârful aisbergului. Insulta şi calomnia ca delicte de presă reprezintă unealta de care autorităţile dezastrului se pot folosi în caz că un ziarist o ia razna şi rupe rândurile (cazul Itu este elocvent, pentru cei cu ţinere de minte), iar presiunile politice sunt expresii ale nesimţirii agresive. Controlul direct al presei române este asigurat de colaboratorii serviciilor secrete infiltraţi în redacţiile patriei. Nu e vorba doar despre interzicerea unui articol ori perierea altuia, ci de linia generală a ziarelor, deviate de la dezbaterea subiectelor importante şi mai ales agasante. Câte ziare româneşti aţi văzut să practice campania de presă? Ori investigaţia până la ultima consecinţă? Chiar reportajul încărcat de amănunte semnificative?
    De multe ori, forumurile gazetelor sunt mai interesante decât conţinutul lor. Din păcate, la adăpostul anonimatului, acestea colcăie de agenţi ai serviciilor secrete încă şi mai aprig decât redacţiile înseşi. Unii administratori de forum cenzurează comentariile cititorilor, din cauza limbajului trivial, folosit, probabil, de agenţii stricători. Am asistat la câteva dispute civilizate pe forumul Cotidianului, care, la un moment dat, au fost viciate prin apariţia unor comentatori care nu aveau altă dorinţă decât de a jigni participanţii şi de a deturna sensul dezbaterilor.
    Dar cel mai grav simptom al cancerului de presă este inepţia rătăcită a ziariştilor înşişi. Iau absolut la întâmplare ce-mi cade sub ochi. Sub ochi îmi cade ultimul număr al Revistei 22 (nr. 948, 6 Mai 2008 - 11 Mai 2008) , publicaţia GDS, cetatea de veghe a implementării democraţiei la românii post-comunişti. Pe prima pagină a ediţiei respective, Magda Cârneci (director adjunct al Institutului Cultural Român de la Paris), sub titlul O catastrofă, deplânge în hohote desprinse din Povestea prostiei cu drobul de sare amplasarea unei statui ecvestre în centrul Bucureştiului: “Nu trebuie să fii mare specialist în arte vizuale ca să-ţi dai seama că plasarea statuii Regelui Carol I în Piaţa Palatului, tocmai în faţa Bibliotecii Centrale Universitare, ar fi o catastrofă.” Nici mai mult, nici mai puţin. Nu integrarea romilor ori imaginea României în lume, nu soarta tezaurului de la ruşi ori marginalizarea lui Paul Goma (de care domnia sa însăşi este responsabilă), nu faptul că, în an electoral fiind, vom asista iarăşi neputincioşi la schimbarea unei găşti de securişti cu o alta, la fel de ticăloasă.
    Ei bine, aflaţi că ne pasc nenorociri mai mari: “Aşa cum arată macheta pusă de probă acolo, ar fi chiar un dezastru urbanistic şi monumental: sculptura ecvestră în chestiune, deşi în sine corect executată, e prea aproape de clădirea Bibliotecii, pe care o obturează şi o turteşte, e prea mare în raport cu spaţiul din jur, e pur şi simplu ieşită din scară!” Doamne, ce tragedie! Din scară au ieşit şi liderii partidelor istorice în Decembrie 1989 şi, într-adevăr, a fost o catastrofă. Ca şi ei naşterea lor, amplasarea statuii unde vor unii ar fi un gest capabil să aducă prejudicii istoriei naţionale: “În plus, se aşază nefericit în ax cu “ţeapa” Monumentului Eroilor Revoluţiei din 1989 de Alexandru Ghilduş, aflat la numai 20-30 de metri distanţă. Într-un perimetru destul de restrâns, în care se mai află încă alte câteva monumente, Ion Maniu, Corneliu Coposu, e prea mult!” De emoţie, doamna nici nu mai ia seama la acordul subiectului cu predicatul, ţinut la mare preţ de grămătici. Abia mai are putere să slobozească un ultim strigăt de disperare: “Nu periclitaţi, încă o dată, ambianţa estetică a acestui loc central din Bucureşti!” Doamne, Dumnezeule mare, ce ne paşte!
    Libertatea presei? Insulta şi calomnia ca delict? Ofiţerii veghetori? Presiunea politicului? Înjurăturile preşedintelui Băsescu? Mogulimea coruptă? Dacă toate acestea ar fi rezolvate, să spunem, prin intervenţie divină, într-o bună zi, cine va rămâne să împingă statuia Regelui Carol din faţa bibliotecii? Cine alţii dacă nu tot bieţii intelectuali şi ziarişti, care au tras greul democraţiei şi până acum?!

LA POARTA EDITURILOR VALAHE

(Partea a treia) 

Am pierdut, aşadar, cinci luni ca două edituri să-mi respingă o culegere din texte de ziar. Cu inima îndoită, am contactat Editura Polirom, din iubitul meu oraş natal. Chiar dacă nimeni nu-i profet în satul său, măcar chinul a fost scurt. În ziua de 28 Februarie am contactat editura. A doua zi am primit un răspuns care mi-a direcţionat rătăcirea: “…Întrucât avem o colecţie specializată pentru astfel de volume, Ego. Publicistică, coordonată de dl George Onofrei, mi-am permis să-i transmit mesajul dvs., el fiind singurul în măsură să vă dea un răspuns.”

            Cum dl Onofrei întârzia să se manifeste, l-am contactat.  După aproape trei săptămâni, mi-a dat replica: “Stimate domnule Liviu Cangeopol, Răspunsul nu este unul afirmativ, însă ţine strict de criterii de ordin economic - tiraj estimat etc. Suntem într-o perioadă în care am refuzat mai multe volume de publicistică, fiind o decizie asumată de o serie întreagă de departamente din editură (editorial, marketing, comercial).” Nici nu apucasem să trimit manuscrisul. De altfel, din cele 12 edituri contactate, numai două au parcurs opera cu ochii.

Ce să înţeleg de aici? Că editura îşi va desfiinţa colecţia Ego. Publicistică şi că nu va mai publica acest gen de scriitură? Că decizia a fost luată la un nivel care depăşeşte competenţa redacţională? Că numele meu a căpătat o asemenea faimă în patria eliberată încât sunt un pariu editorial pierdut din start? Frământat de aceste negre gânduri, i-am scris îndărăt dlui Onofrei:

            “Îmi pare rău să aud că editura dvs trece printr-o pasă financiară mai puţin fastă, în ciuda clasamentelor întocmite de ziarişti corupţi. Totuşi, stau şi mă întreb dacă nu aţi accepta următorul târg: sunt dispus să suport toate pierderile financiare suferite de Editura Polirom în condiţii egale cu alte apariţii. Deşi: chiar n-ar aduce semnătura generalului Pacepa măcar un surplus de curioşi printre suta de mii de foşti ofiţeri de Securitate încă în viaţă, despre care aflu cu reţinută surpriză că deţin 80 de procente din averea ţării, dacă nu şi printre puhoaiele de turnători încă activi, prin diferite ziare, edituri, posturi de televiziune etc. etc.? Oameni de cultură şi cu stare materială. Faceţi-mi devizul, ca măcar pentru atâta hatîr să-mi fi riscat viaţa ca unii să ajungă în poziţii din care azi să-mi interzică semnătura în ţară.” N-a răspuns. Deduc că în joc e ceva mai mult decât îngrijorarea financiară.

            După ale două săptămâni, cu imn şi fanfară, Editura Polirom i-a lansat lui Cristian Tudor Popescu o… culegere de texte de ziar, Luxul morţii, cuprinzând articole publicate în ultimii patru ani în virtuoasele cotidiane Adevărul şi Gândul. Sub direcţia colecţiei Ego. Publicistică. Aş putea face de râs criteriul valoric al numitei colecţii şi numai enumerând autorii publicaţi. În caz că sunteţi curioşi, vă rog să faceţi domniile voastre cercetările cuvenite.

            Războiul meu cu editurile ajunsese în toi. Eu le bomardam, ele se apărau cum puteau: onorabila editură Paralela 45 – n-a răspuns nici până în ziua de azi (26 Aprilie 2008); puternica editură RAO – n-a răspuns nici până în ziua de azi; energica editură Corint – mesaj returnat, adresa (luată de pe saitul editurii) era greşită; vioaia editură Aula, a vestitului poet, eseist şi gânditor Al. Muşină – nici un răspuns; inimoasa editură Amarcord - mesaj returnat, adresa greşită; faimoasa editură ALL - n-a răspuns nici până în ziua de azi; moderna editură Tritonic - n-a răspuns nici până în ziua de azi. În fine, cu reţinerile de rigoare manifestate vizavi de directoratul lui Dinu Zamfirescu, am contactat Institutul Naţional pentru Memoria Exilului Românesc, aflat sub înaltul patronaj al Majestăţii Sale Regele Mihai I al Românilor. Ca exilat eu însumi, ce loc mai bun aş fi putut găsi? Acelaşi rezultat: nu mi-a răspuns nimeni nici până în ziua de apoi.

            Strivit de acest munte de ciocoiască nesimţire, am trecut peste orice şi am purces la ultima fază a încercării, pentru a dovedi ce era de dovedit. De ani de zile, foştii mei prieteni din Iaşi, seceraţi de amnezie, mi-au recomandat ditirambic Editura Compania, condusă de Petru Romoşan, un poet minor din Cluj care se afirmase în 1977 prin implicarea într-un scandal de orientare homosexuală de pe urma căruia marele critic literar Ion Negoiţescu, singurul scriitor român care aderase la Mişcarea Goma, s-a ales cu un şantaj securistic terminat cu scoaterea din ţară. Ca răsplată, tânărul poet a putut emigra în Occident, de unde, după ce a tras mâţa de coadă o perioadă, s-a repatriat. Nu mică mi-a fost sila şi nici mare mirarea când, în urmă cu câţiva ani, poetul Romoşan a depus o odă în metru bolşevic la poalele unuia dintre cei mai siniştri securişti români, Mihail Caraman, care a infiltrat structurile NATO prin anii ’70 la comanda Moscovei, de unde a aflat şi Ceauşescu într-un târziu că-şi primea ordinele. Amănunte despre ofiţerul kaghebist puteţi afla din scrierile generalului Pacepa (care a şi instrumentat “marginalizarea” caramană de atunci). Imaginaţi-vă, aşadar, o carte prefaţată de generalul Pacepa fiind propusă spre publicare unui asemenea personaj!

            Temerar şi modest, am contactat editura: “Din textuţele mele publicate săptămânal în ultimii şapte ani, am încropit o selecţie, cu un cuvânt premergător scris de generalul Pacepa. Până acum, am fost respins ori ignorat de 11 (unsprezece) edituri carpatine. Textele mele s-au bucurat de succes atât la critica de specialitate, cât şi la populaţia cititoare. Cei care m-au respins au făcut-o (stângaci) pe considerente financiare, jignind astfel şi puţina inteligenţă care mi-a mai rămas. Dacă te uiţi la ce verze au publicat şi continuă, ai o imagine adecvată a capacităţii lor de scuzare. Textele sunt incomode. Pentru unii, incomodă este şi prezenţa generalului Pacepa. Dar ţara este liberă. Eu, unul, pentru asta mi-am riscat viaţa când alţii dârdâiau pe sub pături, visând la ce-ar face ei dacă.... În fine. Aştept un răspuns. Vă mulţumesc pentru atenţie.”

            Răspunsul, nimic de zis, a venit repede: “Stimate domnule Cangeopol mulţumesc pentru ofertă. Cu părere de rău, deşi nu vă ignor deloc, ci dimpotrivă, mă văd obligată să vă refuz prompt propunerea. Voi fi deci a 12-a, fatală. Nu edităm pur şi simplu culegeri de articole. Raţiunea e simplă şi clară: ele nu interesează pe nimeni. Nici urmă de probleme economice. (…) Mulţumesc lui Dumnezeu, şi editurii îi merge bine. Dar îi merge bine pentru că servim o piaţă reală, cu publicuri reale şi librării reale şi ele. (…) Cât despre prefaţă, aici chiar am râs. Mi se pare util să v-o spun. Generalul Pacepa mi-e la fel de indiferent ca ploaia de alaltăieri. Problema reală e, editorial vorbind, că între d-stră şi el e o prăpastie în defavoarea d-stră şi în favoarea lui. La o adică, generalul ar putea fi onorat de o prefaţă a d-stră la un volum de-al lui, dar d-stră n-aveţi decât cioburi de adunat de pe urma prefeţei sale. Şi asta indiferent unde aţi tipări. Cu cele mai bune gânduri (absolut autentice), Adina Kenereş.”

            Mulţumesc de apreciere, stimată doamnă (doamna este soţia dlui Romoşan), dar dacă “nici urmă de probleme economice” iar generalul Pacepa vă este “la fel de indiferent ca ploaia de alaltăieri”, de ce aş avea doar “cioburi de adunat” din peisajul editorial mioritic, indiferent unde aş tipări? Acesta este rostul tăcerii. Ei rămân cu gradele, eu cu întrebările fără răspuns.

            Aşa s-a terminat confruntarea mea cu editurile libere şi private ale patriei în regim democrat, organismele care descoperă şi promovează valorile, după cum crede dl Patapievici. Ar mai fi multe de spus, şi voi mai spune, dar până atunci să reţinem un amănunt vital: editurile, ca şi alte instituţii de propagandă, au ajuns în mâinile cui trebuie, în slujba cui decide. 

            Am început cu opiniile (rătăcite) ale unui celebru erudit, voi încheia cu cele ale altuia, pentru că răspunsul la problema mea a venit de unde mă aşteptam mai puţin. De la bunul meu prieten, fost luptător anticomunist, înţeleptul om de cultură Luca Piţu. I-am povestit ce-am păţit, şi iată ce soluţie am primit: “Nimic nu te împiedică să uiţi România, să-ţi schimbi numele sau... să scrii în engleză precum Petru Popescu ori Andrei Codrescu. Ori să te asociezi cu alţi românofoni şi să întemeiaţi, cu fonduri americane, o editură, mai puternică decât Humanitas, unde să publicaţi numai cărţile celora de voi agreaţi, inclusiv operele complete ale Ghinărarului Defector.”

            Acum, pentru inutilitatea sarcasmului, e bine să amintim că, în Statele Unite, Ghinărarul Defector publică fără nici o restricţie. Dar unde am mai auzit noi asemenea sfaturi? Răsfoim prin memorie până întunericul este spulberat de lumina istoriei. În cadrul unei întâlniri cu scriitorii, Nicolae Ceauşescu a grăit: “Voi puteţi scrie ce vreţi, noi vom publica numai ce ne convine.” I-au trebuit ceva ani perlei de înţelepciune comunistă să prindă iar consistenţă, prin gura duşmanilor săi de atunci. În acelaşi ton de pierdută decenţă, bunul meu prieten continuă cu autoilustrată îndreptăţire: “Să-ţi reamintesc numai că în România preloviluţionară se citea mai mult, mai profund şi mai sistematic decât acum? Că întâlneai mai mulţi oameni de caracter?” Punem punct, căci e de ajuns. Aceasta este cheia de boltă a istoriei recente. Nu duşmanii mei de atunci îmi pun acum pumnul în gură, ci foştii oameni de caracter, care au ajuns să găsească virtuţi criminalului sistem. Criminal, de fapt, generalul Pacepa, care l-a trădat şi demascat. Criminal eu însumi, care n-am fost cu mult mai breaz.

(Partea a doua) 

Când, în August 2006, contactasem Editura Curtea Veche pentru a testa apele publicării romanului la care lucram, directorul editurii, dl Grigore Arsene, mi-a spus plin de francheţe că, în comparaţie cu marile case editoriale de la noi (Humanitas şi Polirom), colaborarea cu mica sa întreprindere nu mi-ar putea aduce decât două beneficii: onestitatea şi promptitudinea.   
Întâmplarea a făcut să mă întorc la Editura Curtea Veche cu manuscrisul selecţiei articolelor mele publicate în presa exilului ultimilor şapte ani, respinsă de Editura Humanitas pe motiv de configuraţie modificată. Pentru început, cel puţin unul din criteriile mai-micii edituri a funcţionat: după expedierea manuscrisului, am primit răspuns aproape instantaneu.
    De oferta mea urma să se ocupe distinsa Doina Jela, până nu demult la… Humanitas, unde se distinsese prin publicarea unui număr impresionant de volume acuzatoare la adresa sistemului comunist român. Altfel zis, aparţineam organic aceleiaşi tabere. Veştile bune veneau una după alta. După cum a afirmat, venirea la Curtea Veche i-a asigurat o independenţă editorială sporită, bazată pe prestigiul autorilor mai mult decât pe vandabilitatea lor. Auspiciile erau favorabile.
După două săptămâni primesc următorul mesaj: “Dragă Domnule Cangeopol, nu am ajuns vineri, din cauza târgului de carte. Acum am vorbit cu băieţii aici. Practic, textul dvs. ar trebui cules din nou şi, încă, nu e sigur, cu ce au dat diacriticile dvs. când “au trecut graniţa”, că va reuşi cineva să-l culeagă corect. Cred aşadar că singura soluţie este să îmi trimiteţi un text cules în  times new roman cu diacritice şi să fie tot cules în acelaşi program. Presupun că asta  va întârzia puţin  intrarea în lucru a cărţii dvs., dar nu mai mult decât ar întârzia-o dacă am da totul la recules aici.” Incompatibilităţi tehnice, Slavă Domnului!
    Prin amabilitatea unui prieten din ţară (Dumitru Ungureanu, căruia îi mulţumesc şi cu această ocazie), am reuşit convertirea şi reexpedierea manuscrisului. Implacabil, săptămânile au luat-o la vale. A trecut Crăciunul, s-a consumat Anul Nou, s-a dus şi Sf. Vasile, a fost celebrată Boboteaza şi sărbătorit Sf. Ioan, a fost aproape ignorată ziua de naştere a Elenei Ceauşescu şi ignorată de-a dreptul cea a lui Mihai Eminescu. De Ziua Unirii, nu m-a mai ţinut răbdarea, mi-am luat inima în dinţi şi am făcut o întrebare: “Stimată Doamnă Doina Jela, Nu vreau să vă pun pistolul la tâmplă, dar aş dori, totuşi, un pic de semn de la dvs. în privinţa antologiei mele jurnaliere. S-au scurs mai bine de două luni de când am contactat editura dvs. şi aproape patru săptămâni de când v-am remis o versiune compatibila cu fonţii autohtoni. Dacă sunt probleme, lăsaţi-mă să ştiu. Nu se va supăra nimeni mai mult decât e cazul. În rest, numai bine. Cu stimă, Liviu Cangeopol.”
    La capitolul promptitudine nu am ce să le reproşez nici acum. Răspunsul a venit în aceeaşi zi: “Dragă Domnule Cangeopol, Vă rog mult să mai aveţi un pic de răbdare. Exact acum o lună jumătate mi-am rupt mâna. Am crezut că după scoaterea ghipsului lucrurile vor sta mai bine, dar nu e aşa, cel puţin pentru moment. Urmează tot felul de terapii, ele însele nu cine ştie ce, dar cozile la clinicile din România sunt ceva ce nu aş vrea să vă mai amintesc. Este absolut primul manuscris ofertă pe care am de gând să-l citesc imediat ce treburile curente cu care am rămas în urmă două luni, aici la editură, vor fi rezolvate. Vă rog să mă înţelegeţi. Nu avea cine să mă înlocuiască şi nici nu am vrut să mă înlocuiască cineva. Vă rog doar încă o dată să aveţi puţină răbdare. (Observaţi că nu am zis “putzintică”), cu stimă, Doina Jela.” Ce poţi să spui? Oleacă de răbdare mai puteam avea, că doar nu dau minerii. Iar apoi, doamna nici nu putea da paginile (aproximativ 350) cu mâna în ghips ori la, respectiv, terapie.
    După alte trei săptămâni, primesc un mesaj încurajator: “Stimate Domnule Cangeopol, Nu vreau să arunc răspunderea în altă parte, mai ales că ar fi tot la mine în editură. Am să vă spun totuşi că am făcut un referat favorabil lucrării dvs., dar consiliul editorial nu s-a întrunit încă toată această săptămână, lipsind când cineva, când altcineva. Vă ţin la curent, cu scuze, Doina Jela.” De astă dată condiţii de organizarea muncii pe fundal meteorologic agravat, căci Capitala zăcea sub nămeţi cât casa iar primarul călătorea nepăsător prin Occident, după cum l-au demascat ziarele. Oricum, referatul a fost favorabil, asta e tot ce conta. O săptămână în plus sau în minus nu era foc. Ofer citirii publice un fragment din prezentare:
“…Eseuri despre România actuală, ale unuia dintre cei mai notorii disidenţi ai regimului Ceauşescu, care a părăsit România stabilindu-se în SUA aproape imediat după decembrie 1989 (în realitate, asta s-a întâmplat pe 22 Septembrie 1989 – n.a.), fără să înceteze să-i urmărească de acolo evoluia. Deosebit de nou în cartea lui este faptul că, nefăcând parte din nici o grupare, autorul e liber de orice parti-priuri, nu însă de simpatii şi antipatii tranşant exprimate. Publicistica lui acoperă ultimul deceniu de postcomunism înregistrând cele mai importante evenimente petrecute pe scena politică internă.”
Frumoase cuvinte, dar, fript cu naţia, nu mi-am pus nicio speranţă.
    În sfârşit, au fost necesare încă alte zece zile pentru întrunirea Consiliului editorial, care a dat verdictul definitiv, redat astel în exprimarea doamnei editor: “Dragă Domnule Cangeopol, Îmi pare rău să vă spun că propunerea mea nu a întrunit sufragiile bordului editurii. Bilanţul financiar al contribuţiilor colecţiei Actual la sfârşitul anului a dus la nişte decizii drastice în ce priveşte cărţile pe care le păstoresc. Îmi pare sincer rău (…), eu am dorit ca acest volum să apară la noi. Cu gânduri bune, Doina Jela.” Oare câţi membri să aibă “bordul” unei edituri mai degrabă mici? O fi făcând parte din el şi dl Arsene (cel ce-mi propovăduia onestitatea şi promptitudinea)? Să treacă, oare, editura prin vitregii financiare? De unde au bani să-l cheme cu pompă şi cazare pe marele scriitor Orhan Pamuk, atunci? Nu m-am putut abţine să n-o întreb pe distinsa editoare cum de i-a fost necesar atâta timp ca să afle ce ştia deja de la sfârşitul anului trecut, şi anume că nu mai poate publica volume în numita colecţie?
    Răspunsul a venit tot repede. Doamna îşi manifesta mâhnirea că-i puneam la îndoială buna credinţă, dar din scrisoare nu voi spicui decât o idee capitalistă: “Cum îşi folosesc banii proprietarii de edituri e, în cele din urmă, opţiunea lor.” Cât se poate de adevărat. Numai că să ne gândim o clipă la sentinţele dlui Patapievici referitoare la justeţea promovării făcute de particulari pe aripile pieţei libere şi s-o uităm imediat. Redau mai jos răspunsul meu:
“Doamnă Doina Jela: Desigur, o editură face absolut cum îi e vrerea. Numai că am stat atârnat timp de patru luni, iar acum trebuie să o iau de la capăt. Şi aşa scrierile de acest gen sunt perisabile. Oricum, ca notă de umor amar, aflu că editura respectivă i-a publicat recent o culegere dlui Alexandru Călinescu. Nu mă bucur s-o spun, dar dacă sunt textele publicate de dumnealui în Ziarul de Iaşi, nu mai înţeleg nimic. Sunt atât de convenţionale, de insipide, de terne încât te apucă melancolia. (…) Chiar nu credeţi că o carte bine promovată, scrisă de un fost luptător anticomunist, cu o prefaţă de unul dintre cei mai importanţi factori anticeauşişti (indiferent de opiniile forjate de Securitate din 1978 încoace), cu articole lăudate de toată lumea (mai puţin de cei atacaţi), la marginea pamfletului şi uneori a vizionarismului, n-ar fi atras nici măcar o mie de cititori? Atrag răvaşele de-acum banalizate ale lui Tudor Octavian, scriitorul de casă al lui Felix? Cum să nu fii frustrat? La 18 ani de la lovitura lui Grîşko, suntem la fel de democraţi ca şi nord-coreenii. Nu vi se pare o ruşine că lui Paul Goma nu-i publică nimeni cărţile? Să nu existe nicio editură cu adevărat liberă în România? Niciuna?”
    Până să aflu un răspuns concret la această sinistră întrebare mai aveam de alergat.
VA URMA

(Partea întâi)   
Cazul exemplar al zidarului ajuns peste noapte speranţă a muzicii clasice internaţionale a iscat luări de atitudine şi din partea unor personalităţi culturale marcante, nu numai a obişnuiţilor analişti plătiţi cu ora. Horia-Roman Patapievici, directorul Institutului Cultural Român, a compus un eseu intitulat Miopia şi Curajul, găzduit de Evenimentul zilei din 20 Martie, care parcurge ideea implicării statului în depistarea şi promovarea valorilor neamului. Competenţa autorului este mărită de specificul instituţiei pe care o conduce, hărăzită să asigure promovarea produsului nostru cultural.

    Întrebându-se dacă statul trebuie să fie responsabil pentru “identificarea şi selectarea talentelor”, dl Patapievici consideră că: “…nu în sarcina statului trebuie să cadă omologarea talentelor. Talentele trebuie să se descurce singure, neasistat, pe piaţa care le e specifică, fără „Cântări ale României“ care să le distorsioneze selecţia ori să le forţeze, impropriu, confirmarea (ori infirmarea).” Domnia sa raţionează ca un talent deja identificat, care a trecut de faza aceasta, aşa că nu se mai pierde în detalii. Ai valoare, eşti respectat până la urmă, într-un fel sau altul. Deşi, cu directori ca el, n-ai nici o şansă.
       Pe nerăsuflate, se ajunge apoi la promovarea talentelor gata descoperite. Autorul consideră că “este esenţial (…) ca acţiunea statului să fie influenţată şi corectată de piaţa liberă, nu ca piaţa liberă să fie influenţată şi corectată de către stat.” Asta ar fi teoria, care, în calmul bibliotecii ori al cafenelei, sună ideal. Realitatea e alta. Căci piaţă liberă a avut mijloacele de informare ale patriei care continuă să promoveze nestăvilit valori deşănţate şi complet cretinoidale, formând un public armonios cu maneaua, frivolul şi impostura. Principiul expus funcţionează, poate, în cadrul unei societăţi bine delimitate cultural, în care ierarhiile n-au nimic aberant, dar nu într-o ţară devastată de gustul pervertit al propagandei de partid unic, format prin “Cântări ale României”, o ţară ale cărei elite culturale au fost exterminate cu program.
    Totuşi, la acest capitol, dl Patapievici propune următoarea alternativă: “Vrem ca valorile să fie libere (adică decizia asupra ceea ce merită şi ce nu merită să fie promovat să aparţină pieţei)? Atunci promovarea lor ar trebui să fie preponderent privată.” Vom reveni. Al doilea termen al alternativei: “Admitem ca promovarea unei valori să decurgă din oficializarea ei? Dacă da, atunci vom da întâietate acţiunii statului.”  Dl Patapievici analizează dilema astfel: “E limpede că nici o opţiune exclusivă nu e mulţumitoare: trebuie făcută o medie inteligentă, care, în formula ei practică, depinde de foarte mulţi factori, umani şi instituţionali, care nu pot fi enumeraţi aici.” Ce păcat!
    Cel puţin în domeniul editorial, despre care îmi va face o mare plăcere să vorbesc în continuare, folosirea termenilor “piaţă liberă” şi “privat” este cel puţin hazardată. Cât de liberă este piaţa editorială din România? Liber editorial înseamnă independent de orice alte criterii decât cele ale valorii artistice a unei lucrări şi a eventualului profit adus de vânzarea ei. Oare aşa stau lucrurile?
    Pentru a stabili cu claritate, conciziune şi independenţă situaţia, voi fi nevoit să mă refer la experienţa personală. În Aprilie 1988, cotidianul parizian Liberation publica un interviu în care criticam în termeni duri realităţile patriei ceauşiste. A fost momentul care a marcat intrarea mea în firava mişcare de rezistenţă anti-comunistă. Apoi, împreună de Dan Petrescu, am scris o carte în care demascam tot ce puteam, considerată una din puţinele evenimente de acest gen din peisajul carpatin. Fragmente din carte au fost citite la Vocea Americii pe când autorii se aflau în ţară. În Octombrie 1989, am început o fructuoasă carieră de publicist, care, în aproape 20 de ani, mi-a prilejuit producerea a aproximativ o mie de articole. Câteva din ele au fost bine primite, altele mai puţin, în funcţie de calitatea şi hramul cititorului. Am avut şi detractori, cum am avut şi admiratori.
În 1994, la cererea lui Silviu Lupescu şi a eruditului Luca Piţu, am întocmit o selecţie din aceste articole, pentru a fi publicate sub egida Editurii Institutului European (aflat, cu ruşine trebuie să recunosc, în posesia lui Iosif Constantin Drăgan). Nu mică mi-a fost mirarea să văd că, după ce prietenii mei insistaseră atâta vreme, erau acum puşi în situaţia de a-mi respinge producţiile jurnaliere. Silviu Lupescu s-a plâns unui prieten comun că nu vrea să-şi piardă slujba (care era la particular, nu la stat), iar Luca Piţu a încercat să mă persuadeze că, format fiind de cititorii mei din America (împărţim vinovăţia), iar stilul lor fiind altul, e normal să nu fiu pe deplin  gustat de cei din ţară.
        De-a lungul anilor de piaţă liberă, zeci, dacă nu sute de ziarişti au încropit antologii pe care le-au menit publicării. De la Ion Cristoiu şi Tudor Octavian la Alexandru Călinescu, Mircea Cărtărescu, Cristian Tudor Popescu şi Lucian Mândruţa. N-am nici o idee cât de bine s-au vândut şi ce profit au făcut editurile de pe urma lor. Numai că eu, lămurit cu gustul băştinaşilor, mi-am văzut de treabă şi n-am mai încercat. Viaţa m-a învăţat să fiu modest. Mi se părea o sărbătoare când vreun săptămânal catadicsea să-mi publice câte un articol.
    Lucrurile s-au precipitat vara trecută, când Lidia, la 18 ani de la debutul meu gazetăresc şi la 14 de la eşuata tentativă editorială, a început o campanie de a mă convinge să-mi schimb atitudinea, influenţată, pesemne, şi de faptul că prestigioasa Editură Humanitas tocmai îmi publicase un roman. Acum, peripeţiile publicării acestui roman ar merita ele însele o poveste aparte, ce nu-şi găseşte locul aici. Până la urmă, am cedat.
    Am strâns la un loc articolele publicate în ultimii şapte ani, am eliminat cele cu tematici perimate ori nu prea strălucit scrise şi le-am păstrat pe cele mai reuşite (în umila mea opinie). Am apelat la generalul Pacepa să-mi scrie un Cuvânt înainte. Cu toate că aveam convingerea că nu voi izbândi, în ciuda declaraţiilor lor democratic sforăitoare, am luat cu asalt editurile valahe precum grecii zidurile inexpugnabile ale Troiei. Lor le-au trebuit zece ani de curaj mitologic şi viclenie odiseică pentru a învinge; mie, doar şapte luni, ca să trec prin furcile caudine ale unui număr de 12 edituri de piaţă liberă şi să pierd, prăvălit într-o mlaştină de scârbă, frustrare şi dispreţ.
    Întâi, am încercat la Humanitas, din două motive clare: editura îmi mai publicase o carte, iar directorul ei, Gabriel Liiceanu, era unul dintre demascatorii cei mai proeminenţi ai lichelismului românesc post-ceauşist, planând, în multe puncte, pe coordonatele aceleaşi retorici. Asta a fost în luna Septembrie, când i-am scris: “Vă deranjez cu oferta unei culegeri de comentarii politice publicate în ultimii şapte ani în ziare din Statele Unite şi România, Spaţiul mioritic al dezastrului continuu, cu o prefaţă de 11 pagini scrise de generalul Ion Mihai Pacepa (singura ocazie în care, după ştiinţa mea, generalul Pacepa îşi pune semnătura în favoarea unui autor român). Culegerea ar avea în jur de 350 de pagini şi este rodul unei selecţii riguroase. Dat fiind caracterul independent al părţilor componente, unele din ele pot fi, la nevoie, eliminate.”
Răspunsul a venit cu promptitudine germanică, demnă de un discipol heideggerian, şi încă mă bucur să spun că a fost extrem de favorabil. Am trimis manuscrisul şi m-am pus pe aşteptat.
    După circa două luni de zile de neagră nerăbdare, văzând că realitatea dâmboviţeană a încremenit în proiect, mi-am luat inima în dinţi şi mi-am permis să mai trimit o scrisoare: “Am, de la distanţa atlantidă la care mă aflu, percepţia valorii aproximative a presiunilor constante cărora le sunteţi supus. Nu sunt nici măcar nerăbdător. Spuneţi-mi doar dacă sunt şanse să apară. Generalul Pacepa tocmai a împlinit 79 de ani. Nu mai e nici el tânăr. Cu speranţa că mi-aţi înţeles îngrijorarea, vă urez numai bine.” De data asta am atins tonul potrivit, ori planetele s-au aliniat ori ceva s-a întâmplat, că a doua zi am primit un răspuns de la dna Bodea, unul din directorii editoriali: “Ştiu că aşteptaţi un răspuns de la noi - îmi cer scuze pentru întârziere, dar abia săptămâna trecută a fost definitivată structura catalogului nostru pentru 2008. Din păcate, numărul mare de titluri deja angajate prin contract pentru publicare, precum şi configuraţia actuală a colecţiilor mă obligă la un răspuns negativ.”
Traian Ungureanu publicase două culegeri editoriale cu doar câteva luni mai devreme fără să fi tulburat câtuşi de puţin configuraţia colecţiilor. Orice rând scris de Mircea Cărtărescu este iute tipărit, fără a i se face măcar o minimă corectură. Ultima carte a lui Stelian Tănase i-a fost smulsă din mână şi dată în lucru fără ca autorul să-i fi stabilit măcar titlul, darămite să fi fost prinsă în planul editorial. Iar cu un an înainte acceptaseră romanul meu fără să le pese de catalog.
Oricum, lucrurile se mai schimbă (de regulă, nu în bine), iar eu nu sunt nici Traian Ungureanu, nici Mircea Cărtărescu, nici Stelian Tănase, valori produse şi promovate de piaţa liberă. Eu, cel mult, sunt un produs al câtorva cititori exilaţi, a cărui lipsă de notorietate nu poate fi compensată nici de asocierea cu numele celebrului general.
Oricum, e de aşteptat ca, în 2008, Editura Humanitas să scoată pe piaţă, pe piaţa liberă, cărţi cel puţin la fel de valoroase precum antologia propusă de mine. La o editură atât de prestigioasă nici nu-i de mirare. Numai că, prin următorul pas, pretenţiile încercării mele au coborât.

RECUNOAŞTEREA VALORII ÎN SATUL NATAL

    Pentru români, Costel Busuioc, vedeta smulsă din ghearele anonime ale zidăriei prin harul unui “miracol genetic”, cum l-a denumit un ziarist britanic, este un dar grecesc, pentru că, în loc să ne bucure, ne arată încă o dată cât de  aroganţi, idioţi şi meschini suntem. Povestea lui Pavarotti din Banat (deşi, cântăreţul îşi trage obârşia dintr-un sat de lângă Iaşi) este cea a succesului clasic, pe care toţi îl visează, dar în care nu  crede nimeni. O seamă de aspecte ale întregii poveşti, care cine ştie cât va ma continua, sunt pline de învăţăminte amare pentru cei mulţi. Căci norocul unuia evidenţiază ghinionul celorlalţi.
    Sărac lipit pământului, moldoveanul s-a lăsat luat, mai intâi, de valul emigraţiei interne, apoi de zborul peste ţări şi gări şi s-a trezit zidar la stăpân pe malurile peninsulei iberice. Acolo, spune legenda, cântând pe schelă de dorul patriei natale, a fost auzit de un compatriot cu gânduri de mărire, care, impresionat de vocea de hulub vrăjit a  mânuitorului de mistrie, a contactat un post de televiziune pentru a promova valoarea. Au urmat audieri şi faze de concurs, câştigate la pas de talentatul constructor, ajuns celebru cât ai bate din palme. Românul a câştigat finala concursului de amatori şi a obţinut semnarea unui contract cu firma Sony. De acum înainte, dacă nu se va întâmpla o nenorocire, Costel Busuioc nu va mai pune mâna pe mistrie, cancioc şi cumpănă, ci doar pe microfon, buchete de flori şi cărămizi de bani. Cine n-ar vrea să fie ca el! Să stea cu mâinile sub cap cât îi ziulica de lungă, să soarbă şampanie cu pai de juma’ de metru din pahare de argint, să fumeze trabuce bulbucate, să dea autografe în intimitate unui interminabil şir de femei fatale şi să ia masa cu capete încoronate. Ehe… Să nu mai dea cu mistria la casele altora, să aibă el palatul lui, cu şofer, cameristă şi valet.
    Cât de falsă e această imagine, nu puţini vor fi cei care să spună: un ţăran cu noroc chior; l-a făcut mă-sa cu voce şi nu-i mai trebuie nimic. Mai rău: pe forumul unui cotidian bucureştean, un binevoitor ne atrage atenţia că Pavarotti din Banat ar fi… ţigan sadea. Aşa că, fraţi români, mai moale cu laudele că ne facem de râs. Cam în acelaşi registru în care un scenarist anonim îl acuza de plagiat pe Cristian Mungiu, după câştigarea Marelui Premiu la Cannes. Aşa, ca să-i stea în gât. De ce nu? Cam atât despre glasul poporului.
    Ca de fiecare dată în ocazii similare, oficialităţile patriei nu s-au dezminţit. Luate prin surprindere, somităţile de resort s-au îmbujorat la faţă de plăcere, ca şi cum ar fi avut un merit esenţial în succesul absolut individual al pavarotelui carpatin. Când a aflat că tânărul a mai refuzat o bursă de studiu în Occident, ministrul Culturii i-a oferit şi el una, la Bucureşti, că doar nu-l durea gura. Dacă ar afla că într-un sat din Făgăraş, să spunem, se află un cioban care cântă de vin oile plângând la păscut, cum credeţi că ar reacţiona dl ministru? Nici în cot nu l-ar durea în an electoral.
    Un membru liberal al Comisiei de Cultură a Camerei Deputaţilor a declarat că ar dori să îl implice pe Costel Busuioc în proiecte de promovare a imaginii României în Spania, urmărind să dea lovitura mult aşteptată la capitolul percepţiei occidentale. Costel Busuioc a reprezentat România în Spania ca zidar, în cel mai bun caz, dacă nu ca victimă a prejudecăţii căpşunare, infracţionale, rome şi barbar năvălitoare. Ca tenor de succes (dacă va ajunge vreodată), ar fi îndreptăţit să reprezinte Spania, ţara ale cărei instituţii şi telespectatori l-au descoperit şi propulsat ca atare, şi nu România, unde a cunoscut mămăliga sărăciei, a umilinţei de a fi catalogat drept urât şi prost, care l-au decis să-şi ia lumea în cap. Ce i-a dat lui ţara? A trecut prin şcoală fără să-l bage niciun profesor de muzică în seamă, dacă o fi bătut la porţile consacrării băştinaşe e de presupus că numai şuturi în fund a primit, majoritatea prietenilor l-au descurajat, mentalităţile de popor aflat în sclavie l-au ţinut legat de neputinţa lipsei de îndrăzneală. Vocea nu i-a format-o nici ţara, nu i-a dat-o nici poporul.
    Au existat exemple şi în cazul altor popoare când valorile locale au trebuit să se afirme întâi peste hotare ca abia apoi să se califice să fie recunoscute şi la ele acasă. Nu mai departe de William Faulkner şi Jonathan Littell, fii ai bravului popor american. Dar unde la alţii aceste cazuri sunt considerate excepţii, la noi ele formează regula de aur a lipsei de discernământ, amestecată cu invidie ori, în cel mai bun caz, orbire profesională. Pe de altă parte, nici că am fi prea buni de exemplu, atâta timp cât comunismul care a căzut peste noi a agravat trăsăturile fireşti ale naţiei. Totuşi, reprezentăm un vârf.
    Cu greu îmi vin în minte valori culturale carpatine recunoscute pe plan internaţional care să se abată de la regulă: George Enescu, Dinu Lipatti, Constantin Brâncuşi, Emil Cioran, Mircea Eliade, Eugen Ionesco, Vintilă Horia. Ne-am oprit la românii care au reuşit să se refugieze în Occidentul putred înainte de a pune Securitatea mâna pe ei. Colegii lor de generaţie care au rămas acasă fie au înfundat puşcăria (Mircea Vulcănescu, Petre {uţea, Constantin Noica), fie au trebuit să decadă în compromisuri culturale (Tudor Arghezi, Mihail Sadoveanu, George Călinescu), fie au fost racolaţi de Securitate (Ion Caraion, Alexandru Paleologu, Ştefan Augustin Doinaş), fie au fost trecuţi în regimentul anonimului bine temperat (Lucian Blaga, Ion Barbu, Ion Vinea). Acum, România, în măsura în care îşi mai aminteşte de ei, se mândreşte cu toţi.
    Au dat şi generaţiile mai recente valori unanim recunoscute, dar mai puţin acasă la ele. Ioan Petru Culianu ar fi un exemplu aproape perfect. Nu mai era mult şi savantul român ar fi dobândit recunoaşterea internaţională la care era îndreptăţit. L-au asasinat compatrioţii lui, la timp. Cristian Mungiu, înainte de a fi fost copleşit cu laudele criticii mondiale şi majoritatea premiilor de prestigiu profesional, fusese umilit în repetate rânduri de ai lui, respingându-i-se proiect după proiect, în favoarea unor fosile comuniste cu pile şi tupeu. Într-o situaţie similară se află şi ceilalţi reprezentanţi ai noului val de cineaşti români.   
    Un caz aparte îl constituie Paul Goma, un autor publicat de cele mai prestigioase edituri occidentale, dar perfect ignorat de cele din patria natală. Dacă pe vremea comunismului comportarea confraţilor şi a instituţiilor părea firească în aberanta stare naturală a unui sistem delirant, ce se întâmplă cu acest scriitor în zilele noastre este o crimă pentru care românii vor plăti într-o zi. În cadrul oricărui popor operează prostia, vulgaritatea, ignoranţa, mârlănia şi opulenţa, dar dacă sunt puse în oglindă vedetele zilei cu valorile ignorate, rata ierarhiilor răsturnate capătă la români cote alarmante.
    Deschideţi la întâmplare orice revistă literară din ultimii zece ani şi întocmiţi o listă cu maculatura care face obiectul recenziilor, în dauna cărţilor lui Paul Goma. Priviţi-i pe directorii de revistă şi criticii de serviciu în ochi. Să nu vă aşteptaţi să vedeţi mare lucru. Întrebaţi-i de ce preferă să scrie despre Vasilian Cârnăţescu ori Veronela Clampan, când ei însişi ajung la concluzia că opera analizată e o ruşine judeţeană, dar nu spun o vorbă despre cărţile lui Paul Goma? Ce s-ar întâmpla cu toată armata noastră de critici bicisnici dacă acesta ar primi Premiul Nobel? Ori o carte de-a lui ar fi ecranizată de un regizor care ar primi acoladele unui juriu internaţional? Câţi nu s-ar trezi prieteni vechi cu autorul… Ce l-ar mai medalia oficialii şi l-ar mai pune să ne reprezinte peste hotare… Ce l-ar mai copleşi cu onoruri liderii politici şi l-ar mai invita la can-canuri şi poveţe tocşoiştii naţiei televizate…
    Cum să nu se scurgă valorile neamului peste hotare, măcar şi de sila de a fi recunoscute la ele acasă?