Revistă - Forum a Românilor Americani


Arhiva: Nr. 178; Nr. 179; Nr. 180; Nr. 181; Nr. 182; Nr. 183-184; Nr.185;  Nr.186;  Nr.187;  Nr.188-189;  Nr.190;  Nr.191-192; Nr.193; Nr.194; Nr.195; Nr.196; Nr.197; Nr.198;  Nr.199; Nr.200; Nr.201; Nr.202;

Axente


Octavian D. CURPAŞ

Curpas Un nou volum de poezii: “Mesajele binecuvântării!”
    După ce a debutat în urmă cu un deceniu cu volumul “Comori pentru Cer”, poetul Nelu Tripon din Chicago revine în atenţia publicului iubitor de poezie şi a cititorilor consacraţi, cu un nou volum de poeme, intitulat “Mesajele Binecuvântării”. Publicată la editura “Tutimex” din Arad, cartea conţine poezii creştine care, aşa cum afirma pastorul Valentin Popovici în prefaţa cărţii, “ar putea declanşa trezire, inspiraţie şi zidire în toate bisericile lui Hristos”. Poeziile lui Nelu Tripon aduc pe lângă satisfacţia artistică, specifică poeziei în general, sentimente ce marturisesc credinţa în Dumnezeu. “Pentru mine poezia nu înseamnă numai o înşiruire de cuvinte cu sau fara rimă, ci reprezintă o parte din arta frumuseţii spirituale” a ţinut să precizeze poetul. 
Nelu Tripon    Nelu Tripon a locuit în decursul anilor în statele Florida, Ilinois şi Arizona. Cea mai mare parte din anii petrecuţi în SUA, a locuit în Chicago, unde a revenit întotdeauna cu placere. Autor foarte silitor, în căutare, pătruns de spiritul Impărăţiei care vine, Nelu Tripon este caracterizat de o dorinţă acerbă de-a se implica în activitatea misionară oriunde este solicitat. Aplecat spre nevoile de toate felurile ale semenilor, dar con-ştient în primul rând de belşugul vieţii în ascultare de Domnul, de valoarea moştenirii sfinţilor şi pedeapsa ce-i asteaptă pe împotrivitori, pe necredincioşi, ori pe prefăcuţi.
    “Trăiesc un sentiment aparte de fiecare dată când mesajele transmise prin versuri ating sufletele oamenilor şi răspund nevoilor spirituale existente” – ne-a mai mărturisit poetul. Domnia sa apreciază orice încercare a cuiva de a compune dându-şi seama că dorinţa de-a scrie poezii se naşte înăuntrul fiecăruia şi cu cât această dorinţă se amplifică, vine şi momentul expunerii publice a acelor versuri. Cel care oferă înţelepciunea şi talentul este însuşi Creatorul fiinţei umane. El ştie să dea ploaie peste ogorul semănat, peste sămânţa de bună credinţă semănată uneori chiar cu mijloace mai rudimentare. Din aceste perspective, am putea spune că Domnul răsplăteşte munca, nu înţelepciunea sau darul.
    În momentul de faţă, poetul Nelu Tripon lucrează la cel de-al treilea volum de poezii care se va intitula “Vocea Speranţei Divine”, care după toate probabilităţile va vedea lumina tiparului la începutul anului 2009. “Timpurile pe care le trăim, conform Cuvântului Sfânt sunt vremurile sfârşitului caracterizate prin dezastre naturale de o mare intensitate, războaie, oameni răi, creştini debusolaţi şi biserici apostate. +n această perioadă, copiii lui Dumnezeu ţintesc spre punctul final în veşnicie, căutând să rămână cu Domnul” –remarca poetul român din “Windy City”.
    Potrivit profesorului Dumitru Buhai, “Mesajele binecuvântării” este un aport inedit în îmbogăţirea tezaurului poetic creştin aducând noi speranţe, noi frumuseţi şi o credinţă curată şi sfântă, aducătoare de mântuire în credinţa în Domnul Iisus Hristos”. Cei care doresc să intre în posesia acestui volum de poezii, costul unei cărţi este doar de $10 şi poate fi comandată la numerele de telefon:(773)284-6579 & (773)319-5024 sau prin email la adresa: NeluTripon@yahoo.com Octavian D. Curpaş

Phoenix Mission – un grup de misiune fara bariere denominationale!
    Phoenix Mission este un grup interconfesional de misiune care reuneste periodic crestini de toate denominatiile din Arizona, cu scopul de-a crea punti de legatura intre toti romanii din statul Marelui Canion. Constienti fiind de faptul ca unitatea crestina contribuie substantial la unitatea romanilor de pretutindeni, ne propunem sa promovam aspectele fundamentale ale invataturii si eticii crestine. Dorim sa precizam ca, desi are mai multe denominatii, crestinismul este de fapt o singura religie. Temelia crestinismului este invatatura unica si suprema a Mantuitorului Hristos. Prin urmare, credinciosii ar trebui sa-si conformeaze viata cu aceasta invatatura, traind intens pe toate planurile vietii spirituale, in comuniune de iubire cu Dumnezeu si cu semenii, in drumul lor spre obtinerea mantuirii care ne-a fost adusa obiectiv de Iisus Hristos. Deficienta comuna tuturor denominatiilor crestine este discrepanta dintre dogmatica si viata practica. In timp ce invataturile divine elementare sunt eludate in mod constant, crestinii sunt preocupati cu precadere de codul social, obiceiuri si datini umane practicate la scara larga de societatea pe care o frecventeaza. Ideea de la care pornim este ca toti crestinii, indiferent de culoare confesionala, ne-am indepartat de Creatorul Universului si avem nevoie de o restaurare a principiilor sanatoase atat in viata individuala cat si cea familiala.
    Phoenix Mission incurajeaza totodata promovarea valorilor culturale si a limbii romane aici pe taram american si incearca sa dezvolte totodata un climat de cooperare bazat pe prietenie si respect. Mai multe amanunte despre aceasta misiune puteti afla pe site-ul: www.phoenixmission.org
Ovidiu Tira - Phoenix Mission Team


Romanian youth unneccesarily dies in a truck accident!

    The news that musician Ciprian Fodorean died in an automobile accident while taking his driver’s license exam in Cluj, Romania shocked the Romanian community in Arizona.
        Ciprian was on 25 years old when the accident occurred, and just a few months after he left the Grand Canyon State, where he lived a year and a half. The young musician was a licensed piano player at the Music Academy “Gheorghe Dima” in Cluj and was working on his master’s degree in bel canto.
    According to the newspapers from Cluj, Ciprian was at a semi-trailer truck driving school where he was waiting for his colleague to complete the driving exam. Ciprian was seated in the trailer portion in the back of the truck waiting his turn tociprian go to the wheel. At a crosswalk, the young man (driver) stopped so that the pedestrians may cross the street. At that moment, apparently Ciprian thought that it was his turn to take the driving exam and stepped out of the truck, but the truck continued moving forward, Ciprian lost his balance and fell under the wheels of the truck as it crossed the street. Only after the semi-truck returned back to the street did the driver and the other passengers realize what happened. At this tragic scene was a police officer, the board chief of Driver’s licenses, Dan Florian, gave reporters an interview to free himself from any guilt:” There’s no problem if the students stay in the trailer of the truck as someone is taking the driving. In these trucks there are benches where the students can sit.  According to reports, the driver made it clear to Ciprian to sit in his bench and wait for the him to come and say its his turn. Reports also state that the instructions were very clearly given. Its normal for any parent to try to find a guilty for the death of their son, but Adrian Micu, is not guilty”.
    Reading these stories, one cannot help but ask a few a elementary questions.
    First of all, what law does it state that the students should be transported in the rear of the trailer? Also, how do we know he exited the trailer because he thought it was his turn to drive? Is this the only possibility? (what if, perhaps, he became nauseous in the trailer and tried to get off)?
    Let’s assume that there is such a law that allows students to stay in the trailer portion of the truck, but what safety measures were put in place for the well being of the passengers. Also, what steps were taken by the instructor to properly communicate with the students in the trailer? How is it possible that the semi-truck rolled over the youth and the instructor didn’t feel the impact and allowed the truck to continue on its journey while the young man was struggling for his life. How did the police investigation come to the conclusion that Ciprian death was deemed an accident with no one at fault? The police officer and the instructor ignored the rear view mirrors during the exam and only realized what happened once they returned to the scene. From reports made at the scene, it states that the young man was still alive once the ambulance arrived. Nonetheless, because Ciprian had lost a lot of blood, the paramedic couldn’t save him. In such situations, every second is vital. Therefore had the officers been observant, they would have realized the accident right away, and called for an ambulance, Ciprian chances for survival would have been much greater.
     It’s also remarkable that the authorities (police and the driving school) had no interest to this day to contact the Fodorean family and express their deepest regrets and condolences. It’s well known that in the United States , whenever there is an accident, the company or institution that was involved in the accident, (regardless who is at fault) contacts the victim’s family and offers moral and even financial support.

Ciprian Fodorean left America unknowingly to die in Romania. His desire was to obtain a driver’s license, category C and E, even if he didn’t need them. He thought that maybe in the future they would be of use. Ciprian was born in January 1983 in Cluj-Napoca. He was the oldest of five children of Lidia and Eugen Fodorean. He leaves behind two brothers; Eugen and Mihai, and two sisters; Stefania and Salomeea, who currently live with her husband in Spain, in the city of Arganda.
    Once he graduated from the College of music, he was invited to come to the United States, where he successfully led a few musical groups. In 2005 he lived for a period of six months in Chicago, Illinois. He then returned to Romania, and on the 4th of July, 2007, he returned to America, this time to Phoenix, Arizona, where he stayed until the end of 2007. Those who knew him, characterized him as a very educated young man, respectful with an extraordinary character. “Ciprian was a very resourceful; he knew where to spend his money. He thought much of his family, and how to help them. He was very heartfelt towards his brother and sisters. He though little of his needs” - Simion Murza, the uncle of the musician reminisced. Due to the fact that the passing of Ciprian was unexpected, there are moments in life in which family members are imagining that the young man is still in America and waiting his return.

    A free society is one in which every individual is protected by the laws that governs it.  When we speak of artists and talented individuals we can say much more; because we all remain in the hearts of our loved ones, but the talented ones have the privilege that throught their life’s “opera” others can come to know them and their opera so that it resonates onto other souls. This was the kind of person Ciprian Fodorean was, someone his friends profoundly remember full of admiration and affection, yet full of sadness that he is no longer with us.
 
Octavian D. Curpas
Phoenix, Arizona
Email: Justitia@Justice.com
 
TRAGEDIE SI TRIUMF!

                Cartea astfel intitulată a Ligiei Seman, din Hunedoara, apărută în Editura Casa Cărţii din Oradea, este una din cele patru realizări publicistice ale autoarei. În cele 533 de pagini ale cărţii, cititorul face cunoştinţă cu faţete ale societăţii româneşti contemporane, cu care prea puţini sunt familiarizaţi, poate şi pentru că subiectul a fost o bună bucată de vreme de domeniul preocupărilor statului şi prea puţin al organizaţiilor caritabile, atât de palid reprezentate în România dinaintea lui 1989. Prinsă în vâltoarea grijilor cu traiul de fiecare zi, mai ales populaţia oraşelor nici nu era informată public despre existenţa şi activitatea caselor de copii, a caselor pentru bătrâni sau a instituţiilor în care erau internate persoanele handicapate sau cu tulburări psihice.
    Ligia Semnan

Foarte rar răzbăteau informaţii cu privire la modul lor de funcţionare şi atmosfera din aceste instituţii, poate şi datorită faptului că ele erau locurile unde erau plasaţi şi indivizi consideraţi indezirabili, cu vederi politice contrare unui regim opresiv, conceput să aibă totul sub control riguros, capabil să dea impresia unei păci sociale general admise, în care toate problemele şi-au găsit rezolvarea ideală, conformă cu principiile egalitariste larg propăvăduite, dar care în realitate se dovedeau a fi lipsite de orice preţuire a omului ca entitate socială. Chiar dacă unul dintre ele enunţa cu emfază că cel mai preţios capital este omul, modul de organizare si funcţionare a infrastructurilor destinate să rezolve problema dezrădăcinaţilor soartei, era cu mult sub cerinţele fireşti ale unei lumi cu adevărat civilizate. În aceste instituţii se derulau în permanenţă tragedii personale pe care autoarea Ligia Seman, a reuşit să le sesizeze în toată amploarea lor. Înmănunchind într-o carte trăirile dramatice ale personajelor zugrăvite, Ligia Seman a prezentat cititorilor o frescă tragică a unui segment al societăţii româneşti, pe care puţini l-au bănuit şi care impresionează prin întreaga evoluţie a evenimentelor descrise.

          Personajele cărţii, provenind din straturi sociale diferite, dar preponderent făcând parte din grupul celor mai năpăstuiţi: orfani, copiii abandonaţi, tineri fără educaţie sau vârstnici “fără nici un căpătâi”, sunt asvârlite de viaţă la marginea societăţii şi duc o existenţă la limita supravieţuirii. În aceste condiţii, o idee care răzbate din deciziile şi comportamentul multora dintre personaje este dorinţa de libertate individuală. Cât apar de simpli şi lipsiţi de educaţie, copiii care fug din orfelinate şi ajung copii ai străzii, îşi exprimă cu fermitate preferinţa de a fi liberi, neîncorsetaţi de reguli şi nedominaţi de ierarhii convenţionale. Preţul pe care îl plătesc însă cei mai mulţi dintre ei, este neaşteptat de mare, pentru că, în final, şi acolo însuşirile negative ale omului se manifestă, poate chiar mai dur decât în mediul pe care l-au părăsit. Setea de putere, dorinţa de a domina, avariţia, invidia, violenţa, se manifestă în asemenea împrejurări chiar mai sălbatic decât condiţiile restricţionate ale unor instituţii.
    La originea multora dintre nefericirile descrise în cartea Ligiei Seman se află atmosfera familială disfuncţională, cu părinţi abuzivi, deraiaţi de la o conduită socială normală, datorită alcoolului, lipsei unui minim decent de mijloace de trai şi altor factori distructivi, care le face viaţa greu de suportat. Cei mai vulnerabili la consecinţele nefaste ale unor astfel de condiţii sunt, evident, copiii care cresc într-un astfel de mediu. Lipsa de preocupare pentru educaţia lor, limbajul şi comportamentul abuziv, creează traume timpurii care se vor reflecta de-a lungul întregii existenţe de mai târziu.
    Vlad, unul din personajele principale ale cărţii suferă din fragedă copilărie nişte traumatizări sufleteşti majore, care-l vor marca mulţi ani după ce-şi pierde părinţii şi fraţii. Supus unor maltratări fizice şi psihice permanente în orfelinatul unde este plasat, e
l devine o brută insensibilă şi refractară chiar la bunele intenţii ale unora din anturajul lui. Evadarea lui nu-i schimbă prea mult statutul de oprimat şi claustrat de toate nedreptăţile ce i se fac. Chiar când, cu trecerea anilor, fizic devine mai puternic, îşi manifestă furiile doar sporadic, în amintirea lui revenind mereu episoadele din trecut, în care a avut parte de tandreţe numai din partea sorei lui – Ana şi foarte rar din partea mamei. Viaţa dezordonată, nesiguranţa existenţei sale lipsite de afecţiune şi bucurii îl fac să se comporte ca un animal hăituit şi să nu vadă în jur decât răutăţi, egoism, aducătoare de amărăciuni.
    În mentalitatea lui se petrece totuşi o schimbare radicală atunci când i se explică sensurile adevărate ale vieţii şi când constată că pe lume există şi fiinţe pure, cu suflet, care fac bine fără să aştepte nici o răsplată. O familie de intelectuali, îi dovedeşte, cu diferire ocazii că oamenii pot fi şi buni, gata să ajute şi să ierte. Cu toate că, pradă unor porniri animalice, săvârşeşte un act mai mult decât reprobabil, atentând la viaţa unit tânăr misionar, familia Marcu nu îl condamnă, ci continuă să-l ajute. Întâmplarea îl aduce în contact în împrejurări diferite cu membri ai familiei doctorului Marcu, făcându-l să realizeze că este mai important să ierţi şi să faci bine, decât să te răzbuni. Turnura din viaţa lui este facilitată şi de reapariţia în viaţa lui a sorei lui – Ana – care i-a lipsit atât de mult în totţi anii de separare.

       În derularea acţiunii cărţii, autoarea descrie cu lux de amănunte frământările teribile care macină stările sufleteşti ale personajelor, unele dintre ele punând la îndoială însăşi existenţa lui Dumnezeu. “Dacă el există, de ce este nedrept cu cei năpăstuiţi?” îşi pun întrebarea simplistă cei din anturajul lui Vlad. Replica celor care cred altfel, vine cu promptitudine, dar rezultă mai mult din desfăşurarea ulterioară a evenimentelor.

        Bunătatea şi altruismul celor din familia Marcu, chiar dacă sunt şi ei afectaţi de pierderi dureroase, contribuie la transformarea ce se produce în sufletul chinuit al lui Vlad. Schimbările induse îl fac să înţeleagă rosturile pentru care există şi să-şi înfrâneze pornirile instinctuale de răutate care de fapt s-au conturat ca rezultat al schingiurilor sufleteşti la care a fost supus în timp.
Ligia Seman, dotată cu un talent nativ remarcabil descrie în detaliu stările sufleteşti ale personajelor cărţii, relevând dilemele cu care se confruntă, îndoielile care le frământă credinţa, scepticismul cu privire la şansele ce le au într-o societate bazată pe inechitate socială, pe dominarea celui mai tare, pe  porniri  hrăpăreţe şi de dominare. Nemulţumi-rile individuale au însă, ca mai totdeauna aspectul haotic al unor frustrări în care cei implicaţi îşi asumă vini pe care nu întotdeauna le au, dar care în ochii celor din jur apar ca lipsa de obiective, de curaj, de oportunităţi, cu alte cuvinte lipsa capacităţii de a se orienta în timp şi spaţiu. Frustrările personale nu rămân însă la nivel individual, ci se răsfrâng inevitabil asupra celor apropiaţi, care întregesc astfel cercul vicios al nerealizării în ansamblu.
    Aplecarea Ligiei Seman către detalii, conferă cărţii un sens de autencititate şi o ajută să-l facă pe cititor interesat să trăiască el însuşi stările sufleteşti prin care trec personajele cărţii. Chiar dacă unele trăsături sunt mai adânc creionate sau accentuate voit, ele nu fac decât să coloreze tragismul descrierilor. În paralel cu acţiunea principală, uneori se fac digresiuni în particularităţile imprimate de timp şi loc, fără a se intra în specificul socio-georgafic, care este totuşi oarecum diferit în variate regiuni ale ţării. Faptul nu diminuă cu nimic conturarea atmosferei imprimate de mediile în care se desfăşoară acţiunea.
    Expunerea beneficiază de multe pledoarii cu tentă filosofică, cu cugetări şi reflecţii puse în gura diferitelor personaje, ceea ce generează întrebări şi îndeamnă la cumpănirea sensurilor existenţiale ale efemerului nostru periplu terestru. Felicit autoarea pentru această reuşită publicistică şi cred că ceea ce a scris, va reprezneta un punct de referinţă care va ajuta pe mulţi să-şi dea seama cu mai multă compasiune de zbuciumul în care unii dintre semenii noştri îşi duc viaţa.

 Dr. Emil G. Oneţ Phoenix, Arizona

 

Plecat din Arizona, muzicianul Ciprian Fodorean a fost ucis în timpul susţinerii examenului de şoferi profesionişti în Cluj!
de Octavian Curpas


   Efemeritatea vietii noastre aici pe pamant este un fapt pe care nimeni nu-l poate nega; ca suntem trecatori o stim cu totii. Ce nu stim, este cat vom trai. Multi au plecat de pe acest pamant lasand toate planurile lor nerealizate sau neincepute. Am ramas fara cuvinte la primirea vestii ca un prieten bun, Ciprian Fodorean, a trecut la cele vesnice printr-un accident de circulatie pe strada Plopilor din orasul Cluj Napoca, in timp ce urma sa-si sustina examenul pentru scoala de soferi. Mi-ar fi luat mult timp sa accept aceasta realitate daca stirea nu imi era prezentata cu o vadita durere in suflet, de catre Simi Murza, unchiul acestui tanar. Ciprian Fodorean avea 25 de ani si era pe punctul sa isi dea dizertatia la masterat. Tanarul era licentiat in pian la Academia de Muzica “Gheorghe Dima” din Cluj si isi facea masteratul pe canto. In anul 2005 a vizitat pentru prima oara Statele Unite, locuind o perioada de sase luni in Chicago.
        L-am cunoscut la inceputul lunii iulie 2007, imediat dupa ce a venit in Arizona. A locuit si aici timp de sase luni, apoi a plecat acasa sa isi dea masteratul. De la prima intrevedere, l-am caracterizat ca pe un baiat foarte educat, respectuos si cu bun simt. Aceste trasaturi au fost confirmate constant de catre toti cei care l-au cunoscut pe parcurs. Inzestrat cu un simt al umorului deosebit, in cadrul diverselor reuniuni cu prietenii, Ciprian avea darul de-ai face sa se simta bine pe cei din jurul lui. Fiind cel mai mare dintre cei cinci copiii ai familiei Lidia si Eugen Fodorean, era totodata preocupat de fratii si surorile lui mai mici: Eugen, Mihai, Stefania si Salomeea. (Aceasta din urma fiind casatorita cu Ciprian Spatar, impreuna locuiesc in Arganda, Spania). “Era un baiat foarte calculat; era foarte econom in cheltuirea banilor. Se gandea mult la familie, cum ar putea sa-i ajute. Simtea foarte mult cu fratii si surorile lui. Se gandea mai putin la viitorul lui” – isi aminteste Simion, unchiul lui Ciprian.
      Orice plecare prematura din lumea noastra este o enigma si lasa in urma ei intrebari la care doar Cel de Sus, originatorul vietii, ar putea sa raspunda. Acest caz insa, ridica in mod explicit niste nedumiriri in privinta verticalitatii unora de aici de jos, in spectrul carora, siguranta vietii semenului lor ramane in plan auxiliar. Moartea lui Ciprian Fodorean a fost una neobisnuita. Articolele care reies in urma cautarilor numelui sau pe INTERNET, sunt asociate cu un accident in timpul examenului pentru permisul de conducere. In aceleasi fraze, sunt mentionati: un instructor, un examinator si numele unei scoli de soferi. Relatarile din aceste reportaje lasa umbre de incertitudini. Iata rezumatul unei stiri prezentate de catre un cotidian din Cluj: “Accidentul in urma caruia Ciprian Fodorean si-a pierdut viata este unul nemaiintilnit. Tinarul de 25 de ani se afla in remorca autocamionului scolii de soferi Alpha si astepta sa-i ia locul colegului sau care se afla la volanul autovehiculului si isi sustinea examenul pentru permisul de conducere. La o trecere de pietoni de pe strada Plopilor, tinarul care conducea autocamionul a oprit pentru ca mai multi pietoni sa poata traversa strada. In acelasi moment, Ciprian a crezut ca i-a venit rindul la examen si a incercat sa coboare din remorca. N-a mai apucat, pentru ca ansamblul s-a pus din nou in miscare, s-a dezechilibrat si a cazut sub rotile celei de-a doua remorci. Cei din cabina camionului, printre care si instructorul auto al scolii Alpha si reprezentantul Serviciului Public Comunitar Regim Permise Auto Cluj, nu au observat ca tinarul a ajuns sub rotile remorcii, astfel ca nu au intrerupt examinarea tinarului de la volan, care a continuat deplasarea. Abia dupa ce autocamionul s-a intors la Podul Calvaria si a ajuns inapoi, cei din cabina si-au dat seama ce s-a intimplat. Politistii incearca acum sa stabileasca cine este vinovat in acest caz”.  Tot din presa din Romania aflam ca seful Biroului Regim Permise Auto si Examinari, Dan Florian, sustine ca subalternul sau nu are nicio vina in acest caz. “Nu este nici o problema daca elevii stau in bena in timp ce un altul da examenul. In aceste masini, in spate, sunt banci pe care elevii pot sta. In plus din declaratiile celui care conducea in acel moment se poate vedea clar faptul ca examinatorul i-a spus lui Fodorean sa stea in bena si sa astepte pana o sa vina sa ii spuna ca este radul sau. Se zice in declaratie ca le-a dat indicatii clare. Este normal ca orice parinte sa vrea sa gaseasca un vinovat pentru moartea fiului sau, dar Adrian Micu nu este vinovat” a declarat Dan Florian. Oare chiar asa sa fie?  E ridicol ca atunci cand e vorba de viata unui om, capul biroului de examinari sa de-a verdicte pe baza unei analize superficiale. Iata cateva intrebari la care domnul Dan Florian s-ar fi cuvenit sa raspunda: Potrivit carei legi este legal ca elevii sa circule in bena? De unde stie domnia sa ca Ciprian a coborat din masina pentru a crezut ca ii venise lui randul? Daca i se facuse rau in bena?
      Care sunt elementele de siguranta sau de protectie pentru acesti elevi? Cu ce aparate este dotata masina pentru a facilita, in caz de urgenta, comunicarea elevilor din bena cu instructorul sau examinatorul din cabina?  Cum se face ca remorca a trecut peste tanarul Ciprian Fodorean iar examinatorul (pe care il declarati nevinovat) nu a sesizat impactul si a lasat ca masina sa isi continue linistita drumul tarand dupa ea un tanar care se zbatea intre viata si moarte? Intr-o societate in care viata unui om nu are o valoare justa, este posibil ca seful unui department de politie sa arunce cu nonsalanta praf in ochii opiniei publice, prin concluzii facile, incercand sa-si apere subaternii in detrimentul cetatenilor pentru care este remunerat sa-i apere. In alta ordine de idei, proverbul “corb la corb nu-si scoate ochii” isi gaseste aplicabilitatea in multe situatii in care coruptia nu a fost eliminata. In plus, pana in momentul de fata,  nimeni nici din partea Serviciului de Politie nici din partea scolii de soferi “Alpha” nu s-a sinchisit sa de-a nici macar un telefon familiei Fodorean pentru a le transmite “sincere condoleante” sau pentru a exprima regretul lor fata de cele intamplate. Este binecunoscut faptul ca in Statele Unite cand are loc un accident, reprezentatii institutiei sau a companiei care a fost implicata in accident (chiar si cand nu au nici o vina), contacteaza victima sau apartinatorii acesteia, pentru a-si manifesta sprijinul moral si chiar financiar daca e cazul. Sa nu mai pomenim de situatiile in care planeaza o vina si asupra institutiei.
    Pentru mine, care de peste un deceniu traiesc intr-o tara democarata, si pentru multi altii, atitudinea cu care autoritatile romane trateaza astfel de cazuri, sfideaza nu doar normele de drept dar si pe fiecare cetatean care populeaza sau viziteaza tara natala.
    Pentru noi, cei care l-am cunoscut pe Ciprian, nu am pierdut doar un pianist, dirijor si solist vocal ci in primul rand un om cu un caracter exceptional.  Dincolo de orice injustitii si eschivari omenesti, Cipri a plecat cu sufletul imaculat in lumea celor drepti.  Inainte cu cateva zile de-a pleca in Romania, ne-am intalnit cu el la o nunta in statul Arizona, SUA. Afland ca Ciprian intentioneaza sa plece inapoi in Romania, toti prietenii ne-am luat rand pe rand ramas bun de la el, si l-am incurajat cu optimism, sa revina cat mai curand in Phoenix (Arizona). Imi amintesc cum un prieten apropiat de-a lui Cipri, Marcel Tira, i-a spus la despartire, mai in gluma mai in serios, urmatoarele cuvinte: “Daca nu ne vom mai vedea aici pe Pamant, ne vom vedea in Cer”.  “Am avut o presimtire ca nu ne vom mai intalni niciodata. Cand am aflat vestea tragica, m-am suparat foarte tare” – ne-a marturisit Marcel, la cateva zile dupa incident. Inteleptul Solomon spunea ca “omul nu-si cunoaste nici macar ceasul, intocmai ca pestii marii si ca pasarile prinse in capcana. Tot asa sunt si oamenii cand vine fara veste tragedia peste ei”. Într-o viata efemera, aceste adevăruri sunt înfipte în fier-betonul realităţii, indiferent de cât de mult am încerca să le evitam.

Octavian Curpas
Phoenix, Arizona
Email: Justitia@Justice.com

BIBLIA pe telefonul mobil

   A devenit un lucru foarte comun să deţii un telefon mobil pe care să îl ai tot timpul cu tine pentru a fi în legătură cu prietenii, cu locul de muncă şi nu în ultimul rând cu cei dragi. Intrat pe neobservate în viaţa noastră, telefonul mobil ne acaparează atenţia în cele mai neaşteptate situaţii, astfel încât chiar în mijlocul unei şedinţe importante, sau a unei întâlniri de afaceri, ne surprindem răspunzând automat la apelurile pe care le primim, după aceea dându-ne seama că era bine să nu fi răspuns.
    Cu sau fără voia noastră, telefonul mobil s-a impus astfel ca un mic dictator, care ne spune când trebuie să comunicăm, chiar dacă dispoziţia noastră ne sugerează un lucru contrar. Iar dacă vrem să îl închidem, atunci gânduri negre ne vin în minte, cu privire la posibilitatea ca tocmai şeful nostru să ne fi sunat, sau de ce nu, persoana pe care o îndrăgim. Astfel că, iritaţi de apelurile neaşteptate şi nesolicitate, îl lăsăm deschis pentru a putea fi sunaţi în cazuri ce reclamă prezenţa sau sfatul nostru.
    Mai nou, creatorii de „iluzii” electronice la purtător, pe care americanii le numesc cu un termen generic „gadget-uri”, au înnobilat telefonul mobil cu noi şi noi posibilităţi, astfel că având un telefon de cel mult 100 de dolari, poţi asculta muzică, chiar recepţiona posturi de radio, şi nu în cele din urmă, chiar juca o mulţime de jocuri. Vorbind mai ales despre acestea din urmă, cred că o bună parte din timp o petrecem jucând cu „micul terminal” o partidă de Tetris, Solitaire, Snake, sau în cazul că ne simţim în stare, chiar Chess sau Sudoku.
    Ce să mai spunem? Telefonul mobil este o mică fanfară ambulantă cu tot felul de instrumente, care mai de care mai interesante, ba chiar acaparatoare, în ce priveşte utilizarea timpului nostru liber şi nu numai. Dar nici Internet-ul nu s-a lăsat aşteptat, astfel şi el a năvălit pe micul nostru telefon, prin ceea ce se cheamă WAP, sau mai modern GPRS şi 3G, acronime pe care nu le prea putem înţelege, dar le vedem la lucru citind mail-ul de pe telefon, sau accesând pagini web.
    Aşadar, un univers în buzunarul nostru, sau mă rog, la purtător, în micul nostru telefon mobil.
    Acest mic „mâncător” de timp şi energie, telefonul mobil, care completează armonios un alt, de data aceasta mare mâncător, care este laptop-ul de acasă sau de la serviciu, ne poate fi însă util şi pentru lucruri la care ne-am aştepta mai puţin. Astfel, un australian ingenios, a gândit că ar fi interesant să dezvolte un alt gen de „joc”, mult mai util în petrecerea timpului nostru, inventând un program care transpune textul Sfintelor Scripturi pe telefonul mobil.
    El a creat o aplicaţie numită GoBible, pe care a pus-o la dispoziţia celor interesaţi pe Internet, realizând o performanţă uluitoare, de a transforma „micul demon” la purtător, într-o Biblie ce poate fi accesată oriunde şi oricând, fără a necesita conectare permanentă la Internet. Practic, telefonul mobil a devenit (şi) o Biblie, aceasta depinzând de utilizator, care va decide dacă este mai bine să lase de o parte Snake-ul şi să deschidă Biblia.
    Această aplicaţie a fost realizată pentru Biblia în limba engleză, prima fiind, conform „succesiunii” traducerii, venerabila King James Version, care în ciuda vârstei, este totuşi deosebit de gustată asemenea unui vin vechi şi bun. Ulterior, a modificat aplicaţia pentru a adăuga şi alte limbi, astfel că în curând pagina sa de Internet s-a umplut de Biblii în limbi mai mult sau mai puţin exotice, pornind de la clasicele limbi europene în genul: franceză, germană, spaniolă, italiană etc. mergând către limbi ale Orientului în genul arabei.
    Toate acestea se întâmplau în 2006, când am avut şi eu ocazia de a cunoaşte lucrarea acestui om devotat şi inspirat de Dumnezeu. Încântat de această posibilitate, am dorit totuşi să am şi Biblia noastră românească pe telefonul mobil.
    Am luat legătura cu autorul programului GoBible, care mi-a pus la dispoziţie know-how-ul pentru a demara „punerea în pagină” a Bibliei în limba română. Aşa a apărut pagina BiblePhone.net (www.biblephone.net), cu varianta de acces www.bibliatelefon.net,  unde pentru prima dată pe Internet au fost puse la dispoziţia publicului român trei variante de Biblie pentru telefonul mobil: ortodoxă, catolică şi protestantă (Cornilescu) în limba română.
    Succesul a fost deosebit, în medie fiind descărcate în jur de câteva sute de astfel de Biblii pe săptămână, ba uneori chiar câteva mii. Practic, mii şi zeci de mii de telefoane mobile ale iubiţilor noştri compatrioţi au devenit Biblii la purtător, o alternativă la oferta „făuritorilor” de vise electronice, mari consumatoare de timp.
    După aceea am primit solicitări dintre cele mai diverse de la persoane vorbitoare de limba maghiară, pentru a realiza acelaşi lucru şi în limba lor, fapt care a devenit posibil graţie modulelor lingvistice puse la dispoziţie în cadrul proiectului misionar tele-evanghelistic SWORD, iar ulterior s-au mai adăugat vreo 60 de limbi (cifra este în creştere) şi vreo 100 de module în cele mai diferite limbi ale pământului.
    Aşadar, telefonul nostru mobil poate deveni o Biblie, practic fără costuri suplimentare (fără plată). Vrei şi tu să ai Cuvântul lui Dumnezeu cu tine şi să transformi „micul demon” la purtător într-o veritabilă colecţie de scrieri inspirate? Părerea mea este că merită şi de aceea te invit pe pagina  www.biblephone.net.
PS. Pentru cei interesaţi, pagina pentru GoBible este la http://gobible.jolon.org .
Octavian Lupu (octavian_lupu@yahoo.com)

Immortality architects

             How many times it happened to us to stay powerless in front of a painting, to be simply stoned because the frames managed to grasp more life than we were capable to live? Because at once, the moments that transiently pass through us stop there on the canvas… And only then we realize that painters are immortality architects.

            This title rose into my mind only when I met Ion Panduru. The artist’s works manage to preserve with such force the young spirit mirrored on the faces or fragments of nature, than by looking at them you feel that you are immortal. This is how he also managed to grasp the yellow iris in all its freshness, in spite of the fact that the plant is very sensitive to heat, withering in a couple of hours. The flower, whose beauty may compete with the orchid blooms in May, towards the end, in adjacent swampy areas near Pasarea Lake, situated close to Bucharest. He discovered it while being at the beach together with his wife, “the greatest and embittered fun of my painting”, as the painter calls her. And the master’s impetuous creative will brought nature back to life: “I didn’t manage to grasp its unreal beauty for the first time, but the second time I was like possessed, the brush was flushing and I managed to put them in the page. They live and breathe! They stay; they stay well in the page. They look wonderful!”

            The truth is that by a simple touch of brush, the artist Ion Panduru manages to grasp the human essence found in its pure form, forgetting about time or other impediments that might wrinkle its authenticity. This was the case of a portrait that he made, proving to be extremely benevolent with the character’s age. “The portrait is a special issue; you have to feel the character beyond likeness. I was painting in Germany the portrait of a lady, the truth is that I had stolen from her 15-20 years. The lady’s husband came and said that not even he had met her so young. I understood exactly what the man was saying and I decently went towards a solution that would content both of them”, confesses the painter.

            Ion Panduru was born in April 1948, in Simian, County Mehedinti. His talent impetuously burst as he was only five years old, while looking at his mother weaving a carpet. Then the artist felt the inclination towards painting being fascinated by the colors that were separated and brought together in the models of the Romanian traditional textures, inclination that he initially perceived it by the wish to weave. “I was tempted to weave, but my mother didn’t allow me. Then I took a few colored pencils and I reproduced from a pencil box a drawing with two sparrows at the blackboard. The birds were pupils. Later, when my mother saw the drawing, she took pride in showing it to my father. He astonishingly raised his eyebrows, asking her once more if I made the drawing. She answered positively and my old man praised me”, says the master.

 “Don’t waste your time with miniatures”

             The inclination towards plastic arts began to strongly vibrate in his soul while attending the courses of the general school in Craiova. The Art Museum, in whose yard he used to play, definitively left its mark on his artist soul. He used to spend hours contemplating the works of Romanian famous painters. But what activated “an inner click”, making him sensitive to painting, as the painter Panduru says, was one of the works of master Tuculescu, embodying a young bull pretending to be bad, but in fact it was full of fear, this painting is currently at the art museum of Constanta.

            He graduated high-school also in Constanta, after which he attended the Polytechnic Institute, Faculty of Automatics of Bucharest, where he also settled down afterwards. And as expected, the polytechnic studies could not distract his attention from painting, which attracted him as a thread, as the artist says. Therefore, he attended painting courses with famous artists, as for example the painters Ion Taralunga, Doru Rotaru, a refined colorist, a maker of stained glass windows, great master who adorned Cotroceni and Youth Palace and not at least, Bogdan Stihi, a painter with an amazing execution speed and obviously individual study as much as possible.

            Regarding the uncomfortable moments he faced during his carrier, the painter Ion Panduru mentions: You have to see the full part of the glass! To be healthy, to have the power to work. You cannot change the world, not suddenly, there may appear fractures, discontinuities, with painful effect and nobody gets to win. There is place for everybody; time is the supreme, capricious, irrevocable arbitrator. The master Nicolae Tonita was tempering the barren disputes among fellows with the gentle word: “don’t waste your time anymore with miniatures”. In other words, if you can and you have something to say, say it with your artistic means, not with cudgel and insult. 

            Once I gave a work to a man and after a while, going to his place, I looked for the painting and as I didn’t see it, I asked him where it was, and he started to apologize that he had no money for the frame; my heart ached and that man will not receive any painting from me, not even offering an enormous amount of money”.

            His artistic pulse achieved with such meticulousness was gathered in various personal exhibitions as for example: 1991 – Bucharest; 1992 – Agrigento, Italy, 1994 – Bamberg, Germany, 1994 – Bucharest, as well as works in private collections in: Bulgaria, Poland, Germany, Italy, France, The Netherlands, Canada, USA, Switzerland, and Mozambiâue. His works undoubtedly prove that Ion Panduru, both the artist and the person manage to weave, as he wished for as he was a child, suspended bridges between the soul and the surrounding world.

            The persons who wish to see these works of art of Ion Panduru, may do it at the address: www.ionpanduru.com. You may also express your considerations regarding these masterpieces, directly to the artist at e-mail: IonPanduru@yahoo.com or to contact him by phone at: 01140-723-55.92.39.

 Octavian D. Curpas

Creştinismul şi Poliţia sunt complementare: ambele luptă împotriva răului!
Interviu cu Petrica Bohus, vicepresedintele si fondatorul Asociatiei Politistilor din Romania. Domnia sa va vizita Arizona in perioada 21-31 martie, 2008.

- Domnule Petrică Bohuş, vă rog să ne spuneţi câteva cuvinte despre această asociaţie: când s-a format, cum a evoluat şi care este scopul acesteia?
- În anul 1993 am conştientizat faptul că sufletul este atât de valoros încât numai Fiul lui Dumnezeu putea să plătească preţul răscumpărării lui. Am fost salvat din robia păcatului prin credinţa în Domnul Isus Cristos şi abia atunci am înţeles planul lui Dumnezeu cu omul. Oare iubeşte Dumnezeu şi oamenii în uniformă? Cu siguranţă, oricine cheamă Numele Domnului v-a fi mântuit. Devenisem un poliţist practicant al credinţei creştine şi în anii următori am cunoscut şi alţi poliţişti dornici să aibă o relaţie personală cu Dumnezeul Bibliei, atât în oraşul meu, Oradea cât şi în alte localităţi din România. Am aflat despre existenţa unor Asociaţii ale Poliţiştilor Creştini (APC) în Marea Britanie, Elveţia, USA, aşa că am început să ne rugam lui Dumnezeu să aducă şi vremea înfiinţării APC România. În luna martie 1999, la sediul orfelinatului creştin „IOSIF” din Beiuş, judeţul Bihor ne-am adunat un număr de 10 poliţişti creştini din 6 judeţe diferite ale ţării. Duhul lui Dumnezeu ne-a pus pe inimă dorinţa de a face toate demersurile pentru înfiinţarea APC România, şi prin harul Domnului în decembrie 2000 s-a realizat acest obiectiv. De atunci până în prezent am avut multe conferinţe, misiuni, activităţi de tot felul prin care am căutat să creştem din punct de vedere spiritual şi să influenţăm în sens pozitiv viaţa şi comportamentul colegilor noştri precum şi a oamenilor din jur. Dacă în primii ani după căderea comunismului în România eram doar câţiva poliţişti „născuţi din nou” în prezent suntem peste 300. A lui Dumnezeu să fie lauda! Asociaţia Poliţiştilor Creştini din România are prin statutul său un caracter profund creştin, bazat pe învăţăturile Bibliei, dar este o organizaţie ne-guvernamentală, non-denominaţională, independentă, constituită pe ideea libertăţii de credinţă a tuturor membrilor săi.. APC România caută să-i ajute pe poliţişti să înţeleagă că Dumnezeu le-a încredinţat o misiune nobilă, de două ori folositoare: 1. să militeze pentru diminuarea fărădelegilor şi pentru instaurarea domniei legii în societate; 2. să reflecte prin viaţa şi munca lor caracterul nepătat al Domnului Isus Cristos, în această lume în care decăderea morală devine tot mai mult o boală socială globală. APC România priveşte poliţistul creştin din perspectiva creştină, de aceea consideră că acesta trebuie să fie un model de probitate etică şi morală în serviciu, familie şi comunitate.
 - Cum credeţi ca este privit în general poliţistul de către cetăţeanul român: prieten sau duşman?
 - Oamenii au fost profund marcaţi de duritatea „miliţianului” care reprezenta organul represiv în regimul trecut din România. Lucrurile s-au schimbat însă în mod radical. Acum poliţistul este în slujba cetăţeanului şi nu invers. La ora actuală, poliţistul este privit ca şi prieten apropiat al cetăţeanului, întrucât omul legii răspunde prompt la solicitările oricărei persoane. Cunosc aceste aspecte pentru că, în calitate de poliţist de proximitate, sunt zilnic în mijlocul cetăţenilor, sectorul meu având în jur de 24.000 locuitori.
 - Dacă ar fi să portretizaţi poliţistul creştin, cum l-aţi descrie?      
 - Poliţistul creştin este omul care vede în fiecare persoană o creaţie a lui Dumnezeu, de aceea îi acordă respect dezinteresat, aplicând legea corect şi fără discriminare. Chemarea lui este nu doar pentru a salva vieţi de la pericolele fizice, ci şi de la condamnarea eternă; nu doar pentru arestarea unui infractor, dar şi pentru a împărtăşi cu el dragostea lui Cristos, prin care oricine poate fi eliberat din lanţul păcatului. Poliţistul creştin este onest în toate împrejurările, respingând orice încercare de mituire; nu de frica şefilor, ci pentru că ascultă de Dumnezeu, care ştie şi vede totul.
- Profesia de poliţist presupun că implică anumiţi factori de stres. Confruntarea cu diverse acte reprobabile naşte revoltă şi chiar ostilitate. Reuşiţi să vă menţineţi "un duh blând şi liniştit" şi în astfel de situaţii?
 - În condiţiile actuale când fenomenul infracţional este în continuă creştere munca de poliţie devine tot mai dificilă. Slujba unui poliţist este diferită de oricare alta. Poliţistul este angajat într-o luptă permanentă cu infractorii, fiind expus pericolelor de tot felul. Chiar şi o simplă acţiune de control al traficului rutier poate deveni periculoasă. Se aşteaptă de la poliţişti să intervină ori de câte ori constată că se încalcă legea, chiar şi atunci când sunt cu familiile lor în timpul liber. Ostilitatea şi revolta se regăsesc adesea în sufletul poliţistului. El este instruit să-şi stăpânească emoţiile. Însă stresul şi emoţiile sunt reţeta perfectă pentru o tragedie. Menirea poliţiei este complementară creştinismului deoarece ambele luptă împotriva răului. Atunci când poliţistul intră în contact cu credinţa crestină, lucrurile sunt mult mai uşoare pentru că el se bazează pe Proverbe 3:5-6 „Încrede-te în Domnul din toată inima ta şi nu te bizui pe înţelepciunea ta. Recunoaşte-L în toate căile tale şi El îţi va netezi cărările”. Cu ajutorul lui Dumnezeu reuşesc să fac faţă solicitărilor zilnice la locul de muncă, şi în acelaşi timp să fiu un poliţist al păcii.
- Vă rog, acum să ne spuneţi câteva cuvinte despre vizita dvs. în SUA. Care este scopul acestei vizite şi care va fi itinerariul pe care-l veţi parcurge în această perioadă?
- Nu este prima mea vizită în America. În  2005 şi 2006, la invitaţia organizaţiei Fellowship of Christian Peace Officers USA, împreună cu alţi 2 poliţişti creştini din România am participat la schimb de experienţă cu poliţişti din Chattanooga, Tn. De asemenea, am vizitat prieteni şi biserici evanghelice române din Atlanta, Knoxville, Florida şi Houston. În perioada 21-31 martie 2008 am să-mi vizitez prietenii din Arizona, unde mă voi întâlni şi cu poliţişti din Phoenix pentru un schimb de experienţă. Apoi, din 1 aprilie şi până pe 2 mai, voi fi în Atlanta, Georgia. Îi mulţumesc lui Dumnezeu pentru harul de care am parte să fiu în America pe timpul concediului de odihnă.
- În final, vă rog să adresaţi un mesaj tuturor românilor din SUA.
- În primul rând, staţi tot mai aproape de Dumnezeul cel viu, sursa tuturor binecuvântărilor cereşti şi pământeşti, pentru că suntem doar străini şi călători în această lume, indiferent de ţara în care locuim pentru o vreme. Apoi, căutaţi să reprezentaţi cu cinste România, ţara din care aţi plecat de curând sau de mai mult timp. Rugaţi pe Domnul secerişului să ridice lucrători pasionaţi pentru câştigarea sufletelor pierdute, oameni care să proclame cu putere şi îndrăzneală Evanghelia Domnului Isus Cristos în toată lumea, la toate nivelele societăţii.

Octavian D. Curpas
Surprise, Arizona

UN SEPTAGENAR TÂNĂR
Prof. Dr. Alexandru Stupariu, Timişoara

    Îmi este foarte greu să găsesc cuvinte potrivite spre a exprima cu fidelitate viaţa şi activitatea pe diferite tărâmuri  a colegului şi prietenului Dr. Emil G. Oneţ. Voi încerca însă să zugrăvesc, cu mijlocele de care dispun, amploarea îi calitatea deosebită a preocupărilor sale la această piatră de hotar a vârstei pe care tocmai a împlinit-o.
    Născut acum şapte decenii, dintr-o familie modestă din Munţii Apusenii, s-a considerat întotdeauna un moş autentic, chiar dacă valurile vieţii l-au purtat pe multe alte meleaguri. El se prezintă şi azi ca un brad al zonei din care provine, ca un adevărat ardelean. Păcatul este că acest român de valoare nu trăieşte în ţara lui. Incompatibilităţile sale cu sistemul şi mai ales cu vicisitudinile regimului de tristă amintire din România anilor 80, l-au determinat să-şi caute liniştea şi aprecierea în Statele Unite, unde, cu toate că şi-a dob`ândit naturalizarea, a dovedit că tot român a rămas.  Toate reuşitele lui le-a dedicate românilor şi României. Scrisul său este o dovadă inechivocă în acest sens.
    După şcoala primară urmează cursurile liceului din Ocna Mureş şi apoi, în 1954, reuşind la examenul de admitere la Facultatea de Medicină Veterinară din Arad, şi urmează cursurile, străduindu-se să obşină rezultate cât mai bune.  Odată cu desfiinţarea acesteia, este transferat la facultatea-soră de la Bucureşti, absolvind în 1960 ca şef de promoţie. Datorită rezultatelor sale în pregătirea teoretică şi practică, precum şi datorită uceniciei în ale cercetării efectuate alături de un excelent magistru - profesorul Viorel Ciurea - Dr. Oneş şi-a conturat preferinţele sale în direcţia unei activităţi creatoare, care să-i permită un drum ascendent şi afirmarea pe plan profesional.
    Repartizat în producţie, a funcţionat timp de aprooape trei ani ca medic veterinar practician la gospodăria de stat Catalina din judeţul Covasna. Odată cu înfiinţarea facultăţii de Medicină Veterinară de la Cluj  (1962), Dr. Oneţ face parte din primul lot chemat să funcţioneze în învăţământul superior şi să  devină cadru didactic în această instituţie. A început ca asistent la disciplina de Clinica şi Patologia Bolilor Infecţioase ale Animalelor, sub îndrumarea unui alt magistru al profesiei care a fost profesorul Ioan Băieş.  În 1965 se înscrie la doctorat, trecându-şi examenele cu note maxime. Îşi susţine public teza în 1970. Este propus să candideze la un concurs internaţional pentru obţinerea unei burse oferite de Fundaţia Alexander von Humboldt din fosta Germanie Federală. Devine astfel primul medic veterinar român care câştigă o astfel de bursă şi are prilejul să desfăşoare timp de un an şi jumătate o activitate de cercetare fructuoasă concretizată în cinci lucrări publicate în prestigioase reviste de specialitate din Europa occidentală (Franţa, Elveţia, Austria, Germania).
    Întors în România, unde a considerat, la vremea respectivă că îi este locul, ca oricărui român,  şi-a continuat cu perseverenţă munca didactică şi de cercetare ştiinţifică. A publicat o serie de manuale universitare, cărţi de specialitate, a participat la manifestări ştiinţifice locale, nationale şi internaţionale. Stăpânind câteva limbi străine (germana, franceza, engleza, maghiara şi parţial rusa), s-a străduit să valorifice acest atu, în activitatea de documentare şi comunicare, afirmându-se în comunitatea specialiştilor în domeniul său de activitate ca un apreciat erudit. Datorită experienţei sale în studiul tuberculozei, a fost desemnat ca membru în comisia internaşională pentru tuberculoza la animale, alături de alţi 10 experţi din alte ţări.
    Eforturile sale  intense de căutare a noului şi de valorificare a experienţei sale prin publicarea rezultatelor muncii sale, au atras însă reacţii neaşteptate din partea autorităţilor vremii, cu crearea unei atmosfere tensionate, cu persecuţii şi marginalizări, ajunse până la insuportabilitate. Ca urmare, în 1985, Dr. Oneţ, împreună cu soţia, decide să părăsească România, ceea ce şi reuşeşte cu eleganţă. Cererea de azil politic le este aprobată de către Statele Unite, după un an de aşteptate în Germania, unde, pe baza rezultatelor ştiinţifice anterioare, i se aprobă reînnoirea bursei Humboldt, astfel încât nu a fost nevoie să treacă prin avatarurile şederii în lagărele de aşteptare.
    Odată ajuns în Lumea Nouă, datorită realizărilor sale meritorii pe plan profesional, a ocupat o serie de funcţii în care a dovedit competenţă şi expertiză: conducător de grup de cercetare la o companie privată de produse biologice de uz veterinar din Larchwood, Iowa, director al laboratorului de diagnostic din aceiaşi instituţie, director al Laboratorului Central de Diagnostic Veterinar din Richmond, Virginia, coordonator ştiinţific al cercetării la “National Institute for Discovery Science” din Las Vegas, Nevada.
    Pentru continua sa perfecţionare a activităţii sale profesionale, Dr. Oneţ a urmat o sumedenie de cursuri de specializare, atât în România cât şi în străinătate. Intre acestea pot fi amintite: Institul “Pasteur”, Bucureşti (virusologie), Institutul de Virusologie, Bucureşti (virusologie), Facultatea de Medicină Veterinară din Budapesta (virusolgie), Institutul de Cercetări din Borstel şi Facultatea de Medicină Veterinară din Giessen, Germania Federală (mycobacteriologie), University of Iowa (tehnologia ADN), etc.
    Dr. Oneţ a fost mereu preocupat de înnoirea cunoştinţelor sale profesionale şi prin participarea cu lucrări ştiinţifice la diferite manifestări ştiinţifice din ţară şi străinătate.  Comunicările sale au făcut parte din programele ştiinţifice şi au fost publicate în documentele unor prestigioase congrese, simpozioane, conferinţe şi mese rotunde din Yugoslavia, Germania de Vest, Anglia, Franţa, S.U.A., Grecia, Cehoslovacia, fosta Uniune Sovietică, precum şi cele din România.
    Bilanţul realizărilor sale ştiinţifice însumează 435 de titluri: 6 cărţi de specialitate, 8 manuale universitare, 157 articole ştiinţifice publicate în diferite reviste de specialitate şi documente ale unor manifestări ştiinţifice naţionale şi internaţionale, 23 de comunicări ştiinţifice nepublicate, 235 de articole publicate în diferite ziare şi reviste din S.U.A. şi  România, 2 cărţi de beletristică, 4 inovaţii brevetate. O serie de realizări au constituit premiere mondiale sau naţionale în domeniul patologiei animale şi şi-au găsit o apreciere binemeritată în rândurile specialiştilor.
    Pe baza realizărilor sale profesionale, Dr. Emil Oneţ a fost distins cu multe titluri şi premii, între care pot fi amintite: premiul Academiei Române pentru lucrarea în două volume “Virusuri şi Viroze Animale” (1985); menţionat cu o prezentare de două pagini în “Antologia asocialţiilor şi personalităţilor culturale din exil”, publicată de Institutul Român de cercetări  Istorice din San Diego, California (1991); menţionat cu o prezentare de o pagină în rubrica “Personalităţi” a revistei “Micromagazin, (U.S.A., 1991); menţionat cu o prezentare de o pagină în ”Who is Who in Veterinary Medicine and Science” (U.S.A., 1991-92); membru de onoare al Asociaţiei Generale a Medicilor Veterinari din România (Bucureşti, 1993); citat în “Who is Who in Contemporary Achievement”, pentru contribuţii  deosebite la progresul Medicinei Veterinare (U.S.A., 1996); premiat cu “Distinguished Leadership Award” pentru  contribuţii deosebite la sociatatea contemporană, (U.S.A., 1996); distins cu titlul “Lifetime Royal Patronage” de către Hutt River Province Principality (Australia, 1997); distins cu medalia  pentru progresul Medicine Veterinare, de către Asociaţia Generală a Medicilor Veterinari din România (1997); inclus în cea de a 4-a ediţie a publicaţiei “International Leaders Achievements”, (Cambridge, Anglia, 1998); distins cu “Award of Recognition” de către “The Famous Poets Society”, pentru realizări deosebite în poezie (U.S.A., 1998); menţionat cu o notă biografică în Outstanding People of the 20-th Century”, (Anglia, 1998); distins cu “Outstanding Achievement Award” pentru contribuţii deosebite în Medicina Veterinară (U.S.A., 1998); inclus cu o notă biographică în “Who is Who – Romanian Personalities in the U.S.A. and Canada (Canada, 2000); menşionat cu o notă biografică în dicţionarul esenţial “Clujeni ai secolului 20, (Cluj-Napoca, 2000); menţionat cu o notă biografică în “500 de personalităţi din SUA şi Canada (Canada, 2000); menţionat cu o notă biografică în “Medicina Veterinară în sud-vestul României” (Timişoara, 2001); membru de onoare al Academiei de Ştiinţe Agricole şi Silvice, (Bucureşti, 2003); Premiul “Paul Riegler” al Academiei Agricol de Ştiinţe Agricole şi Silvice”, pentru contribuţia la lucrarea “Boli Virale şi Prionice la Animale” (Bucureşti, 2006).
    Fiind dăruit cu un talent nativ remarcabil, Dr. Emil Oneţ a desfăşurat şi o bogată activitate jurnalistică, publicând un număr impresionant de articole, cu o variată tematică. De asemenea are publicate două cărţi. Una din ele descrie avatarurile prin care a trecut şi pe care le-a depăşit în căutarea libertăţii. Poezia creeată de el este polisemantică şi vizează fenomenele naturii, locurile dragi, atitudinile şi comportamentul oamenilor, relaţiile dintre ei, sentimente profund umane.
    Activitatea extra-profesională a Dr.-lui Oneţ  este expresia convingerii lui că un cadru didactic, un cercetător, un profesionist, trebuie să reflecte preocupări multilaterale, complexe, care să facă simţită prezenţa profesiunii în viaţa socială de zi cu zi, spre folosul întregii societăţi. Intelectual rasat, spirit creator, iubitor de adevăr, Dr. Emil Oneţ s-a implicat în viaţa comunităţilor în care a trăit, străduindu-se să contribuie la afirmarea valorilor româneşti în străinătate. S-a numărat printre fondatorii Societăţii “Doina” a românilor din Las Vegas şi a făcut parte din nucleul entuziast care a iniţiat construirea primei biserici ortodoxe române din Las Vegas, statul Nevada. Cert este că Dr. Oneţ a ieşit întotdeauna în evidenţă, prin scrierile sale, prin contribuţiile sale profesionale şi extra-profesionale peste tot unde l-a purtat soarta.
    La acest moment aniversar, personal nu pot decât să-i urez dragului meu coleg şi prieten ani mulţi, cu sănătate şi fericire alături de cei dragi. Şi să rămână mereu tânăr! Dumenzeu să-l binecuvânteze!

FEBRA ALEGERILOR

de Dr. Emil G. Oneţ

    Pentru noi cei veniţi pe aceste meleaguri din alte părţi ale lumii, din alt climat geographic, economic, social, cultural şi spiritual, multe din realităţile Americii au fost autentice surprize şi motive de cugetare. Mulţi, la vremea descinderii în lumea nouă, aveam încă proaspătă în memoria noastră atmosfera congreselor şi a meetingurilor ocazionate de vizite de lucru ale “fiului celui mai iubit al poporului”. Cursuri şcolare şi universitare suspendate, schimburi de muncă întregi din fabrici şi alte unităţi productive dislocate, pentru ca stadioanele sau pieţele să fie ticsite cu participanţi mobilizaţi de agitatori  scandând lozinci de ataşament şi “dragoste”. Văzând pe ecrane  sau asistând pe viu la meetingurile electorale de aici, cu panouri viu colorate şi cu efervescenţa entuziaştilor suporteri ai candidaţilor, fără să vrem, ne-am întrebat, poate, unde este diferenţa?  Se pot da diferite răspunsuri. Cel mai la îndemână şi mai izbitor este faptul că în România ceauşistă participanţii erau mobilizaţi de activităţi de partid, în timp ce aici ei vin de bună voie şi nesiliţi de nimeni.  Dacă românii scandau sloganurile bătute la maşină şi distribuite organizat de agitatori, chiar dacă ei înşişi nu credea în ele, aici poţi să strigi îi lozinci contrare, fără riscul de a fi băgat la închisoare. Şi totuşi, atmosfera pe toată durata alegerilor, pentru mulţi emigranţi nu este decât o tristă aducere aminte, un prilej de a face paralele şi char de a lăsa loc tentaţiei  de a pune semnul egalităţii din unele puncte de vedere.
    Stând strâmb şi judecând drept, după cum obişnuieşte să spună românul, campania electorală, aşa cum se desfăşoară ea acum, apare ca o cheltuială uriaşă de fonduri şi o investiţie de timp absolut nerentabilă. În primul rând, durata ei este  mult prea lungă şi inevitabil devine plictisitoare chiar şi pentru alegători. A vedea la televizor sau a asculta la radio, mai bine de un an subiecte electorale întoarse pe toate feţele, sub diferite aranjamente şi cu diferiţi participanţi, deveniţi prin cine ştie ce miracole “analişti” sau “experţi” politici, este un fel de bătut apa-n piuă, al cărui rost nu prea pare justificat.  Probabil însă că acest lucru a intrat  de-acum în tradiţia mass-mediei  şi a devenit ca o gumă de mestecat, molfăită de maxilarele acesteia până la ultimul dram de aromă sau dulceaţă. De aceea cei care susţin reforma electorală se bucură din ce în ce mai mult de simpatia publicului.
    Dacă un candidat ocupă o funcţie în aparatul guvernamental, cum este de exemplu, vicepreşedintele ţării, el nu-şi mai exercită sarcinile impuse de funcţie, pentru toată durata campaniei, decât în cazuri cu totul excepţionale. El îşi încasează salariul, cu alte cuvinte este plătit cu banii contribuabililor ca să se deplaseze de-a lungul şi de-a latul ţării pentru a-şi face propagandă şi a se prezenta publicului. În plus,  milioane de dolari sunt cheltuite de către fiecare candidat pentru reclame, meetinguri, angajaţi ai grupurilor propagandistice din fiecare stat, în timp ce programe fierbinţi de ordin social, economic sau educativ sunt reduse sau chiar radiate.  Din multe puncte de vedere organele sau organele congresionale şi senatoriale sau agenţiile guvernamentale au de suferit  şi sunt chiar paralizate de campaniile electorale, lăsând în suspensie probleme arzătoare privind nevoile populaţiei.
    Festivismul neobişnuit al manifestărilor electorale presupune fără îndoială cheltuieli fabuloase, care provin, practic, din buzunarele alegătorilor. Câte nu s’ar putea face din asemenea fonduri pentru cei sărmani, pentru stimularea tineretului la studiu, sport sau activităţi utile, care să-i distragă de la pornirile antisociale şi distructive? Milioane de dolari sunt aruncaţi în vânt pe afişe, fanioane, banere, pălării de carton, drapele, tribune, confetti, mâncare, băuturi, ca să nu mai vorbim  de timpul neproductiv investit de atâţia organizatori şi participanţi sub diferite forme la întregul proces.  Dacă ne gândim că România şi câte alte ţări ca ea jubilează pur şi simplu când vreun investitor străin aduce un milion de dolari şi văzând cum un singur candidat pune la bătaie 70-80 de milioane pentru a-şi promova ambiţiile personale, nu putem să nu spunem că pe undeva există nişte aberaţii.  O maşinărie imensă, cu nebănuite resurse financiare şi umane, este mobilizată pentru un an sau chiar mai bine, spre a pune în mişcare o mascaradă la al cărui rezultat s’ar putea atinge la fel de bine cu mai puţină cheltuială şi fast.
    Candidaţii se duelează în public, uneori aruncă cu noroi unul în altul, dezvăluind aspecte ale vieţii personale care nu ar trebui să-i privească, prin intermediul dezbaterilor pe care le organizează. Aceste dezbateri, practic, nu sunt decât reiterări ale aceloraşi idei, într-o manieră aproape şablonară, cu formularea aceloraşi poziţii, presărate chiar cu aceleaşi “poante” pe care candidaţii le folosesc pentru a-i impresiona pe alegători şi a se “vinde” acestora drept “nice guys”. Probabil că internetul va schimba la un moment dat ceva în acest mecanism electoral. Deja el a început să fie folosit pentru colectarea de fonduri. Mulţi aşteaptă ziua în care apăsând pe unul din butoanele computerului să-şi exercite dreptul de vot, exprimându-şi opţiunea pentru candidatul preferat şi renunţând la simbolica ocazie de a da mâna cu el, în speranţa că atunci când va deveni preşedinte, guvernator, senator sau congressman se va mândri cu poza care a imortalizat momentul. Şi aşa politicianul respectiv nu o face din dorinţa sinceră de a deveni cel care serveşte alegătorul. Zâmbetul lui amabil sau strângerea de mână ce o oferă simpatizanţilor este doar un gest rutinal de candidat, pe care nu-l va mai repeta decât eventual la următoarele alegeri. In preajma lor faţa lui jovială va apare din nou, mâna lui va fi întinsă iarăşi, iar alegătorii şi vor da votul, nutrind speranţa că va face ceva pentru ei sau comunităţile lor. Trebuie ţinut seama însă de faptul că ei devin parte a unui sistem care funcţionează după anumite reguli, în general destul de stricte, pe care, spre a-şi păstra poziţiile, politicienii nu le încalcă. Promisiunile din campania electorală sunt, de cele mai multe ori, destul de repede uitate, pentru ca alegătorii să fie la o adică îmbătaţi cu apa rece a unor justificări care sună frumos.
    Oricine priveşte dincolo de nişte aparenţe superficiale poate să constate caracteristicile generale ale politicanismului contemporan, care este cam acelaşi, indiferent de coordonatele geografice. Cu nuanţe dictate de specificul local, mentalitatea omului politic este în principu aceiaşi şi se bazează pe un singur deziderat, formulat cu atâta clarviziune de Orwell în cartea sa “1948”: setea de putere, dorinţa de a domina.

Violenţa

– o componentă regretabilă a vieţii contemporane

          Ne întrebăm adesesea unde se va ajunge cu continua exacerbare a tendinţelor de violenţă dintre oameni. Analizând comportamentul uman nu este greu să constatăm că acesta reprezintă de fapt exprimarea unor instincte animalice de dominare a celor slabi de către cei tari,  fiziceşte, mental sau prin positţia lor în ierarhia socială. Cei care sunt dotaţi de la natură cu o constituţie impunătoare, cei care dobândesc putere politică, economică sau financiară îşi impun voinţa asupra celor din jurul lor care nu dispun de aceste avantaje, folosindu-se de o varietate de mijloace, a căror aplicare le conferă satisfacerea unor orgolii personale de dominare a altora.

            Caracterul agresiv necesar pentru a împlini asemenea înclinaţii are, fără îndoială, o componentă instinctuală ereditară, dar exagerarea lui  poate fi rezultatul şi a unei  anumite educaţii, în cursul formării individului, încă din fragedă copilărie şi continuată în ambianţa familială, scolară şi apoi de grup social. Când copilul creşte într-un mediu în care agresivitatea fizică, verbală sau de atitudine este nota dominantă cu care se confrontă, el îşi va însuşi automat porniri de acest fel, perpetuându-le în viaţa sa de adult. În România în anii predecembrişti, teoriile  ce se vânturau pe la orele de diriginţie, orele de învăţmânt ideologic sau conferinţe pe teme de educaţie, atingeau cu insistenţă aspecte legate de promovarea violenţei în societatea capitalistă, ca expresie a procesului de descompunere şi putrefacţie care o caracterizează conform definiţiilor lansate de propaganda oficială a regimului. Lăsând la o parte latura tendenţioasă şi cel mai adesea exagerată, de natureă ideologică, există totuţi un sâmbure de adevăr, care surprinde pe cel care ia contact pentru prima oară cu societatea “civilizată“ din tările avansate. Privind în jur, cu  ochii  unuia care a fost crescut şi educat cu un set de valori diferit prin cultură, tradiţii şi sistem socio-cultural, optica noului venit într’un asemenea mediu poate dobândi valenţe discrepante, prin comparaţie cu aceea a celor cu care convieţuieşte zi de zi.  El este pus în faţa unor realităţi care-l contrariază, pe care cu greu şi le poate explica şi care nu rareori nu se potrivesc cu tiparele de percepţie cu care fusese obiţnuit.

            În perioada de început al sejurului meu în această ţară, într’o zi de toamnă însorită, trecând  pe lângă o biserică imensă – după toate aparenţele o catedrală catolică - am observat lume multă forfotind prin preajmă. Neavând altceva mai bun de făcut, am parcat ţi, plimbându-mă printre lumea care participa la evenimentul respectiv,  am începtul să casc şi eu ochii la ce se întâmpla. Era un fel de târg anual în care donaţiile enoriaşilor erau vându-te spre a aduna bani pentru biserică. Din unul din colţuri  am auzit răzbătând nişte bufnituri surde şi zgomote de sticlă spartă. Apropiindu-mă, am observat un Cadillac în jurul căruia lumea privea la un copil de vreo 10-12 ani, care, cu un baros aplica lovituri în caroseria maşinii. Pe un afiş la vedere era scris “fiecare lovitură - un dolar!”. Părinţii făceau coadă la cumpărarea de bilete de câte 10-15 dolari pentru ca odraslele lor să aibe satisfacţia de a sparge parbrizurile, farurile, stopurile sau de  a turti caroseria. După un sfert de oră, vehicolul arăta jalnic. Amatorii  aproape că nu mai aveau loc unde să-şi exercite plăcerile distructive. M-am întrebat care era sensul, raţiunea unei astfel de intreprinderi? Era evident un singur răspuns: a face bani. Maşina donată de vreun bogătaş era expusă publicului ca acesta să-şi etaleze talentele  distructive cu barosul în mână. Am privit  “cowboy” vânjoşi  care la fiecare lovitură solidă de baros se umflau în pene în aplauzele frenetice ale celor din jur. Cu cât efectele erau mai dramatice, cu atât entuziasmul ambianţei era mai mare. După mine astfel de demonstraţii nu făceau decât să stimuleze pornirile distructive ale copiilor, tineretului îi chiar ale adulţilor. Ce rezultantă cu rol  educativ pozitiv  ar putea avea ele? Cu siguranţă nici una.

            Dorinţa de notorietate, chiar îi  de scurtă durată, impinge foarte frecvent pe unii membri ai societăţii din care facem parte la acte antisociale, chiar  abominabile. In amocul ce-i năpădeşte nu le pasă de absolut nimic ce urmează, de daunele şi durerile  pe care le provoacă.  Obsesia de a ajunge în atenţia publicului prin telejurnale, ziare sau reviste de scandal, şi face să încalce cele mai elementare principii de convieţuire socială, ajungând chiar la crime. Autorii lor sunt conştienţi de faptul că actele lor au consecinţe reprobabile şi cu toate acestea le comit, căci tentaţia de a fi celebri  şi numai pentru câteva minute, este prea mare.  Care poate fi  logica celor doi  lunetişti recent arestaţi, care au ucis fără nici un motiv oameni aleşi la întâmplare din zona Washingtonului?  Personal nu înţeleg şi nu accept asemenea acte. Ele vorbesc însă de un climat care conduce la aşa ceva. Uneori sunt implicate motive personale bine definite, rezultate din conflicte familiale, personale sau de serviciu, dar oricum, nu sunt justificate, oricât de grave ar fi ele. De multe ori însă nu există nici un motiv logic, nici o cauză apparentă, iar când se ajunge la disecarea împrejurărilor, se găsesc tot felul de scuze, care mai de care mai neîntemeiate, nu rareori puerile. Abuzurile din copilărie apar frecvent ca asemenea justificări. Dacă ele sunt reale, înseamnă că acei părinţi nu au fost nici pe departe preocupaţi de creşterea copiilor lor în spiritul unor valori umane necesare unei convieţuiri sociale fără probleme. Inseamnă că nici şcoala nu a fost capabilă să detecteze la timp lacunele educative şi să îndrepte devierile de comportament individual.

            În familie, în şcoală sau alte forme de educaăie, sunt promovate cu insistenţă însuşiri personale care să asigure “succesul”. Atingerea cu orice preţ a ţelului propus, transformarea în “învingător” prin orice mijloc, presupune adesea ca aceste obiective să se facă pe seama altora, poate  pe nefericirea altora. Cum ar zice românul, “datul din coate” devine frecvent reţeta avansării în torentul vieţii.  Dar în atmosfera marilor corporaţii, care tind să domine structurile economice dintr’o serie de ţări, individizii devin mase amorfe, nedefinite şi în care latura afectivă, individualitatea au dispărut complet, copleşite fiind de interesul major: profit cât mai mare, acum şi cu orice preţ. Când interesul corporaţiei o cere, mii de salariaţi îşi pierd dintr’o dată slujbele, în timp ce capii  (preşedinţi, CEO) îşi alocă bonusuri grase de ordinul milioanelor. Nu contează că angajatul pus pe drumuri are cinci sau şase copii, că are rată la casă şi maşină, că nevasta nu lucrează. Bosul îşi încasează milioanele şi-l doare în cot că nenorocitul concediat nu are pe unde scoate cămaşa. Legea “care-pe-care” ce acţionează atât de clar în lumea animală, se exprimă şi în cazul omului, desigur sub forme mai sofisticate. Ea are la bază egoismul feroce, satisfacerea unor orgolii personale cu vădite valenţe materiale şi setea de auto-gratificare.

            În procesul de formare a profilului moral al copilului sau tânărului în societatea modernă televiziunea a devenit un factor foarte important de influenţare. Este poate instrumentul cel mai eficient de a modela factura psihică, convingerile şi comportamentul individual. Din păcate, programele promovate de companiile de televiziune şi  cinematografie, în aceiaşi goană permanentă după profituri maxime şi imediate, se străduiesc din răsputeri şi le face atractive prin conferirea unei tente cât mai “originale”, cu violenţă, ditrugeri materiale, scene spectaculoase, personaje dure, cu intrigi şi scene senzuale cât mai grafice. Toate acestea nu fac decât să cultive asemenea trăsături în masa de spectatori, întreţinând şi stimulând pornirile spre violenţă şi atitudini  antisociale. Se pare  că era romantico-sentimentală a cinematografiei a apus pentru totdeauna, locul ei fiind luat de cinematografia de duzină, bazată pe dramatism de acţiune, violenţă şi senzualitate excesivă.  Excesele de nonconformism ale regizorilor, producătorilor şi actorilor, care ţin neapărat să se distanţeze de tradiţii, chiar dacă ele sunt valoroase,  pare a fi condus industria televiziunii şi cinematografiei pe o pantă periculoasă din punct de vedere al impactului pe care îl au asupra societăţii. Se poate obiecta că această industrie oferă publicului ceea ce acesta doreşte. Înclinaţiile spre violenţă ale marelui public sunt generate însă şi de influenţa nefastă a acestei industrii şi nu ar trebui să fie alimentată prin producţii în care valoarea artistică şi educativ-pozitivă este complet neglijată. În condiţiile unei veritabile inundaţii de producţii cu astfel de însuşiri spectatorului i se crează senzaţia că ficţiunea aberantă devine realitate, că violenţa trebuie să fie “normalul” şi în viaţa de fiecare zi. Ea şi conturează impresia că este firesc să fie vulgar, violent şi lipsit de scrupule.

            Când magazinele pentru copii sunt inundate cu tot felul de jocuri electronice destinate să stimuleze tendinţe distructive, cu tot felul de arme-jucărie imitând pe cele reale, nu e de mirare că în conştiinţa copiilor se formează apucături agresive, care, cu înaintarea în vârstă, nu fac decât să se amplifice. Este oarecum firesc ca fetiţele să se joace cu păpuşi şi la fel de firesc ca băieţii să prefere preocupări mai “bărbăteşti”. Dar de ce nu ar fi acestea din urmă construcţiile sau stimularea capacităţilor creative, a inteligenţei?

            Când “calităţile” personale dominate de tendinţe violente sunt deţinute de suspuşi ai ierarhiei politice, economice şi sociale sau chiar şefi de stat, consecinţele pot lua proporţii devastatoare, exprimându-se prin acte de război sau terorism. În ultimă instanţă, ele reflectă translatarea trăsăturilor individuale în  politica de stat şi extinderea repercusiunilor la proporţii incomensurabile, cu imense pierderi materiale şi de vieţi omeneşti. La baza actelor de violenţă, mai ales când e vorba de conducători, stă invariabil setea de putere, aproape întotdeauna adesea cuplată cu dorinţa neînfrânată de acumulări materiale.   Violenţa nu duce dacât la irosirea iraţională  a unor resurse şi, în ultimă instanţă, la nenorociri pentru cei mai mulţi. Orice conflict poate să-şi găsească o soluţie de rezolvare dacă înţelepciunea este folosită în acest scop.

            În societatea contemporană sunt lansate fel de fel de idei care tind să dirijeze atenţia membrilor ei spre obiective care nu totdeauna sunt cele mai importante. Educaţia în familie, şcoală  şi comunităţi ar trebui să constituie, în opinia mea, centrul preocupărilor tuturor celor care dau vlăstare viitorului.  Dacă lumea asta vrea să supravieţuiască moral va trebui să o facă prin readucerea în prim plan a bunului simţ şi respectului faţă de valorile umane.  Din încălcarea acestora în picioare nu poatre rezulta decât descompunerea spirituală şi, în final, distrugerea fizică.

 Dr. Emil G. Oneţ, Phoenix, AZ


       Crăciunul - realitate sau ambalaj?

       La sărbătoarea nunţii unei perechi tinere, în timpul recepţiei, doi prieteni au intrat în sală cu un cadou. Ei purtau o cutie mare, frumos ambalată, ce părea că ascunde un congelator.
       După ce au găsit cu greu locul unde să-l aşeze, aceştia au rugat pe cei doi miri să desfacă cadoul sub privirile tuturor. Cu mare emoţie mirii au tăiat panglicele, au îndepărtat hârtia, şi când au desfăcut cutia, înăuntru au găsit o nouă cutie ambalată identic. Surpriza a fost deosebită. Toţi cei prezenţi i-au rugat cu insistenţă să desfacă şi această cutie. Procedând ca mai inainte, dar cu emoţii şi mai mari, mirii au aşteptat să vadă ce găsesc înăuntru. Când s-au uitat înăuntru au descoperit o nouă cutie ambalată ca cele dinainte. Mirii au ridicat-o în văzul tuturor, care apreciind conţinutul au spus: cu siguranţă este un casetofon. Deschizând şi această cutie au descoperit aceeaşi surpriză: o nouă cutie ambalată ca cele precedente.
       Toropiţi de curiozitate şi emotie, de teama unui nou eşec, mirii nu mai voiau să desfacă noul cadou. Au fost determinaţi să continuie de promisiunea că e ultima cutie care li se va cere să o deschidă. Tremurând aceştia au desfăcut pachetul şi înăuntru au găsit o păpuşică frumos îmbrăcată, care atunci când i se scotea biberonul începea să plângă. Nuntaşii au aplaudat îndelung întelegând mesajul: prietenii mai aşteaptă o ocazie de sărbătoare, la naşterea primului lor copil! Această realitate însă, a fost ascunsă de mult ambalaj.
Această întâmplare poate exemplifica ceea ce a ajuns sărbătoarea Naşterii Domnului Isus în vremurile noastre. Esenţa sărbătorii este Naşterea Domnului Isus într-un chip asemenea nouă. In jurul acestei realităţi, în decursul anilor însă, s-a adunat mult ambalaj. Chiar din primele secole acestei ocazii i s-au alăturat influenţe păgâne, cum ar fi: aprinderea luminilor, împărţirea darurilor, împodobirea pomului. După generaţii în locul pruncului a apărut Moş Crăciun, industria reclamelor şi a comerţului, iar umanismul a îndreptat privirile omului spre el insuşi.Tot ceea ce aşteaptă unii de sărbători este: să aibă ceea ce este mai bun pe masă, să fie înconjuraţi de familie şi prieteni şi să înceapă petrecerea! Ambalajul tradiţiei şi-al obiceiurilor, a dorinţelor şi-a intereselor personale, a influenţelor societăţii, ii face să piardă realitatea.
       Prezentând realitatea a ceea ce s-a petrecut acum 2000 de ani la Betleem, apostolul Ioan spune: “Cuvantul S-a făcut trup, şi a locuit printre noi, plin de har şi de adevar…”
       Cuvântul, care la început era cu Dumnezeu, Cuvântul, prin care au fost făcute toate lucrurile, Cuvântul, care este Dumnezeu adevărat din Dumnezeu adevărat, s-a făcut asemenea nouă, venind în lumea noastră, în trup de carne. Aceasta-i minunea pe care o sărbătorim la Crăciun. Dacă minunea întrupării nu se mai repetă; în fiecare an, binecuvântârile pe care El le oferă, sunt mari experienţe şi realităţi, trăite de cei care trec dincolo de ambalaj.

       Isus Hristos s-a întrupat ca sa ne arate ceva!

      Evanghelistul Ioan spune: ”Şi noi am văzut slava Lui, o slavă întocmai ca slava singurului născut din Tatăl” Ioan 1:14. La sărbători ochii omului orbiţi de păcat, pot să-L vadă pe Dumnezeu, prezentat la nivelul înţelegerii noastre. Ioan 1:18, Evrei 1:3, Ioan 14:8-9 etc.
       Pot să vadă Slava lui Dumnezeu. Slavă pe care Adam a văzut-o în Dumnezeu înainte de cădere, care a văzut-o Moise ascuns în crăpătura stâncii, slavă care a umplut cortul întâlnirii sau Templul de la Ierusalim. Aceeaşi Slavă, care descoperă măreţia caracterului lui Dumnezeu, ne este descoperită acum de Hristos. Prin întruparea Sa, putem înţelege că Dumnezeul nostru este sfânt. Domnul Isus s-a născut prin puterea Duhului Sfânt, din fecioara Maria, fără a moşteni firea păcătoasă. Dumnezeul nostru este Atotputernic, El poate interveni in domeniul Creaţiei Sale, rânduind un nou Adam prin care să ofere omenirii o nouă şansă. El poate conduce istoria pentru ca la împlinirea vremii, să împlinească promisiunile Sale. Dumnezeul nostru este plin de dragoste. El a acceptat să coboare prin Fiul Său în locul cel mai de jos unde am ajuns din pricina păcatului, să vină în fieful stăpânirii morţii şi-a puterii întunericului, dovedindu-ne cât de mult ne iubeşte. (Ioan 3:16)

       Sunt aşa de multi cei care la sărbători văd numai strălucirea vitrinelor, a artificiilor, sau a luminilor din brad. Cei ce trăiesc adevărata fericire, privesc dincolo de acest ambalaj, oricât de strălucitor ar fi şi văd strălucirea Slavei Lui Dumnezeu, chiar dacă este prezentată în cadrul cel mai sărăcăcios: iesle şi scutece sărace.

       Isus Hristos s-a intrupat ca sa ne aduca ceva!

       Aşteptarea tuturor este ca la sărbători să primească felicitări şi cadouri. Prin venirea Sa, Domnul Isus ne-a adus ceea ce nimeni altul nu ne putea oferi:" Legea a fost dată prin Moise, dar harul şi adevărul au venit prin Isus Hristos.” Ioan 1:17. Prin Domnul Isus, darul lui Dumnezeu pentru omenire, am primit harul apropierii de Dumnezeu prin credinţă, darul binecuvântărilor Lui Dumnezeu care ne sunt oferite în meritele Lui, şi darul vieţii veşnice. "Atât de mult a iubit Dumnezeu lumea, că a dat pe singurul Lui Fiu pentruca oricine crede în El, să nu piară ci să aibă viaţa veşnica." Ioan 3:16. Cei care se încurcă în ambalajele lumii, caută darurile vremelnice, pe când cei care experimenteazâ realitatea întruparii primesc darurile veşnice.

       Isus Hristos s-a întrupat ca să ne facă să fim cineva!

       Ca şi copil cea mai mare surpriză trăită la sărbători, a fost să-l descopar pe tata îmbrăcat cu hainele lui Moş Crăciun. Tata a încercat să-şi schimbe identitatea dar vocea şi gesturile l-au trădat. Prin venirea Sa Domnul Isus, ne-a oferit şansa de a ne face copii ai Lui Dumnezeu.”Tuturor celor ce L-au primit, adică celor ce cred în Numele Lui, le-a dat dreptul să se facă copii ai lui Dumnezeu.“ Ioan 1:12. Primindu-L prin credinţă, pe El, cel născut, dobândim o natură Divină. Suntem născuţi din Dumnezeu, ca fii ai Lui şi moştenitori ai împărăţiei Sale. Cei ce vor să aibă această identitate dezbracă hainele lumii şi acceptă să fie îmbrăcaţi în prihănirea dată de Dumnezeu. Provocarea la aceste sărbători este pentru o alegere, între ceea ce este ambalaj şi realitate. Nici un ambalaj oricât de strălucitor ar fi nu are valoare fără conţinut. Alege ceea ce este realitatea, pentru că prin ceea ce este, a venit să aducă şi poată să facă Domnul Isus, întregul cadru în care iţi petreci sărbătorile să capete valoare şi să-ţi aducă bucurie şi împlinire deplină.

Dan Boingeanu