Revistă - Forum a Românilor Americani

Arhiva
2007 
Nr.180-182;
Nr.183; Nr.184; Nr.185;  Nr.186;  Nr.187;  Nr.188;  Nr.189;  Nr.190;  Nr.191;  Nr.192;  Nr.193 Nr.194; Nr.195; Nr.196; Nr.197; Nr.198; Nr.199; Nr.200; Nr.201; Nr.202;
2008 Jan.-Feb.

Preot Paroh Aurel Sas, Las Vegas

Pr Sas

DIN VIAŢA ŞI ÎNVĂŢĂTURA LUI IISUS

ÎN ULTIMILE ZILE DIN  SĂPTĂMÂNA SF. PATIMI

 „Căci învăţa pe ucenicii Săi, şi zicea: „Fiul Omului va fi dat în mâinile oamenilor; ei Îl vor omorâ, şi a treia zi după ce-L vor omorâ, va învia.”(Marcu 9,31)

 Şi era - în fiecare zi - în templu şi învăţa. Dar arhiereii şi cărturarii şi fruntaşii poporului căutau să-L omoare. Şi nu găseau ce să-I facă, căci tot poporul se ţinea după El, ascultându-L.”(Luca 19,47-48).

 „ Căci v-am dat, întâi de toate, ceea ce şi eu am primit, căci Hristos a murit pentru păcatele noatre după Scripturi; Şi că a fost îngropat şi că a Înviat a treia zi după Scripturi”(1Cor.15,3-4).

 „Şi a zis Iisus către ei: Cu dor am dorit să mănânc cu voi aceste Paşti, mai înainte de Patima Mea”( Luca 22,15)

    „O viaţă a lui Iisus trebuie scrisă în genunchi, într-un sentiment de recunoaştere a propriei noastre micimi, care să te facă să-ţi cadă pana din mână. Iar un păcătos trebuie să se cutremure pentru că a avut îndrăzneala s-o scrie” (de Francois Mauriac).

 Sfintele Scripturi de mai sus, ne prezintă din partea lui Iisus, Însuşi, vestirea Patimilor Sale şi introducerea în Săptămâna Sf. Patimi înainte de Paşti pentru mântuirea omenirii întregi. In prima Scriptură Iisus prevestea ucenicilor că Fiul Omului (adică Iisus) va fi dat în mâinile oamenilor care Îl vor omorâ, dar a treia zi va Învia. Prin a doua Scriptură Iisus le spune axact ucenicilor cine vor fi cei care Îl vor omorâ: adică arhiereii, cărturarii şi fruntaşii poporului, pe când învăţa în fiecare zi în Templu din Iersualim, dar ne ajunsul lor era că tot poporul se ţinea după Domnul, ascultându-I învăţătura dătătoare de viaţă (cf. Marcu 9,31 şi Luca 19,47-48).

In acelaşi timp, arhiereii, cărturarii, farisei şi fruntaşii poporului căutau să-L prindă pe Iisus, măcar, în „cuvânt” dar nu puteau: „Apoi au trimis la Isus pe unii din farisei şi din irodiani, ca să-L prindă în cuvânt.”(Marcu 12,13). Din această cauză au trimis pe farisei şi irodieni să-L întrebe, dacă trebuie să plătească dajdie Cezarului sau nu? Că doar va zice că nu trebuie şi atunci L-au prins în cuvânt şi va fi arestat. Dar Mântuitorul i-a întrebat El mai întâi: „De ce Mă ispitiţi?” Şi apoi le-a răspuns: să dea Cezarului ale Cezarului şi lui Dumnezeu cele ale lui Dumnezeu. Şi erau miraţi de învăţătura Lui (cf. Marcu 15,13-17).

Aşa trimişii arhiereiilor şi fariseilor care au mers să-L prindă pe Iisus, s-au întors înapoi şi au fost întrebaţi: de ce nu L-au prins:”Iar slujitorii au răspuns: „Niciodată n-a vorbit vreun om ca Omul acesta.”(Ioan 7,46)

Iar de ce Iisus a suferit atât de mult şi a murit? Ne răspunde Sf. Ap. Pavel prin descoperirea ce i s-a dat, zicând: „ Căci v-am dat, întâi de toate, ceea ce şi eu am primit, căci Hristos a murit pentru păcatele noatre după Scripturi; Şi că a fost îngropat şi că a Înviat a treia zi după Scripturi”(1Cor.15,3-4).

Suferinţa şi moartea pe Domnul Iisus nu-L înspăimântau, pentru că avea dragoste, cum nimeni nu are, pentru răscumpărarea omenirii, aşa cum a spus El, Însuşi, când a zis: „Nimeni nu are mai mare dragoste decât aceasta, ca viaţa lui să şi-o pună pentru prietenii săi.”(Ioan 15,13). Mântuitorul Hristos avea însă părere de rău şi durere pentru cei care Îl vor batjocori şi omorâ, încălcând Porunca: „Să nu ucizi!”(Ieşire 20,13), pierzându-şi astfel sufletele, pentru că El a venit: „...ca toţi oamenii să fie mântuiţi şi să vină la cunoştinţa adevărului.”(1Tim. 2,4).

Iar a scrie despre Viaţă lui Iisus, a zis un scriitor francez, Francois Mauriac, astfel: „O viaţă a lui Iisus trebuie scrisă în genunchi, într-un sentiment de recunoaştere a propriei noastre micimi, care să te facă să-ţi cadă pana din mână. Iar un păcătos trebuie să se cutremure pentru că a avut îndrăzneala s-o scrie”.

Această afirmaţie este întrutotul adevărată, pentru că numai atunci omul poate vedea micimea sa, când încearcă să scrie din Viaţa şi Învăţătura lui Iisus. Ori, marele scriitor francez, Francois Mauriac, care a scris şi el cartea „Viaţa lui Iisus”. Când a zis, că: O Viaţa a lui Iisus trebuie scrisă în genunchi şi într-un sentiment de recunoaştere a propriei noastre micimi, şi că un păcătos trebuie să se cutremure pentru că a avut îndrăzneala s-o scrie, credem că a trecut prin multe stări de smerenie, credinţă şi iluminare când a văzut măreţia lui Iisus şi a Învăţăturii Sale, faţă de micimea omului, oricât de învăţat ar fi el, când a elaborat cartea sa.

Într-adevăr, afirmaţia scriitorului, Francois Mauriac, dă multe învăţături pentru cei care încep să scrie din Viaţa şi Învăţătura lui Iisus Hristos, ca să poată înţelege, câtuşi de puţin, cum trebuie să se apropie să scrie despre Viaţa Mântuitorului. Nenumărate persoane au scris şi au predicat şi au vorbit, de-a lungul secolelor şi generaţiilor din Viaţa şi Învăţătura lui Iisus, pentru a răspândi Lumina şi a da Apa cea Vie spre viaţă. Astfel, de câte ori mă apropiu să scriu din Viaţa Marelui Dumnezeu şi Mântuitorului nostru Iisus Hristos (cf. Tit 2,13), mă cutremur şi mă ridică Credinţa descoperită de Scriptura, care zice: „...Căci cine se apropie de Dumnezeu, trebuie să creadă că El este...”(Evrei 11,6), şi datoria de propovăduitor: ”Vai mie dacă nu voi binevesti Evanghelia!”(1Cor. 9,16),

Crezând în Dumnezeu, nu noi suntem cei care scriem sau vorbim, ci Duhul, după Scriptura care zice: „...Ci să vorbiţi orice vi se va da să vorbiţi în ceasul acela; căci nu voi veţi vorbi, ci Duhul Sfânt.”(Marcu 13,11). Aşadar, cred, că toţi care au scris, au predicat şi au vorbit, şi scriu, predică şi vorbesc despre Dumnezeu, au asistenţa Duhului Sfânt, care le dă şi îi inspiră cu adevărat ce să scrie şi ce să vorbească. Dumnezeu întreba, când s-a arătat în templu proorocului Isaia, zicând: „Pe cine îl voi trimite şi cine va merge pentru Noi? Şi am răspuns: Iată-mă, trimite-mă pe mine! Şi El a zis: Du-te şi spune poporului acestuia:...”(Isaia 6,8-9).

Iar preotul este un chemat, un uns al Harului şi un trimis a lui Dumnezeu la popor, precum au fost Apostolii şi alţii care îi menţionează Scripturile (cf. Romani 1,1; 8,30; 9,24; 12,7), să vestească Evanghelia Domnului Hristos, cu putere de mântuire pentru tot cel ce crede (cf. Rom. 1,16). Iar Apostolul Pavel a zis: „Căci, dacă vestesc Evanghelia, nu îmi este laudă, pentru că stă asupra mea datoria. Căci, vai mie dacă nu voi binevesti!”(1Cor. 9,16). Prin urmare, asupra preotului stă datoria vestirii Evangheliei şi vai nouă dacă nu vom binevesti! Şi aceasta în genunchii inimilor noastre spre mărirea lui Dumnezeu şi mântuirea omului în Hristos Iisus. Trebuie ne’ncetat să ne silim şi să ţinem Harul lui Dumnezeu aprins în noi care ni s-a dat (cf. 2Tim. 1,6) spre vestirea Evangheliei mântuirii în Hristos Iisus, în duhul smereniei şi a micimii noastre în faţa măreţiei lui Dumnezeu.

Iar în vremurile necredinţei în care trăim, a secolului 21, cred, potrivit şi necesar, să se vestească Evanghelia şi să se scrie despre Viaţa şi Învăţătura lui Iisus, mai mult ca oricând, pentru că privind vremurile noastre prin Sfintele Scripturi, vedem împlinirea atâtor profeţii care vorbesc de vremurile din urmă.

Astfel, să continuăm din Viaţa şi Învăţătura lui Iisus, în ultimile zile, din Săptămâna Sf. Patimi, înainte de Paşti, ca să cunoaştem şi să ştim ce a făcut Fiul lui Dumnezeu – Iisus Hristos – pentru salvarea şi mântuirea omenirii şi ce a făcut omul  cu Fiul lui Dumnezeu. Consider cunoaşterea din Viaţa şi Învăţătura lui Iisus, din Săptămâna Sf. Patimi, înainte de Paşti, ca un necesar absolut, de Apă Vie (cf.Ioan 4,10), pentru viaţa şi mânuirea fiecărui suflet de la o margină a lumii la cealaltă. Aşadar, frate cititorule, să pornim la drum spre „Apa cea Vie” a Scripturilor lui Iisus.

JOI 6, Aprilie, anul 33 după Hristos.

Şi a zis Iisus către ei: Cu dor am dorit să mănânc cu voi aceste Paşti, mai înainte de Patima Mea. Căci zic vouă, că de acum nu voi mai mânca din aceasta, până când nu se vor împlini în împărăţia lui Dumnezeu”(Luca 22,15).Aşa a înştiinţat Mântuitorul Hristos pe ucenicii Săi, căci „cu dor a dorit să mănânce aceste Paşti cu ei, mai înainte de Patima Sa”, cu toată starea de durere pe care o trăia pentru omenire spre răstignirea care se îndrepta.

Frate cititorule, doresc să precizez, că plecăm la Cina de Taină, a lui Iisus cu ucenicii Săi, în seara de Joia Mare, înainte de Paşti, şi că o Agendă, un Program sau un Plan mai mare, mai încărcat şi mai greu ca în această seară şi nici simţiri şi trăirii mai profunde şi grele, nimeni nu a avut sub Soare, decât numai Iisus Hristos, Fiul lui Dumnezeu, pentru mântuirea noastră şi a omenirii întregi, înainte de a pleca din această lume.

 Deci, în loc să zicem că este prea mult, să ne bucurăm că am fost învitaţi de Dumnezeu în Joia Mare, seara, înainte de Paşti, la a cunoaşte ce a făcut Iisus pentru mântuirea noastră în aceatsă seară şi în zilele din Vinerea Mare şi Sâmbăta. Zic „Învitaţie” pentru că eu cred că lucrurilr nu sunt aşa de întîmplătoare în viaţă, ci că se desfăşoară toate cele bune după o providenţă divină. Ori, a avea acest ziar în mână să poţi citi despre ce a făcut Iisus la Cina de Taină, cred solemn, că ne-a Învitat Marele nostru Dumnezeu şi Mântuitor Iisus Hristos.

Aşadar, să pornim la drum. Era în ziua de Joi, când populaţia Ierusalimului se pregătea de ziua Azimelor, cu jertfirea mielului după tradiţie, pentru că se apropiau Paştile iudaice. Soarele se apropia spre asfinţit. Oraşul Ierusalim era ca o pară de foc sub razele lui strălucitoare. Primăvara se arăta cu miresmele ei dătătoare de viaţă.

Iisus se afla încă în Betania, aproape de Ierusalim, poate în casa lui Lazăr pe care îl înviase din morţi, unde ucenicii Îl întreabă: „Iar în ziua cea dintâi a Azimelor, când se jertfea mielul de Paşti, ucenicii L-au întrebat: Unde voieşti să mergem să pregătim, ca să mâncăm Paştile?”(Marcu 14,12).

O Menţiune cu Meditaţie. Despre ce miel de Paşti să fie jertfit este vorba? Este vorba despre mielul poruncit de Dumnezeu lui Moise să le spună fiilor lui Israel, înainte de a pleca din robia Egiptului spre pământul făgăduinţei, Canaan, să jertfească fiecare familie un miel şi cu sângele lui să ungă stâlpi şi pragul de sus de la uşa casei, unde se mănâncă mielul jertfit, numit Pascal, şi astfel for fi păziţi de Dumnezeu când va merge să ia viaţa fiecărui întâi născut al omului şi al dobitoacelor din pământul Egiptului (Ieşire Cap. 12).

 Astfel, la Paştile iudaice, când se jertfeşte mielul Pascal, se sărbătoreşte eliberarea poporului Israel din robia Egiptului prin milostivirea şi minunile lui Dumnezeu. Iar mielul jertfit preânchipuia pe Mielul lui Dumnezeu, adică pe Fiul lui Dumnezeu, Iisus Hristos, care este asemănat în jertfirea Lui cu un miel, despre care Dumnezeu descoperă prin Ioan Botezătorul când Iisus se apropie de apele Iordanului să fie botezat, zicând: „Iată Mielul lui Dumnezeu, care vine să ridice păcatul lumii!”(Ioan 1,29).

Şi acum: Care sunt Paştile creştinătăţii? Să lăsăm să ne răspundă Dumnezeu prin Scriptura care zice: ”...Căci Paştile nostru Hristos S-a jertfit pentru noi!(1Cor. 5,7). Aşadar, precum Dumnezeu a poruncit atunci lui Moise să sărbătorească eliberarea, prin mila şi minunile lui Dumnezeu, din robia Egiptului, prin junghierea unui miel Pascal, tot aşa Dumnezeu porunceşte astăzi popoarelor că: Paştile nostru este Hristos, după Scriptura care descoperă, zicând: „..Paştile nostru Hristos S-a jertfit pentru noi!(1Cor. 5,7). Da, Paştile nostru este Hristos, pentru că El S-a jertfit pe Crucea Golgotei, pentru eliberarea omenirii din robia păcatului şi a morţii. Deci, sărbătoare Sf. Paşti, care gravitează cu marele eveniment al Învierii lui Hristos şi al învierii omenirii în Invierea lui Hristos, înseamnă şi eliberarea omenirii din robia păcatului şi a morţii. Aşa am fost făcuţi vii împreună cu Hristos Cel Înviat, Care S-a jertfit pentru eliberarea noastră (cf. Efeseni Cap. 2).

De aceea, Mântuitorul Hristos, la Cina cea de Taină, a sărbătorit mai întâi Paştile iudaice, cu mielul Pascal, amintit, al eliberării naţionale a evreilor din robia Egiptului, şi după aceea a trecut şi a instituit Paştile noi, prin prefacereaprin jertfirea Sa pe Crucea Golgotei, odată pentru totdeauna, a adus eliberarea obiectivă a omenirii din robia păcatului şi a morţii.  pâini şi a vinului în Trupul şi Sângele Lui pentru viaţa omenirii şi „El (Iisus, Mielul lui Dumnezeu) ca un miel spre junghiere S-a adus şi ca o oaie fără de glas înaintea celui ce o tunde, nu şi-a deschis gura Sa”(Fapte 8,32-33).

Atunci, Iisus a trimis pe Petru şi pe Ioan, zicând: „...Iată, când veţi intra în cetate, vă va întâmpina un om ducând un vas cu apă; mergeţi după el în casa în care va intra, Şi veţi zice stăpânului casei: Învăţătorul îţi zice: Unde este încăperea în care să mănânc Paştile cu ucenicii Mei? Şi acela vă va arăta un foişor mare, aranjat; şi acolo să pregătiţi. Iar ei ducându-se, au aflat precum le spusese şi au pregătit Paştile”(Luca 22,8-13).

Prin urmare, revenind, înţelegem ce fel de Paşti şi miel Pascal au mers cei doi ucenici, Petru şi Ioan să pregătească. Iar ei mergând nu se îndoiseră că vor găsi întocmai cum le zise Iisus. Mergând în cetate, care era Ierusalimul, au găsit toate după cum Domnul le vestise dinainte şi au pregătit Paştile după datină. Iar casa la care au plecat după „omul cu vasul cu apă” era casa Evanghelistului Marcu. Spre seară a venit şi Iisus cu ceielalţi ucenici din Betania la Ierusalim, la la casa unde Petru şi Ioan pregătise Paştile: ”Iar făcându-se seară, a venit (Iisus) cu cei doisprezece”(Marcu 14,17), „Şi când a fost ceasul, S-a aşezat la masă, şi apostolii împreună cu El. Şi a zis către ei: Cu dor am dorit să mănânc cu voi aceste Paşti, mai înainte de Patima Mea. Căci zic vouă că de acum nu voi mai mânca din acestea, până când nu se vor împlini în împărăţia lui Dumnezeu”(Luca 22,14-16).

Cine este mai mare? Dar între ucenici s-a iscat o ne’nţelegere la masă cu privire la întâietate,  cine este mai mare dintre ei, la care Iisus le-a răspuns: ”Şi s-a iscat între ei şi ne’nţelegere: cine dintre ei se pare că este mai mare? Iar El le-a zis: Regii neamurilor domnesc peste ele şi cei ce le stăpânesc se numesc binefăcători. Dar între voi să nu fie aşa: cel mai mare dintre voi să fie cel mai tânăr, şi căpetenia ca acela care slujeşte. Căci cine este mai mare: cel care stă la masa, sau cel care slujeşte? Oare, nu cel ce stă la masă? Iar Eu, în mijlocul vostru sunt ca unul ce slujeşte”(Luca 22,24-27). Iar în altă Scriptură, mai înainte, Mântuitorul a descoperit de ce a venit în lume, zicând: „Pentru că nici Fiul Omului n-a venit să I se slujească, ci El să slujească şi să-Şi dea viaţa preţ de răscumpărare pentru mulţi.”(Matei 20,28). Iar calea înălţării Mântuitorul a prezentat-o cu alt prilej înainte, când a zis:”Oricine se va înălţa, va fi smerit; şi oricine se va smeri, va fi înălţat”(Matei 23,12). Iar Iisus S-a smerit până la moarte şi încă moarte pe Cruce, pentru care Dumnezeu L-a înălţat mai presus de toate, şi I-a dat toată puterea în cer şi pe pământ (cf. Matei 28,18-20).

Spălarea picioarelor. După aceasta Iisus S-a sculat de la Cină şi a procedat la spălarea picioarelor. S-a desbrăcat de haine, S-a încins cu un ştergar, a turnat apă într-un vas de spălat şi a început să spele picioarele ucenicilor şi să le şterargă cu ştergarul cu care era încins (cf. Ioan 13,4-5). Atunci, „A venit la Simon Petru. Acesta i-a zis: Doamne, oare Tu să-mi speli mie picioarele? A răspuns Iisus şi i-a zis: Ceea ce fac Eu, tu  nu ştii acum, dar vei înţelege după aceasta. Petru I-a zis: Nu-mi vei spăla picioarele în veac. Iisus i-a răspuns: Dacă nu te voi spăla, nu ai parte de Mine. Zis-a Simon Petru Lui: Doamne, spală-mi nu numai picioarele mele, ci şi mâinile şi capul. Iisus i-a zis: Cel ce face baie n-are nevoie să-i fie spălate decât picoarele, căci este curat tot. Şi voi sunteţi curaţi, însă nu toţi. Că ştia pe cel ce avea să-L vândă; de aceea a zis: „Nu toţi sunteţi curaţi!”(Ioan 13,6-11).

 Dacă Petru a început să se lumineze în smerenia lui la răspunsurile lui Iisus, în urma dialogului care a avut loc cu privire la spălarea picioarelor, Iudase întunece în urma păcatului început de vânzare a lui Iisus. În cuvintele Domnului ”Nu toţi sunteţi curaţi!” a fost deja descoperit Iuda trădătorul. Ceea ce suprinde totul este sângele rece cu care Iuda a căutat să se prefacă că nu înţelege cuvintele că: Nu toţi sunteţi curaţi!” şi a putut continua să stea să-i spele Domnul picioarele şi lui! însă a început să  

După ce Iisus le-a spălat picoarele ucenicilor, Şi-a luat hainele şi S-a aşezat la masă, pentru continuarea Cinei, de servire a Paştelui Iudaic, întâi, le-a zis următoarea învăţătură: „...Înţelegeţi ce v-am făcut Eu? Voi Mă numiţi pe Mine: Învăţătorul şi Domnul, şi bine ziceţi, căci Sunt. Deci, dacă Eu, Domnul şi Învăţătorul, v-am spălat vouă picioarele, şi voi sunteţi datori ca să spălaţi picioarele unii altora; Că v-am dat vouă pildă, ca, precum v-am făcut Eu vouă să faceţi şi voi. Adevăr, zic vouă: Nu este sluga mai mare decât stăpânul său, nici solul mai mare decât decât cel ce l-a trimis pe el. Când ştiţi aceasat, fericiţi sunteţi dacă le veţi face”(Ioan 13,12-17). De aici rezultă încă odată, că Domnul Iisus Hristos nu a venit să I se slujească, ci E slujească salvarea omenirii şi să-şi dea viaţa preţ de răscumpărare pentru mulţi (cf. Matei 20,28).

Descoperirea lui Iuda vânzătorul. După învăţăturile date mai sus, la masa Cinei, Iisus a zis o Scriptură, cu o proorocie mai dinainte, zicând:”...Cel ce mănâncă pâinea cu Mine a ridicat călcâiul împotriva Mea”(Ioan 13,18). Ucenicii tot nu au înţeles deşi nu era prima dată când le vorbea de Iuda şi atunci Iisus le-a zis direct: „Adevărat, adevărat zic vouă că unul dintre voi Mă va vinde!”(Ioan 13,21). Atunci, ucenici s-au uitat unul la altul nedumeriţi! Petru i-a făcut semn lui Ioan şi i-a zis, care avea capul plecat pe pieptul lui Iisus, să-L întrebe: cine este cel despre care vorbeşte? Astfel Ioan la întrebat pe Iisus: „Doamne, cine este?” Iisus i-a răspuns: Acela este, căruia Eu, întingând bucăţica de pâine, i-o voi da. Şi întingând bucăţica, a luat-o şi a dat-o lui Iuda, fiul lui Simon Iscarioteanul. Şi după îmbucătură a intrat satana în el. Iar Iisus i-a zis: Ceea ce faci, fă mai curând.”(Ioan 13,22-27). In continuarea prezentării cronologice a Evanghelistul Ioan, zice: „Deci după ce a luat acela bucăţica de pâine, a ieşit numaidecât. Şi era noapte”(Ioan 13,30)

Descoperirea lui Iuda vânzătorul o fac şi ceielalţi Evanghelişti, în timpul servirii Paştelui Iudaic, mai întâi, zicând: ”Şi pe când mâncau, Iisus a zis: „Adevărat grăiesc vouă, că unul dintre voi Mă va vinde!”(Matei 26,21; Marcu 14,18; Luca 22,21). Ce ştire tristă! Ce veste neaşteptată! Dar este cu putinţă aşa ceva? Iisus să fie vândut? De ce? Şi pentru ce? Şi cine s-a gândit la o faptă ca aceasta a vânzării? Erau toate întrebări răscolitoare pe care nevinovaţii ucenici şi le puneau. Astfel: „Ei (ucenicii) întristându-se foarte, au început să-L întrebe fiecare: Nu cumva sunt eu, Doamne? Iar El, răspunzând, a zis: Cel ce a întins cu Mine mâna în blid, acela Mă va vinde”(Matei 26,22-23; Marcu 14,19-20). Atunci „Şi Iuda cel ce L-a vândut răspunzând a zis: Nu cumva sunt eu, Învăţătorule? Răspuns-a lui: Tu ai zis”(Matei 26,25).

Odată cu această descoperire a lui Iuda, ca vânzător, atât din partea Domnului cât şi din partea lui, Iisus i-a pronunţat şi sentinţa, prin Scriptura care zice: „Fiul Omului merge precum este scris depre El. Vai, însă, de omul acela prin care Fiul Omului se vinde! Bine era de omul acela dacă nu se năştea”(Matei 26, 24; Marcu 14,21; Luca 22,22).

Mântuitorul Hristos a vorbit despre Iuda că nu este curat încă cu mult timp înainte, când le-a vorbit despre „pâinea vieţii” şi despre împărtăşirea cu Trupul şi Sângele Lui, când mulţi dintre ucenici au plecat, şi Petru a mărturisit Dumnezeirea lui Iisus, iar Domnul a zis:„Le-a răspuns Iisus: Oare, nu v-am ales Eu pe voi, cei doisprezece? Şi unul dintre voi este diavol! Iar El zicea de Iuda a lui Simon Iscarioteanul, căci acesta, unul din cei doisprezece, avea să-L vândă”(Ioan 6,66-71). Aici se vedea dega că Iisus este şi Dumnezeu adevărat, pentru că poate vesti dinainte ce se poate întâmpla. Iisus la ales şi pe Iuda între cei doisprezece pentru că atunci era curat şi nu se lăsase pervertit de diavolul. Alegerea se întâmplase cu trei ani, trei luni, şi douăzeci de zile înainte, când Iisus şi-a început lucrarea de propovăduire a Evangheliei. Pe parcursul celor trei ani Iuda înseamnă că nu a rămas credincios şi aşa a devenit pervertit de diavolul şi lua din ce se punea în pungă (cf. Ioan 12,6).

Creştinismul a doua Creaţie

Condiţia nevoinţelor omului.

Precum Dumnezeu nu a cerut nimic de la om când l-a creat din pământ, tot astfel nu cere nimic de la el nici acum, când îl crează din nou în Duh, din trup şi sânge divin, decât nevoinţele purificării, iluminării şi perfecţionării jertfelnice, care sunt: lepădarea de lume, lepădarea de sine, mortificări ale trupului de la plăcerii, stingerea omului lumesc sau a omului creatural în păcat, pentru ca Hristos să-l reaprindă într-o formă transfigurată, din flacăra propriei Sale vieţi de credinţă şi nevoinţă sub coborârea Harului.
Nu vă speriaţi. Orice acţiune trebuie să fie proporţională cu scopul pe care îl urmăreşte. Scopul vieţii religioase este îndumnezeirea omului (cf. 2Petru 1,4; Rom. 12,13; 1Petru 1,16) Un scop atât de mare pretinde o acţiune de pregătire pe măsura lui. Omul este incapabil să iasă din proporţiile naturii sale prin propriile sale puteri (cf. Ioan 15,5) care sunt invers proporţionale cu scopul îndumnezeirii. Măsura îndumnezeirii este Dumnezeu însuşi.  “Iisus a răspuns: „Ce este cu neputinţă la oameni, este cu putinţă la Dumnezeu”(Luca 18,27). Deci, să ne lăsăm lucraţi de Dumnezeu.
De aceea nemărginita dragoste a lui Dumnezeu pentru creaturile Sale pune în mişcare energiile harului, ca activând în concordanţă cu credinţa şi voinţa vieţii noastră de perfecţionare, să ne dilate progresiv şi supraomeneşte până la proporţiile convenabile unirii mistice sau spirituale cu Dumnezeu. De aceea Hristos lucrează împreună cu noi la progresul zidirii noastre în Naşterea din Nou (cf. Ioan 3,1-7) începând cu Taina Botezului. Hristos este present şi lucrător în toate Tainele care duc la Cununa lor, ca în Euharistie, precum împreună lucrător prin harul Duhului Sfânt în toate strădaniile omului care duc la unirea cu Dumnezeu. Deci, pe un asemnenea drum NU suntem singuri, după făgăduinţa Domnului: “Şi iată că Eu sunt cu voi în toate zilele, până la sfârşitul veacului. Amin.”(Matei 28,20)
Putem spune că între mistica Liturgică sau sacramentală şi mistica individuală (a nevoinţelor) este o legătură atât de strânsă, încât terminologia Sfintele lor Taine este identică cu terminologia vieţii contemplative. Transfigurarea sau îndumnezeirea omului este scopul lor Unic, necesară pentru transfigrarea tuturor credincioşilor lui Dumnezeu în mistica ascetică individuală şi sacramentală sau Liturgică.
Acum putem înţelege de ce condiţia de viaţă economocă sau materială a concepţiei creştine este cea modestă, pentru că scopul vieţii creştine este dobândirea Împărăţiei lui Dumnezeu celei vesnice, care nu este din lumea aceasta (cf.Ioan 18,36). Acestea devin absorbite în viziunea “unui pământ şi a unui cer nou” (cf. 2Petru 3,11-14) transfigurat în plan exhatologic unde popoarele creştine dezvoltă cu prioritate şi o viaţă spirituală.

Prioritatea vieţii spirituale în faţa celei materiale.

Dacă concepţia de viaţă materială, pentru luxurile acestei vieţi trecătoare, este în contradicţie cu concepţia creştină de a fi prioritară condiţia de viaţă spirituală, este justificată în scopul suprem al dobândirii vieţii veşnice, căci despre viaţa aceasta Scriptura ne descoperă, zicând: “Căci noi n-avem aici o cetate stătătoare, ci călătorim spre ceea ce vas ă fie în ceruri.”(Evrei 13,14)
A obiecta la aceasta este ca şi cum ai obiecta: de ce Mântuitorul Hristos a refuzat viziunea politică de a fi împăratul iudeiilor şi a lupta împotriva stăpânirii romane? Prioritate vieţii spirituale în faţa vieţii materiale este autenticitate şi identificare Bisericii Creştine şi a popoarelor pe care le cuprinde. Un exemplu: la primirea marelui oaspete divin – Iisus Hristos – în casa lui Marta şi Maria, Mântuitorul a preferat cu prioritate contemplaţia lui Maria, în faţa pregătirilor materiale ale Martei (cf. Luca 10,38-42)
Statul pentru Biserica creştină este o organizaţie firească în marginile fiereşti ale naţionalităţii, adică o necesitate născută de ordine din condiţia umană de viaţă vremelnică în acestă lume (cf. Rom. 13,1-8). Biserica Nu se poate identifica cu Statul pentru că nu poate vedea în el un Ierusalim pământesc, precum Iisus a refuzat să fie un împărat politic, şi ne-a arătat drumul spre Ierusalimul ceresc, descoperit de Scriptura, care zice:“Ci v-aţi apropiat de muntele Sionului, de cetatea Dumnezeului celui viu, Ierusalimul ceresc, de zecile de mii, de adunarea în sărbătoare a îngerilor”(Evrei 12,22)
 Bogăţia materială în concepţia creştină trebuie să fie o cale de mijloc, cu realizarea balanţei între bogăţia materială şi cea spirituală în viaţa omului şi a popoarelor creştine. Se cunoaşte din totdeauna, că atunci când a apărut bogăţia materială în viaţa oamenilor a apărut şi îmbuibarea cu mândria care a dus la scăderea calităţii vieţii conform legilor morale şi sănătoase şi a apărut destrăbălarea şi căderea, cu imoralitatea, după Scriptura care zice: “Văzut-am pe cel necredincios fălindu-se şi înălţându-se …,şi am trecut şi iată că nu mai era, şi l-am căutat pe el şi nu s-a mai aflat locul lui. Păzeşte nerăutatea şi caută dreptatea, că urmaşi are omul făcător de pace. Iar cei fărădelege vor pieri deodată şi urmaşii necredincioşilor vor fii stârpiţi. Iar mânturie credincioşilor de la Domnul, că apărătorul lor este în vreme de necaz””(Psalm 36,35-39). De aici putem înţelege altă Scriptură, care zice:”Mai bun este puţinul celui drept, decât bogăţia multă a păcătoşilor. Că braţele păcătoşilor se vor zdrobi, iar Domnul întăreşte pe cel drept”(Psalm 36,16-17)
Oamenii şi popoarele cu o viaţă materială mai bogată trebuie să dea şi la ceielalţi oameni şi popoare care nu au, conform Evangheliilor cu pilda “bogatul la care ia rodit ţarina” şi s-a gândit să-şi mărească hambarele …, lucru după care Dumnezeu i-a zis: Nebune!, pentru că nu s-a gândit nici la ajutorarea semenului care nu are şi nici la fatul că în noaptea aceea se va putea lua sufletul lui şi cui vor rămânea bogăţiile materiale, de aceea încheie Mântuitorul parabola, zicând: “aşa se întâmplă cu cei ce îşi adună comori lor şi nu se îmbogăţesc în Dumnezeu”(Luca 12,16-21).  Ori Evanghelia cu Pilda “Samariteanului milostiv” (Luca 10,25-37) care trebuie urmată de oameni şi popoare.
Milostivul Dumnezeu va da la cel ce are, ca să mai poată da, iar la cel ce nu are, I se va lua şi ceea ce are, pentru că nu are dragoste de Dumnezeu şi de aproapele în nevoi, căci, Mântuitorul ne descoperă, zicând: “Cine are urechi de auzit să audă. şi le zicea: Luaţi seama la ce auziţi: Cu ce măsură măsuraţi, vi se va măsura; iar celor care ascultaţi, vi se va da cu ados. Căci celui ce are I se va da; dar de la cel ce nu are, şi ce are I se va lua”(Marcu 4,23-25).
De aici putem vedea de ce popoarele creştine au atâtea Mănăstiri cu viaţă monahală ascetică şi Biserici pentru credincioşi unde să aibă comuniunea cu Dumnezeu prin Sf. Slujbei, ei şi copii lor. De aici se vede de ce răsăritul ortodox în trecut a căutat să realizeze cu prioritate contemplaţia Mariei din Evanghelie până în zilele noastre. Trupul spiritrual a lui Hristos, al cărui membre legate organic de întregul Hristos suntem noi oamneii, alcătuind Biserica lui Hristos, prin aceeaşi carne şi prin acelaşi sânge, sfânt din Euharistie, nu s-a îmbrăcat aici în zalele cuceririi pământului, ci în lumea spirituală care arde în flacăra Duhului Sfânt spre purificare, iluminare şi perfecţionare pentru unirea cu Dumnezeu spre eternitate. In aceste suflete Hristos a locuit şi le-a ţinut tari în faţa valurilor istorice de necredinţă şi au biruit din generaţie în generaţie şi tronul Lui nu a fost uzurpat de nici un Cezar pămânmtesc. Cezari s-au uzurpat de pe tronurile lor şi au murit, iar Biserica lui Hristos a mers înainte în istorie şi vor merge după asigurarea dată din partea lui Iisus, care a zis:“Voi zidi Biserica Mea, şi nici porţile iadului nu o vor birui.”(Matei 16,18)
 Să căutăm, dar, a împlini în viaţa noastră trecătoare urmarea lui Hristos, care ne-a chemat, zicând: “Iisus le-a zis: „Veniţi după Mine,….”(Marcu 1,17), în faptele credinţei, ale dragostei creştine, al iertării, ale păcii şi ajutorării şi aşa vom birui, pentru că Iisus a venit:”EU am venit ca lumea viaţă să aibă şi mai multă să aibă” (Ioan 10,10). Îndumnezeirea firii umane şi urmarea lui Hristos în acestă viaţă, cu maxima străduinţă a fiecăruia, este confirmată ca posibilă de Sfinţii Părinţi ai Bisericii şi credincioşi şi de familii cu mulţi copii şi în condiţii de viaţă umile, care au ajuns la trnasfigurarea în lumina Taborică, a schimbării la Faţă a Mântuitorului Hristos.

Pregătirea Preotului şi a Credincioşilor, premergătoare, Sf. Liturghii.

Pregătirea preotului înaintea slujirii Sfintei Liturghii, din orice zi, nu numai Duminica, este o condiţie obligatorie a slujirii şi a împărtăşirii Euharistice. Ca să amintim în mare: preotul cu o zi înainte de slujirea Sf. Liturghii, începând de la Slujba Vecerniei, el trebuie să se deconectează de viaţa aceasta şi să nu mai aparţine acestei vieţii pământeşti. Preotul trebuie să intre într-o comuniunea cu Dumnezeu de la slujba Vecerniei de Sâmbătă seara şi a Utreniei de Duminică dimineaţa, premergătoare Sf. Liturghii.
Alături de aceste Slujbe, premergătoare Sf. Liturghii, preotul are şi un Canon de Rugăciuni speciale de îndeplinit înaintea lui Dumnezeu pentru slujirea şi împărtăşirea Euharistică. De la masa de cină, de Sâmbătă seara, preotul nu are voie să mănânce până Duminică după ce a terminat slujirea Sf. Liturghii. Apoi, după slujirea Sf. Liturghii, iarăşi, preotul Nu poate intra în viaţa cotidiană, de zi cu zi, până ziua următoare.
Familia preotului cunoaşte acestea şi caută să-l ajute pentru ca el să-şi poată urma chemarea lui Dumnezeu, de slujire şi de sfinţire a credincioşilor prin harurile Sfintelor Slujbe săvârşite.
- La fel şi credincioşii în vederea venirii la Sf. Liturghie, şi în special a acelora care vor să se împărtăşească cu Sfintele Taine, trebuie să vină la slujbele Vecerniei de seara şi a Utreniei de dimineaţa pentru pregătirea spirituală de Sf. Liturghie.
În acelaşi timp să-şi citească rugăciunile din Cartea de Rugăciuni. Iar dacă nu pot merge la Vecernie şi Utrenie, să vină neaparat la Sfânta Liturghie după citirea rugăciunilor acasă, concentrându-se la “lepădarea grijii celei lumeşti” (Cf. Cântării Heruvicului) pentru a putea fi prezent la Sf. Liturghie cu întreaga fiinţă, nu numai cu trupul şi cu gândul în altă parte.
şi dacă nu a putut credincisul să-şi citească nici rugăciunile obişnuite să vină oricum la Biserică, zicând rugăciunea smerită a vameşului: “Dumnezeule, fii milostiv mie păcătosul”(Luca 18,3), şi Dumnezeu îl va schimba în toată starea lui în timpul Slujbei spre zidirea spirituală şi primirea harurilor lui Dumnezeu pentru ajutor. Astfel, Domnul va asculta rugăciunea lui şi va merge acasă cu o credinţă nouă pentru săptămâna viitoare, iar Mântuitorul îi va zice credincisului acela: „Mergi, fie ţie după credinţa ta.”(Matei 8,13).

Faţă de creaţia naturală, naşterea din “apă şi din Duh” al omului cu transfigurarea este a doua creaţie spirituală. Acum Hristos Dumnezeu, nu crează din aceeaşi materie din care a creat la origine, zice Nicolae Cabasila: “Atunci Dumnezeu a folosit ţărâna pământului, acum face apel la propria Sa Carne” (Viaţa în Iisus Hristos, cartea IV). Atunci a insuflat în om un suflu de viaţă, iar acum ne insuflă Duhul Său însuşi (cf. Ioan 20,22; 1Ioan 4,13; 1Tesalon. 4,8) Atunci ne-a luminat cu o lumină ieşită din adâncul întunericului, acum El (Hristos) însuşi este lumina din sufletele noastre, Dupa Scriptura:”…Hristos în voi, nădejdea slavei.”(Colos. 1,27). Apoi, “Iisus a zis: Eu sunt lumina lumii”(Ioan 8,12)
Creştinismul este cu adevărat a doua creaţie a omului. Întâiul Adam a fost făcut din ţărână (cf. Facere 2, 7), Noul Adam se naşte din Dumnezeu. Viaţa omului, născut din apă şi din Duh (cf. Ioan 3,3-7), în Taina Botezului, vine cu viaţa lui spirituală şi participă directă la viaţa lui Dumnezeu pentru îndumenzeire continuă spre a nu cădea. Iar această creaţiune a omului duhovnicesc se operează prin harul revărsat prin Sfintele Taine în care Hristos este present (cf. Efes. 2, 8-10)  
Intr-o admirabilă formă Cabasila exprimă, astfel: “Mai întâi prin Botez - Hristos – îşi crează membrele Trupului Său- Biserica- – (cf. Efeseni, cap. 4 şi 1 Cor. 12, 12-28; prin Taina Mirungeri le întăreşte prin Duhul Sfânt: “…, dar voi veţi fi botezaţi cu Duhul Sfânt.” (Fapte 11, 16;1Tesalon. 4,8; Tit 3,5), iar prin Taina Împărtăşaniei se dăruieşte membrelor (oamenilor) ca izvor de viaţă continuă. Toate cu scopul sublim ca omul să NU mai cadă.

Taina Mirungerii (sau a pecetluirii cu Duhului Sfânt)

Să ne  oprim, acum, puţin la Taina Mirungerii care se aplică imediat după Botez. Din cartea Faptele Apostolilor aflăm că Taina Mirungerii era împărtăşită de Apostoli mai târziu, prin punerea mânilor de către Apostolii Domnului (cf.Fapte 8, 14-19), când ei puteau să se deplaseze la Bisericile tinere cu cei botezaţi în numele Sfintei Treimi (cf.Matei 28, 18-20). Necesitatea, imediată, a împărtăşirii Duhului Sfânt după Botez este prezentată conform Scripturii: (Fapte 19, 1-6 şi Efeseni 4, 30)
Aplicarea, apoi, a împărtăşirii Duhului Sfânt celor botezaţi s-a numit încă de la început: “Ungere” sau “Pecetluire”, după prezentarea Sf. Ap. Pavel în Scriptura care zice: “Iar Cel ce ne întăreşte pe noi împreună cu voi, întru Hristos, şi Cel ce ne-a uns pe noi, este Dumnezeu, care ne-a şi pecetluit pe noi şi ne-a dat arvuna Duhului în nimile noastre”(2Cor. 1, 21-22).Iar Mântuitorul Hristos o numeşte “Curgere” sau “Vărsare”, zicând: “Cel ce crede în Mine, precum zice Scriptura, râuri de Apă Vie vor curge (sau vărsa) din pântecele lui. Iar aceasta a fost zisă despre Duhul pe care aveau să-l primească cei ce cred în El”(Ioan 7,38-39). Iar Sf. Ap. şi Evanghelist Ioan o numeşte “Ungere”, când zice: Iar voi ungere aveţi de la Duhul Sfânt şi ştiţi toate …”(1Ioan 2,20 şi 27).
 De aici este formula la Botez folosită de preot când unge cu Sfântul Mir pe noul botezat, zicând: “Pecetea Darului Duhului Sfânt”. Cuvântul Hristos sau Mesia însemnează Cel Uns, iar numele de “creştini”, etimologic înseamnă cei a lui Hristos, sau “cei unşi”. Mirul este preparat din nenumărate mirodenii şi Sfinţit prin pogorârea Duhului Sfânt la Slujba săvârşită de un mare sobor de Episcopi. Sfântul Mir este dăruit, apoi, la toate Eiscopiile, care îl impart la toate Bisericile din Eparhie, ca preoţii să-l folosească în Taina Mirungerii imediat celor botezaţi. Aşa se ajunge a înţelege explicarea de mai sus, la “pâinea şi vinul liturgic”cum elementele naturii create, pentru Mir, (mirodeniile amintite) devin elemente divine prin pogorârea Duhului Sfânt la Slujba săvârşită. Deci, totul depinde de Credinţa omului şi a Bisercii respective.
Iar prin Euharistie (cf. Ioan 6, 54-56), Hristos este present în membrele (credincioşii Bisericii Sale), şi le ajută să crească şi să cucerească biruinţa. Precum elementele din natură sunt transformate de foc, tot astfel noi oamenii membere ale creaţiei spirituale ne transformăm prin puterea harică şi dinamică a lui Hristos Iisus. Domnul Iisus Hristos Euharistic este focul purificator şi focul regenerator. Dar această regenerare este  “adorare, filiaţie sau adopţiune”, cuvinte care după Nicolae Cabasila înseamnă acelaşi lucru. In procesul de asimilare divină al Euharistiei se realizează cu deosebire filiaţiunea şi adopţiunea, adică integrarea sau încorporarea noastră ca membere ale trupului tainic al lui Hristos –Biserica - .

Despre Adorare, Filiaţiune sau Adopţiune.

Despre filaţiune, lămureşte Cabasila, că este comunitatea tainică a aceluiaşi trup bisericesc, de sânge şi de carne, care se stabileşte prin asimilarea Euharistică în Hristos, pentru dezvolatarea şi creşterea corpului duhovnicesc al Bisericii lui Hristos, al cărui Cap este El, precum am văzut mai sus. Separarea de comuniunea cu Hristos înseamnă moarte spirituală departe de Dumnezeu. Prin comuniunea Euharistică, devenim fiii, după trup şi sânge, ai Domnului: “celor care L-au primit, Cuvântul (Iisus Hristos) le-a dat puterea de a deveni fiii lui Dumnezeu”(Ioan 1,12). şi ce poate fi mai măreţ decât să fii recunoscut membru al Trupului tainic al Fiului Său de către Dumnezeu-Tatăl, care să regăsească în fizionomia noastră trăsăturile prorpriului Său Fiu, după cum zice: “El i-a predestinat să fim asemenea chipului Fiului Său”(Rom. 8,29).
Trăsăturile Fiului, care ni se transmit prin unirea mistică în Euharistie, sânt trăsăturile transfigurate în Gloria veşnică pe muntele Taborului, a schimbării la Faţă a Domnului Iisus. Este foarte logic să fie aşa, pentru că în Împărăţia lui Dumnezeu NU poate intra nimic spurcat în păcat ori necurat şi ne devenit sfânt, pentru că Dumnezeu ne revelează zicând:”Voi să-Mi fiţi sfinţi, căci Eu sunt Sfânt …”(Levetic 20,26; Rom. 12,13; 1 Petru 1,15) şi altă Scriptură, zice:“Căci este scris: „Fiţi sfinţi, căci Eu sunt Sfânt”(1Petru 1,16).
Dar pentru a ajunge această înălţime, trebuie mai întâi trudele, sângerările şi îngenuncherile suirii Golgotei. Nimeni nu poate să ajungă pe înălţimile Taborului mistic, de transfigurare a fiinţei sale, până n-a urcat drumul Golgotei şi nu s-a răstignit (ca om al păcatului), pentru a deveni un om nou, în Hristos (cf. Efeseni 2,15). Golgota ascezelor a fost pentru Sfinţii Părinţi condiţia Taborului mistic al transfigurării. La Hristos cel Transfigurat se ajunge prin Hristos cel răstignit, omorât şi Înviat.

Taina Pocăinţei.

De aceea Taina Euharistiei este precedată de Taina Pocăinţei (a mărturisirii păcatelor cu lacrimile părerii de rău), după Scripturile:”Dacă mărturisim păcatele noastre, El (Dumnezeu) este credincios şi drept, ca să ne ierte păcatele şi să ne curăţească pe noi de toată nedreptatea. Iar dacă zicem că nu avem păcat, Îl facem mincinos şi Cuvântul Lui nu este în noi” (1Ioan 1,9-10), următoarele Scripturi, mărturisesc la fel:(cf. Matei 3,8; Marcu 6,12; Luca 3,8; 24,47; (Fapte 20,21; 2Tim. 2,15), care este a purifucării de păcate.
Mărturisirea păcatelor în tradiţia Apostolică şi a Bisericii s-a făcut şi se face, personal Milostivului Dumnezeu, present în chip nevăzut, între credinciosul care vine la mărturisire şi preotul care ascultă mărturisirea, după făgăduinţa Mântuitorului Hristos, care zice: “Căci acolo unde sunt doi sau trei sunt adunaţi în numele Meu şi Eu sunt present în mijlocul lor.”(Matei 18, 20), şi preotului în chip văzut, ca trimis al Mântuitorului, cu puterea de a lega şi deslega păcatele oamenilor, după cuvintele Lui, prin care a investit pe Apostoli şi pe urmaşii lor; episcopi şi preoţi cu puterea de a ierta păcatele, zicând: “şi zicând acestea a suflat aspura lor şi le-a zis: Luaţi Duh Sfânt; Cărora veţi ierta păcatele, le vor fi iertate şi cărora le veţi ţine, vor fi ţinute”(Ioan 20,22-23). Iar o altă Scriptură ne descoperă puterea dată de Mântuitorul Apostolilor şi urmaşilor, transmisă apoi chiar de Sf. Ap. Pavel prin punearea mâinilor asupra episcopilor Timotei şi Tit (cf.1Tim. 4,14; 2Tim. 1,6 şi Fapte 8,18).
Această transmitere a Harului Apostolic s-a continuat de urmaşii Apostolilor următorilor Episcopi în Biserică prin Taina Hirotoniei (a punerii mânilor, în timpul Slujbei, de transmitere a Harului apostolic, primit de la Hristos prin suflare asupra lor); epsicopi şi preoţi în Biserică “de a lega şi deslega” lucrurile care urmează să aibă loc, după învăţătruile Bisericii, în poporul lui Dumnezeu, zicând: “Adevărat grăiesc vouă:Că oricâte veţi lega pe pământ, vor fi legat şi în cer; şi oricâte veţi dezlega pe pământ, vor fi dezlegate şi în cer.”( Matei 18, 18).
 După mărturisirea păcatelor cu părere de rău credinciosul primeşte deslegarea de la preot pentru a se împărtăşii cu Sfintele Taine. Iar dacă sunt păcate grele care opresc de la Sfânta Împărtăşanie, conform Canoanelor, atunci preotul este obligat să-i dea credinciosului Canonul potrivit şi după îndeplinirea lui să revină cu încredere, în Milostivirea lui Dumnezeu, din nou la mărturisire şi deslegare pentru a se putea Împărtăşii cu Sfintele Taine, spre iertarea păcatelor şi viaţa de veci.
Aceasta este necesar, pentru că Împărtăşirea cu Trupul şi Sângele Domnului, în chip nevrednic, aduce îmbolnăvire în viaţa acelui credincios, pentru că nu a considerat Sfintele Taine, după Scriptura care zice:  “… Oricine va mânca Pâinea aceasta sau va bea Paharul Domnului cu nevrednicie, va fi vinovat faţă de Trupul şi Sângele Domnului. Să se cerceteze omul pe sine şi aşa să mănânce din Pâine şi să bea din Pahar. Căci cel ce mănâncă şi bea cu nevrednicie, osândă îşi mănâncă şi bea, nesocotind Trupul Domnului. De aceea, mulţi dintre voi sunt neputincioşi şi bolnavi şi mulţi au murit.”(1Corinteni 11,27-30).
Prin urmare, un oaspete cu cât este mai mare, cu atât pregătirile pentru a-l primi sunt mai mari şi mai meticuloase şi tremurul sufletesc care le însoţeşte este mai intens. Ori, Hristos cel Euharistic este oaspetele cel mai mare şi incomparabil şi nu intră decât în oamenii care se realizează ca temple ale Duhului Sfânt (cf. 1Cor. 6, 9). şi numai când fiinţa noastră prin taina Pocăinţei, şi a dezlegării păcatelor de către preot (cf. Ioan 20,22-23; Matei 16,18-19; 18,18), devine gata pentru a fi templu al Duhului Sfânt, prin împărtăşirea Euharistică, cu Trupul şi Sângele Domnului Hristos.
 Precum Altarul într-o Biserică, pe masa căruia va arde focul Jertfei Domnului fără asemănare, se curăţeşte şi se sfinţeşte mai întâi prin Slujbă deosebită, tot astfel trupul omului în care se va reaprinde acelaşi foc dumnezeiesc trebuie pregătit şi sfinţit ca un Altar sacru, conform Scripturi care ne revelează: “Căci Eu sunt Domnul, Dumnezeul vostru; voi să vă sfinţiţi, şi fiţi sfinţi, căci Eu Sunt Sfânt; să nu vă faceţi necuraţi …”(Levetic 11,44)
Purificările îndelungate pe care le cere viaţa spirituală, pentru al primi pe Hristos, pentru unirea supranaturală cu Dumnezeu, cum am văzut, sunt necesare, în aceeaşi măsură jertfelnică şi pentru unirea sacramentală. Acum înţelegem de ce Biserica are toate rânduielile posturilor şi ale slujbelor care precedă Sf. Sărbători Mari, ca ale Sf. Apostoli, ale Maicii Domnului, ale Naşterii şi Învierii Mântuitorului Hristos, nu sunt altceva decât o asceză înblânzită şi repartizată calendaristic, pentru pregătirea şi purificarea poporului lui Dumnezeu în vederea contactului Euharistic cu Dumnezeu, în Sf. Împărtăşanie. Astfel natura trupului omenesc natural se regenerează şi se converteşte în natură duhovnicească pentru îndumnezeirea firii umane (cf. 2Petru 1,4). Focul Euharistic este focul dragostei lui Hristos pentru făpturile Sale.

Perfecţionarea sau Desăvârşirea sau Unirea cu Dumnezeu

Aceasta este a treia fază a vieţii spirituale ce ne dă adevăratul înţeles al teologiei, adică mistica sau spiritualitatea unirii cu Dumnezeu, care NU este posibilă fără celelalte două. Astfel, Purificarea şi Iluminarea sunt etape ale unui drum suitor sau urcător spre unirea cu Dumnezeu. A trăi viaţa în Hristos, şi iarăşi, a trăi tot mai mult viaţa în Hristos Iisus, trebuie să fie aspiraţia şi voinţa neclintită a creştinului de realizare a spiritualităţii sale spre lumea divină, cum a ajuns să spun Sf. Apostol Pavel, care a trăit viaţa în Hristos, zicând: „M-am răstignit împreună cu Hristos, şi nu eu mai trăiesc, ci Hristos trăieşte în mine. şi viaţa pe care o trăiesc acum în trup, o trăiesc în credinţa în Fiul lui Dumnezeu, care m-a iubit şi S-a dat pe Sine însuşi pentru mine.”(Gal. 2,20). Astfel, Sf. Ap. Pavel a putut singurul să zică: „Călcaţi pe urmele mele, precum şi eu calc pe urmele lui Hristos”(1Cor. 11,1).
Astfel, nimeni dintre oameni nu a putut afirma aceasta sub Soare „călcaţi pe urmele mele, căci şi eu calc pe ale lui Hristos” pentru că nimeni nu a putut să ajungă la înălţimea vieţii în Hristos ca Ap. Pavel, precum nimeni sub Soare nu a putut afirma ca Domnul Iisus Hristos, zicând:„Eu sunt Calea, Adevărul şi Viaţa”(cf. Ioan 14,6), pentru că Iisus nu a fost numai Om adevărat, ci a fost şi Dumnezeu adevărat.
Viaţa în Hristos este unitară în variatele ei grade şi etape, aşa precum Hristos, modelul desăvârşit este Unic (cf. Efeseni 4,12-14), călăuza şi izvorul ei, Unul este: Iisus Hristos, căci tot El este: ”Un Domn, o Credinţă, un Botez. Un Dumnzeu şi Tatăl tuturor, Care este peste toate şi prin toate şi întru noi toţi”(Efes. 4,5-6), şi Care a zis: „ Eu sunt Calea, Adevărul şi Viaţa” (Ioan 14,16). Dar El nu este orice cale, adevăr şi viaţă. Iisus este Calea care nu rătăceşte; Adevărul care nu înşeală; şi Viaţa care nu sfârşeşte niciodată. A merge pe calea vieţii spirituale înseamnă a împlini urmarea lui Hristos în viaţă până a-L imita, adică a face binele şi a îndura patimile, chiar pe calea ascezei, cu abstinenţe, şi a te ilumina, astfel, de adevărul descoperit prin El pentru a ajunge la viaţa divină. 
Mulţi trăitor ai vieţii spirituale aseamănă evoluţia spre această viaţă mistică, a misterelor divine, cu etapele vieţii unui om, astfel: copilăria, care ar corespunde purificării, adolescenţa, care ar corespunde iluminării şi maturitatea care ar corespunde unirii cu Dumnezeu. Această analogie exprimă creşterea progresivă cu crizele caracteristice de tarnasformare, care se pot observa în viaţa unui om, asemănătoare crizelor vieţii spirituale. Procesul vieţii spirituale, prezentat de Sf. Părinţii ai Bisericii, care au trăit viaţa în Hristos, în flacăra Duhului Sfânt, este procesul transfigurării, cu alte cuvinte, a trăi în trup omenesc viaţă de trup duhovnicesc.
Transfigurarea este sensul ultim al teologiei Bisericii creştine şi al ortodoxiei în special. ştiinţă şi Credinţă, practicarea virtuţiilor, rugăciunea şi contemplaţia, viaţa persoanei şi viaţa istorică întreagă a creştinismului, toate aleargă spre Muntele Tabor, unde s-a petrecut minunea Schimbării la Faţă a Domnului Iisus, unde Apostolii au auzit vocea Tatălui, mărturisind despre Fiul, că:”Acesta este Fiul Meu cel iubit, pe Acecsta să-L ascultaţi” (cf. Matei 17,1-9 şi Marcu 9,1-10) adică minunea transfigurării, adică minunea glorificării în lumina anticipată a vieţii viitoare cu Dumnezeu. Lumina taborică este centru de atracţie al acţiunii şi al contemplaţiei creştine şi ortodoxe. Principiul care stă la bază este puterea Credinţei în prefacerea naturii create din stricăcioasă în nestricăcioasă, din vremelnică în eternă, din păcătoasă în sfântă, din omenească în îndumnezeită. De aici se vede teologia îndumnezeirii firii umane conform Scripturii care ne descoperă, zicând:“El ne-a dat făgăduinţe mari şi scumpe ca prin ele să vă faceţi părtaşi firii dumnezeieşti, după ce aţi fugit de stricăciunea care este în lume prin pofte”(2Petru 1,4)
Lumina care a strălucit pe chipul dumnezeiesc al Mântuitorului Hristos, pe Muntele Taborului, în faţa Apostolilor, care nu au putut-o privi (cf. Matei 17,1-9; Marcu 9,2-9), a rămas până azi ţelul contemplaţiei ortodoxe şi creştine. Credinţa puternică în Dumnezeu spre transfigurare  este puterea dinamică  ce pune în mişcarea şi absoarbe spre cer întreaga viaţă religioasă. De aici putem înţelege Taina Sf. Euharistii, de împărtăşire cu Trupul şi Sângele Domnului, că este sâmburele de foc al cultului Bisericii Ortodoxe.
Următorul exemplu de la Isaia, cu atingerea “Cărbunelui “ de buzele lui care la curăţit de păcate şi a putut să stea în prezenţa lui Dumnezeu în Templu şi să primeaască Mesajul (Cărbunele dat de Serafim lui Isaia a simbolizat Cărbunele împărtăşirii cu Trupului şi Sângele Domnului Hristos pentru curăţirea şi îndumnezeirea omului), ne va edifica: Când proorocul Isaia a văzut pe Dumnezeu şi corurile îngereşti în Liturghia sau slujirea îngerească, înaintea Lui, cântând:“Sfânt, Sfânt, Sfânt este Domnul Savaot, plin este cerul şi pământul de mărirea Lui”(Isaia 6,3), a zis: “Vai mie, că sunt pierdut!. Sunt un om cu buze spurcate şi locuiesc în mijlocul unui popor cu buze necurate. şi pe Domnul Savot L-am văzut cu ochii mei. Atunci unul dintre Serafimi a zburat spre mine, având în mâna sa un Cărbune, pe care îl luase cu cleştele de pe Jerfelnic. şi l-a apropiat de gura mea şi a zis: “Iată s-a atins de buzele tale şi va şterge toate păcatele tale, şi de fărădelegile tale te va curăţi”. şi am auzit glasul Domnului care zice: “Pe cine voi trimite şi cine va merge pentru Noi? şi am răspuns: “Iată-mă, trimite-mă pe mine. şi El a zis:”Du-te şi spune poporului acestuia: …”(Isaia 6,1-13)!!!


Sf. Taină a Euharistiei
- centrul Sf. Liturghii

Domnul Dumnzeul şi Mântuitorul nostru Iisus Hristos a institute Sfânta Liturghie, pentru poporul lui Dumnezeu, în Universul Fizic, la Cina cea de Taină, revelată omenirii prin următoarele Scripturi, când a dat Sf. Săi Apostoli, zicând: „...Iisus, luând pâinea şi binecuvântând, a frânt şi, dând ucenicilor, a zis:Luaţi, mâncaţi, acesta este Trupul Meu.
     Şi luând paharul, şi mulţumin, le-a dat zicând: Beţi dintru acesta toţi, Că acesta este Sângele Meu, al Legii celei noi, care pentru mulţi se varsă spre iertarea păcatelor”(Matei 26,26-28; Marcu 14,22-24; Luca 22,19-20; Ioan 6,51-56 şi 1Cor. 11,23-30) (... Aceasta să faceţi spre pomenirea Mea”(1Cor. 11,24-25)
„Şi le-a zis Iisus: Adevărat, adevărat, zic vouă; dacă nu veţi mânca Trupul Fiului Omului (Iisus Hristos) şi nu veţi bea Sângele Lui, nu veţi avea viaţă în voi. Cine mănâncăTrupul Meu, şi bea Sângele Meu, are viaţa veşnică, şi Eu îl voi învia în ziua de apoi.
 Căci Trupul Meu este adevărat  hrană, şi Sângele Meu este adevărat o băutură. Cine mănâncăTrupul Meu, şi bea Sângele Meu, rămâne în Mine, şi Eu rămân în el. Precum M-a trimis pe Mine Tatăl cel viu şi Eu viez prentru Tatăl, şi cel ce Mă mănâncă pe Mine va trăi prin Mine”(Ioan 6,54-56)
Biserica instituind cele şapte Taine (se numesc Taine pentru că are loc coborârea Harului lui Dumnezeu cu neputinţă de  a fi văzut de ochii fizici ai omului), unde prefacerea - pâinii şi vinului liturgic - la Sf. Liturghie, prin pogorârea Duhului Sfânt, a numit-o: Sfânta Taină a Euharistiei, în care are loc Misterul misterelor prefacerii naturii create (pâinea şi vinul) în natură divină spre îndumnezeirea omului prin Sfânta împărtăşanie, simbolizat de “Cărbunele” dat de Serafim lui Isaia.Vinul prefăcut în Sângele Domnului Iisus Hristos şi pâinea prefăcută în Trupul Domnului Iisus Hristos, prin pogorârea Duhului Sfânt, este hrana sfântă care transformă natura creată a trupului omenesc în natură divină. Acesta este praznicul misterios în care Hristos Iisus, în carne adevărată şi în sânge adevărat, se împarte mâncare sfântă celor ce cred în Dumnezeu, adică credincioşilor Săi, spre îndumnezeirea firii umane şi unirea cu Dumnezeu.
Despre misterul prefacerii, Sf. Ioan Damaschinul şi Sf. Grigore de Nyssa, zic: “Sângele şi Carnea divină, rezultate prin prefacerea amintită, păstrând aspectul de vin şi pâine, după prefacere, lămureşte că aceasta este o concesie pe care Dumnezeu o face neputinţei omeneşti. De aceea, făcând pogorârea cea obişnuită, prin cele obişnuite firii, face cele mai presus de fire” (Expunerea Credinţei Ortodoxe cap. XIII). De precizat, este să ştim că nu trupul cel înălţat la cer se coboară în Euharistie, ci “pâinea şi vinul” se prefac în Trupul şi Sângele Dumnezeului devenit Om - Hristos Iisus -”, întocmai cu trupul cel născut din Fecioara Maria prin zămislire de la Duhul Sfânt (cf. Matei 1,18).
 Cu alte cuvinte, natura creată, pâinea şi vinul, este aceea care se îndumnezeieşte necontenit în Taina Tainelor – Taina Euharistiei – la săvârşirea Sfântei Liturghii, prin pogorârea Duhului Sfânt, la rugăciunea de chemare din partea preotului slujitor, spre Împărtăşirea şi îndumenzeirea omului (cf. 2 Petru 1,4)
Iar Sf. Ioan Damaschinul, zice mai departe: că pâinea şi vinul nu sunt simple imagini sau simboluri ale Dumnezeulu - Om - Iisus Hristos, “ci însuşi Trupul şi Sângele Domnului îndumnezeit, după cum însuşi Domnului Iisus a zis: Luaţi, mâncaţi, acesta este Trupul Meu ( nu chip al trupului), Beţi dintu acesta toţi, acesta este Sângele Meu …( nu chip al sângelui).
Mântuitorul Hristos, zice: ”De nu veţi mânca Trupului Fiului Omului şi de nu veţi bea Sângele Lui nu veţi avea viaţă în voi (Ioan 6,53). Iar în continuarea Scripturilor Mântuitorul, zice: ”Cine mănâncă Trupul Meu, şi bea Sângele Meu, are viaţa veşnică, şi Eu îl voi învia în ziua de apoi.
 Căci Trupul Meu este adevărat  hrană, şi Sângele Meu este adevărat o băutură. Cine mănâncă Trupul Meu, şi bea Sângele Meu, rămâne în Mine, şi Eu rămân în el. Precum M-a trimis pe Mine Tatăl cel viu şi Eu viez prentru Tatăl, şi cel ce Mă mănâncă pe Mine va trăi prin Mine”(Ioan 6,54-56)
Astfel, actul Sfintei Împărtăşanii, praznicul Euharistic este, cu necessitate imediată, un process de asimilare dumnezeiască a omului pe cale concretă, reală fizică: ortodoxia este un organism mistic bisericesc, în care creştinii sunt membrele Trupului tainic a lui Hristos, precum coardele de viţă de vie sunt legate organic de butucul lor, conform Evangheliei de la Ioan 15, 1-8, unde Iisus în asemănare pentru înţelegerea omenească, zice: “Eu sunt Viţa cea adevărată şi Tatăl Meu este lucrătorul. Orice mlădiţă care nu aduce roadă întru Mine, El o taie; şi orice mlădiţă care aduce roadă; El o curăţeşte, ca mai multă roadă să aducă. ..  Eu sunt Viţa, voi sunteţi mlădiţele. Cel ce rămâne în Mine şi Eu în el, acela aduce roadă multă, căci fără Mine nu puteţi face nimic. Dacă cineva nu rămâne în Mine se aruncă afară ca mlădiţa şi se usucă; ..”(Ioan 15,1-6)
Condiţia de viaţă a acestui organism este ca aceeaşi carne să-l alcătuiască şi acelaşi sânge să circule în toate ramificaţiile lui, precum aceeaşi sevă de viaţă circulă de la butucul viţei de vie în toate mlădiţele. Hrana Euharistică, obţinută prin prefacerea misterioasă a elementelor din natura creată, adică – pâinea şi vinul liturgic – în natură divină, are ca scop definitiv asimilarea naturii noastre umane lui Hristos spre îndumnezeire, şi NU imposibilul omenesc de a asimila omul pe Hristos spre umanizare. Deci, prin Sf. Împărtăşanie nu-L facem pe Hristos asemenea nouă, ci El ne face asemenea Lui, ceea ce înseamnă transfigurarea sau îndumnezeirea noastră, adică îndumenezirea omului spre eternitate. Este de fapt adevăratul scop primordial la ceea ce omul trebuie să devină şi să ajungă.
A înţelege mai bine acest mister trebuie să ne gândim că Hristos în Euharistie, adică în Sfânta Împărtăşanie, nu este numai obiectul praznicului mistic sau spiritual, ci totodată subiectul prin a cărui energie harică şi activă se lucrează asimilarea omului spre îndumnezeire. În marele organism al Bisericii, Hristos este capul trupului, adică al Bisericii (cf. Colos. 1,1820), Hristos este, aşadar, inima care pulsează sângele vieţii, El este spiritul care transformă şi face viu. Biserica lui Hristos ne este revelată de Sfintele Scripturi, ca fiind alcătuită din toţi cei botezaţi care au devenit astfel membre ale Trupului tainic al lui Hristos, iar capul acestei Biserici este tot El – Hristos Iisus – o nouă umanitate, un nou popor a lui Dumnezeu în Hristos (Citiţi, Epistolele Sf. Apostol Pavel către Efeseni, cap. 4 şi 1 Cor. 12, 12-28), şi care se hrăneşte spre viaţă din Sf. Euharistie de la Sfânta Liturghie, fără de care NU ar putea avea Viaţă, precum mlădiţele din butucul viţei de vie, amintit mai sus.
                                                  VA URMA


                                                             ***