Revistă - Forum a Românilor Americani


Arhiva
2007
 
Nr.180; Nr.181; Nr.182;
Nr.183; Nr.184; Nr.185;  Nr.186;  Nr.188;  Nr.189;  Nr.190;  Nr.191;  Nr.192; Nr.193; Nr.194; Nr.195; Nr.196; Nr.197; Nr.198; 199; Nr.200; Nr.201;  Nr.202;

Rev. Nelu TERPEA

I.GENESA

2. Căderea omului.

        f. Blestem sau pedeapsă. În viaţa noastră de credincioşi purtăm cu noi o mare moştenire în cunoştinţele biblice, fără să fi folosit vreodată un filtru scriptural. Aşa, ajunşi în faţa tabloului oferit de Adam şi Eva, ne-am trezit cu un termen al cărui concept nu e suficient de clar: blestemul. Avem două explicaţii care ne fac să nu credem că Dumnezeu a blestemat pe şarpe, pe Eva şi pe Adam.

            (1) Ce este acela „blestem” şi „a blestema”. În limba română a blestema impune aruncarea unei imprecaţii asupra cuiva, sau a ceva – un act conştient, volitiv. Aruncarea blestemului asupra cuiva, sau a ceva, se face din credinţa că Dumnezeu, sau vreun diavol va aduce răul rostit asupra persoanei sau a lucrului blestemat. Să luăm ca exemplu dorinţa lui Balac de a blestema pe Israel şi răspunsul pe care i-l dă profetul Balaam, conform Nm.22:6 şi 23:8. Primul text amintit denunţă blestemul (ARaR) ca fiind chemarea răului asupra lui Israel: „Vino, te rog, să-mi blastemi pe poporul acesta, căci este mai puternic decât mine... căci ştiu că pe cine binecuvintezi tu este binecuvântat şi pe cine blestemi tu este blestemat.” În cel de al doilea text, termenul folosit (CaBaB) se traduce cu „a scoate afară”; prin folosirea figurativă, ca sinonim al termenului AraR, va avea sensul de „a face să nu mai existe”, sau „a desfiinţa”: „Cum să fac eu să nu mai existe cel pe care nu-l desfiinţează Dumnezeu?” Se poate vedea cum AraR este o pronunţare a blestemului asupra cuiva, iar CaBaB ne descopere credinţa în puterea imprecaţiei rostite.

            De vom aplica aceste cunoştinţe textului din Gn.3:14-17, vom descoperi că Dumnezeu nu a blestemat pe nimeni: nici pe şarpe, nici pe Eva, nici pe Adam. „Blestemat eşti” (sau, „Eşti blestemat”) nu e totuna cu „blestemat să fii”. Ceea ce făcuse Creatorul atunci, a fost o proclamare a blestemului existent sub care cei trei au intrat. şarpelui i-a zis: „Fiindcă ai făcut lucrul acesta eşti blestemat între toate vitele şi între toate fiarele de pe câmp...”, cu alte cuvinte, „ai intrat singur sub blestem”. Traducerea în limba română – „...în toate zilele vieţii tale să te târăşti pe pântece şi să mănânci ţărână” – pentru unii impune un imperativ specific blestemului. Totuşi, acest lucru nu poate fi adevărat; afirmaţia s-a făcut sub impulsul tradiţiei crezute ca adevăr. De exemplu, când un părinte îşi pedepseşte copilul şi-i spune şi pentru ce, asta nu înseamnă că-l blestemă. Lucrul acesta se vede mai bine în originalul ebraic, unde avem verbele la timpul viitor: „...în toate zilele vieţii tale te vei târî pe pântece şi vei mânca ţărână.”

            (2) Nu, Dumnezeu nu l-a blestemat. A blestema înseamnă a impreca ceva ce se va întâmpla independent de cel ce a rostit. Dacă Dumnezeu ar fi rostit blestemul, era de aşteptat ca răul să vină din altă parte. Putem afirma fără teama de agreşi, că Dumnezeu l-a pedepsit, nu l-a blestemat: dacă Dumnezeu a blestemat şarpele, un altcineva trebuia să împlinească blestemul; cine? şarpele (Satan) să dorească a împlini răul asupra lui însuşi?

            El a ştiut toată istoria şarpelui, de pe vremea când era Luceafăr strălucitor, ca heruvim ocrotitor cu aripile întinse, fiinţa care arăta totdeauna faţa senină şi mâinile curate (cf. Ez.28:15), deşi el a fost un ucigaş de la început (cf. In.8:44). Dumnezeu i-a urmărit îndeaproape întreaga devoluţie spirituală şi a ştiut ce, unde şi cum va fi până la sfârşit. Când „tăria” s-a amestecat cu „ţărâna” şarpele nu şi-a demascat căderea totală – în faţa fiinţelor celeste – dar s-a „împlinit şi vremea” (cf. Gal.4:4) când vinovăţia lui a fost dată pe faţă, vremea lui Hristos pe pământ, culminând cu crucificarea Celui nevinovat.

            g. Pedepsirea Evei. Gn.3:16 ne descopere o pedeapsă dată femeii: îi va mări suferinţa: greutatea sarcinii în cele nouă luni şi suferinţa naşterii; apoi, dorinţa ei se va ţine de bărbat, iar el va stăpâni peste ea. Aici, apar câteva greutăţi în înţelegerea reală a textului.

            (1) Cuvântul „dorinţă”, T’şUKaH, este folosit în Vechiul Testament numai în Gn.3:16 / 4:7 / şi C.c.7:10. Dintotdeauna, acest termen a fost tradus cu corespondentul „dorinţă”, în toate limbile, avându-se în vedere, în mod deosebit primul şi ultimul caz. Teologul iudeu Sarna traduce acest termen puţin diferit: „urgenţă” („şi urgenţa ta va fi pentru bărbatul tău”). Această „urgenţă” nu exclude „dorinţele” femeii, dar nu exclude nici pe celelalte; „urgenţa” femeii are în vedere întregul complex al necesităţii femeii să stea alături de bărbatul ei. Probabil, zicem noi, acestă pedeapsă vine în urma avântării ei de a vorbi independent de Adam, deşi el primise această poruncă. Ei doi sunt familie, adevărata familie al cărui caracter trebuie să fie armonia.

            Traducerea în limba română – „dorinţele tale se vor ţine după bărbatul tău” – interesant, este foarte asemănătore cu multe altele din alte limbi. În originalul ebraic, nu există verbul „a ţine”: „urgenţa ta (va fi înspre) ţpentru/laă bărbatul tău”. Cuvânt cu cuvânt, ea arată astfel: „urgenţa ta, [pentru/la] bărbatul tău”. Sunt scriitori „de specialitate” care afirmă că traducrea în limba engleză trebuie să prezinte propoziţia astfel: „Tu te vei întoarce de la [Dumnezeu] la bărbatul tău”. Acesta este şi motivul pentru care am tratat şi acest subiect. Originalul nu are verbul „a întoarce”. Explicaţiile acestora sunt sub influenţa curentului feminist.

            (2) O a doua problemă este ridicată sub aceeaşi influenţă a feminismului din lume şi Biserică: „iar el va stăpâni peste tine”. Afirmaţia că bărbatul „va stăpâni peste” femeie, a fost un spin dureros şi încă mai este pentru mulţi. şi se pare că este mai simplu a ocoli subiectul, sau a „retraduce” interpretativ, tendenţios, textul în speţă. Libertinismul zilelor noastre trezeşte teama de abuz fizic sau verbal care cândva a fost o realitate. Considerăm de drept a renunţa la sociologie şi la psihologia grupului social şi a ne opri asupra textului scris, pe care nu avem voie nici a-l şterge, nici a-l schimba.

            „A stăpâni”, în contextul Genesei (3:16) nu are în vedere un zbir asupra unei sclave, nici în relaţiile sexuale, nici în viaţa zilnică. În limba română avem această traducere care poate avea un sens foarte rigid, sau foarte liber, totul funcţie de aria noţiunii termenului de „stăpân”. Vocabularul limbii ebraice, folosit de Moise, a fost foarte sărac – un cuvânt are multe sensuri în traducere. Iată termenul de stăpân: rege, proprietar, supraveghetor, şef, responsabil, etc. Pentru a înţelege mai bine, va trebui să plasăm acţiunea stăpânului în contextul Sfintelor Scripturi.

            Bărbatul nu este stăpânul din epoca sclavagistă în relaţiile sale cu soţia. În relaţiile sexuale: trupul ei este al soţului, în sensul că nu-l poate împrumuta altui bărbat; trupul lui este al soţiei, în sensul că nu-l poate împrumuta altei femei; în ce-i priveşte pe amândoi ei vor avea relaţii prin bună înţelegere (1.Co.7:3-5). În relaţiile de fiecare zi: el are asupra lui complexul responsabilităţi în familie, ia soţia, în toate, îi este ajutor potrivit, motiv pentru care nu este nici hulită, nici jignită, nici bătută, nici abuzată verbal. Astfel interpretată poziţia de stăpân, Pavel o numeşte „dragoste” (Ef.5:25), iar de curentul feminist, ca egalitate între soţ şi soţie. O diferenţă totuşi există, chiar dacă Pavel apostolul afirmă că partea femeiască şi partea bărbătească sunt „una în Hristos” (cf. Gal.3:28). „Soţiilor fiţi supuse soţilor voştri, ca Domnului; căci soţul este capul soţiei, după cum şi Hristos este capul Bisericii...” Această supunere nu este o supunere oarbă. Dacă soţul va cere soţiei lui, totul în dragoste, cum cere şi Domnul, evident ea va face ceea ce i se cere; „ea va face”, în limbajul lui Pael, se spune că „ea îi va fi supusă”, exprimare care încă doare. La drept vorbind, dacă soţia cere ceva soţului în aceeaşi dragoste, el nu va face, fiindcă „nu vrea să i se supună”? Este ridicol. Totul depinde de vocabularul folosit. Soţul şi soţia sunt prinşi din dragoste la acelaşi jug, al căsniciei. Dar cum în viaţă nu se poate ca doi să fie exact la fel, unul din ei este numit ca responsabil peste lucrarea pe care o au de făcut împreună. În acest sens Dumnezeu i-a  zis Evei: „iar el va stăpâni peste tine”.

            Există şi o anume diferenţă dintre cei doi, în lucrarea lui Dumnezeu, diferenţă menţionată mai devreme. Hristos este capul bărbatului, iar acesta este capul soţiei lui. În lumea asta sunt multe femei cu o inteligenţă sclipitoare. Întrucât nu ea a fost numită „cap” de către Dumnezeu, asta nu înseamnă că ea trebuie privită ca umilită (mai ales în cazul în care soţul nu este cel puţin atât de inteligent) Bărbatul este capul familiei fiindcă în familie el simbolizează pe Hristos, iar ea reprezintă Biserica lui Hristos; în Ef.5:32, familia este numită „taină mare – vorbesc despre Hristos şi Biserică”. De aceea femeii i-a interzis să înveţe pe alţii în adunarea în care sunt şi bărbaţii. şi numai de aceea.

            Cred necesar a mai aminti încă un lucru deosebit de important în ochii lui Dumnezeu: puterea simbolului şi necesitatea respectării lui. (a) Domnul Isus ne-a poruncit botezul. Actul acesta „este mărturia unui cuget curat” (1.Pt.3:21). Cineva ar putea argumenta că are cugetul curat şi că poate mărturisi cu gura (cf. Rm.10:10 / Ap.12:11). Acest argument duce la concluzia că nu mai e nevoie de botez în apă. Desigur, ne vom grăbi să explicăm că botezul în apă simbolizează ceva (cf. Rm.6:4)... Numai că, suntem la capitolul „simboluri”, unde deja ne-am arătat decizia de a privi lucrurile real, nu prin simboluri... De vom proceda astfel, înseamnă că nu vrem să împlinim porunca Mântuitorului (cf. Mt.28:19). (b) Tot la fel sunt unii care nu mai iau Cina, fiindcă totul e simbol: al morţii şi învierii Domnului Isus şi a revenirii Lui; aceştia afirmă că ei îşi amintesc foarte des de moartea Domnului Isus, de învierea Lui şi de revenirea Sa. Va trebui să renunţăm la Cină şi în felul acesta, să nu mai împlinim porunca Domnului nostru? (c) şi un exemplu din Vechiul Testament: Dumnezeu a poruncit ca „pâinea pentru punerea înainte” în Cortul Întâlnirii, sub ameninţarea cu moartea, să nu cumva să fie dată altcuiva decât marelui preot şi familiei lui. Întreaga responsabilitate cădea pe umerii marelui preot în privinţa acestei porunci. A venit David la marele preot Ahimelec şi i-a cerut mâncare; Ahimelec s-a lăsat înduplecat şi a călcat porunca lui Dumnezeu. În scurt timp, Dumnezeu îngăduie ca Saul să-o ucidă pe Ahimelec. (c) Dacă Dumnezeu a lăsat ca soţul şi soţia să poarte în viaţa lor, scurtă pe pământ, simbolurile a două lucruri mari – Hristos şi Biserica – să nu ne supunem fiindcă asta sună a robie din punctul de vedere a libertinismului feminist? şi încă odată: apostolul Pavel a interzis femeii să înveţe pe alţii în adunarea în care sunt şi bărbaţii, fiindcă ea reprezintă Biserica Sa, iar soţul ei reprezintă pe Hristos. Asta nu înseamnă supunere oarbă sub „stăpânirea” bărbatului, ci ascultare de Dumnezeu.           


2. Căderea omului.

    d. Pomul prohibit. Unul din punctele sensibile în capitolul trei al Genesei este prezenţa „Pomului cunoaşterii binelui şi al răului” şi a „Pomului Vieţii” în Grădina Edenului. Aceşti doi „pomi” sunt copaci cu adevărat, sau trebuie să-i înţelegem metaforic? „Pomul Vieţii” este menţionat şi în Ap.22:2. Cele două menţionări, însă nu sunt suficiente pentru a dovedi existenţa lor ca pomi fructiferi. S-ar putea afirma că cei doi „pomi” sunt două izvoare ale cunoaşterii materializate în două fiinţe. Suntem tentaţi a privi pe Domnul Isus ca „Pom al Vieţii”; o asemenea înţelegere ne obligă, într-un fel a vedea în „Pomul cunoaşterii binelui şi răului” tocmai pe acel şarpe.
    Poziţia pe care o ia Dumnezeu în 3:22, ne obligă să fim precauţi: „Să-l împiedicăm, dar, acum, ca nu cumva să-şi întindă mâna, să ia şi din Pomul vieţii, să mănânce din el şi să trăiască etern.” Cel ce a făcut o astfel de decizie este ELoHIM, Dumnezeu la plural. Ca trinitarieni, va trebui oare să înţelegem că O Persoană era în Grădină, iar Celelalte Două Persoane au decis împiedicarea omului de la Pomul Vieţii? Dacă O Persoană din Dumnezeu – numită, figurativ, Pomul vieţii, sau transformată, empiric vorbind, într-un copac – era în mijlocul Grădinii, va trebui să înţelegem că în acel timp, El nu mai era Dumnezeu, omul având posibilitatea să profite?
    Considerăm greşit acest punct de vedere. Dar oare putem considera aceşti doi „pomi”, ca fiind doi copaci reali, necunoscuţi azi pe planeta noastră? Dumnezeu „...a făcut să răsară din pământ...”(cf. 2:9), sau a „sădit” (cf. v.8), „...tot felul de pomi, plăcuţi la vedere şi buni la mâncare. şi Pomul vieţii ţeraă în mijlocul Grădinii, şi Pomul cunoaşterii binelui şi răului.” Ultimei propoziţii din v.9 îi lipseşte predicatul care în limba ebraică este subînţeles; de aceea am folosit paranteza dreaptă ţeraă. Este bine să se observe că această propoziţie poate avea două sensuri: întâi, şi pomii aceştia au fost „sădiţi”, sau „au crescut din pământ” ca şi ceilalţi; apoi, se poate înţelege că aceştia sunt excepţie, în raport cu toţi pomii din Grădină.
    Teologul iudeu Sarna observă importanţa care i s-a dat „Pomului Vieţii”; cât despre „Pomul cunoaşterii binelui şi răului”, prezenţa lui este, într-un fel, adăugată, ca şi cum locul lui, în mod normal, nu era în Grădină. Prezenţa acestuia Îl determină pe Dumnezeu să interzică consumarea „fructelor” lui, şi dintr-o dată importanţa acestuia trece pe primul loc. Rabinul Ibn Ezra, de care s-au alăturat mulţi din zilele noastre, a ajuns la convingerea că, „consumul fructelor prohibite” stă în „cunoaşterea” carnală. Aceastei idei i se poate accepta suportul dat de textul original din Gn.4:1 – „Adam a cunoscut-o pe Eva, nevasta lui.” Această „cunoaştere” este un eufemism biblic; Cornilescu a tradus pe înţeles: „s-a împreunat”.
    În acest caz se poate răspunde de cine trebuia păzită Grădina: tot pământul era sub câlcâiul entropic al legii a doua a termodinamicii, excepţie făcând Edenul – locul ocrotit de Dumnezeu; Adam trebuia să păzească grădina de anumite animale care ar fi putut intra pe teritoriul Edenului. În mintea cuiva poate apare o pregnantă inadvertenţă: dacă „cunoaşterea” stă în împreunarea sexuală, când Dumnezeu a zis „Iată că omul a ajuns ca Unul din noi”, înseamnă că şi Dumnezeu a experimentat o astfel de „cunoaştere”, ceea ce este contrar conceptului biblic despre Dumnezeu. Deci nu poate fi vorba de aşa ceva.
    Plaut prezintă trei interpretări pentru pomul prohibit: (a) De îndată ce Adam a mâncat din fructul oprit, el şi-a schimbat relaţia cu Dumnezeu. Aceasta este o interpretare din punct de vedere etic. (b) Interpretarea intelectuală îi arată pe Adam şi Eva interesaţi a fi „ca Dumnezeu”. (c) Este de notat că scoaterea omului din Eden a fost determinată de cunoaşterea că este gol şi de ruşinea goliciunii. De aici şi idea lui Ibn Ezra cu interpretarea sexuală a „Pomului cunoaşterii binelui şi răului”; fiecare om cunoaşte istoria aceasta pe propria-i piele pe drumul de la nevinovata copilărie la lumea în care va ieşi.
    Cu tot efortul uman de a cunoaşte ceea ce nu ne este descoperit, vom rămâne fără vreun răspuns întrebărilor ridicate. Ni se oferă şi aşa zise explicaţii în diferite istorioare ale mitologiilor antichităţii. Considerăm oportun a sfătui pe curioşi a se opri la adevărul cuprins în porunca divină din Dt.29:29: avem drept de cercetare numai în limita umană care ne-a fost destinată – „Lucrurile ascunse sunt ale lui Iehovah, Dumnezeul nostru, iar lucrurile descoperite sunt ale noastre şi ale copiilor noştri, pe vecie, ca să împlinim toate cuvintele Legii acesteia.” Necunoaşterea „binelui şi răului” dovedeşte nevinovăţia; şi Sarna dă două exemple folosindu-se de textele următoare: Dt.1:39 / 2.Sm.14:17. Prin această „cunoaştere” el înţelege că omul şi-a asumat dreptul la decizii independente în ce priveşte viaţa pe pământ. Dumnezeu Îşi explică poziţia în Dt.1:39: în pământul promis va duce pe cei ce nu cunosc „binele şi răul”, ci numai binele în care omul cunoaşte numai dependenţa de El.

    e. Greşeala lui Adam. El a fost supus unei serii de examene pe care trebuia să le treacă. şi se pare că la toate acestea Dumnezeu a fost de partea lui, gata pentru ajutor şi îndrumare. Adevărat, Dumnezeu a condamnat poziţia pe care a luat-o Adam în procesul căderii lui. Iată pe scurt istoria greşelilor lui.

    (a) Prin comportamentul lui, Adam a demonstrat că are nevoie de „...un ajutor potrivit pentru el.” Aşa că Dumnezeu a cerut lui Adam să dea nume tuturor fiarelor câmpului şi păsărilor cerului, probabil funcţie de caracteristicele acelei vieţuitoare. Adam a trecut examenul cu bine: nici un animal nu i s-a potrivit.

    (b) Dumnezeu a trimis un somn adânc peste Adam şi dintr-una din coastele lui a făcut o femeie. Când femeia a fost gata, Creatorul a adus-o la Adam. Omul şi-a trecut cu bine şi acest examen: „Iată în sfârşit aceea care este os din oasele mele şi carne din carnea mea! Ea se va numi femeie, întrucât a fost luată din om.” Acest „în sfârşit” este o dovadă a maturităţii lui.

    (c) Adam a primit trei porunci: să lucreze Grădina, să o păzească şi să nu mănânce din „Pomul cunoaşterii binelui şi răului”. Primul examen de a lucra Grădina nu reclamă vreo abatere, dar în ce priveşte paza, Adam a greşit. În acea Grădină a apărut o fiinţă strălucitoare, de o frumuseţe deosebită. Foarte probabil că cei doi, mai ales Eva, au fost impresionaţi. Întrucât Eva nu exista ca fiinţă pe vremea când s-a dat Legea, acel heruvim, acum căzut, a început vorba cu ea. În mod sigur conversaţia lor a fost mult mai lungă – în Biblie avem doar esenţa a ceea ce s-a întîmplat. În acest punct, Adam a greşit: El trebuia să renunţe a conversa cu acest intrus şi să-i ceară a ieşi afară, conform poruncii pe care a primit-o.
    (d) Deja heruvimul acela a câştigat mult, psihologic vorbind, în judecata omului. Probabil că în timp ce Adam îşi făcea capul moară gândind în fel şi chip, Eva a făcut ce nu trebuia şi... nu a murit. Prin urmare, acest heruvim strălucitor are dreptate... şi şi-a pierdut credinţa în Creator... şi a mâncat şi el. Abia acum li s-a deschis ochii la amândoi, dar prea târziu: Adam a căzut şi la examenul acesta.
    În tot ce a vorbit heruvimul acela, nu a minţit, el a dovedit a fi „fără vină” (cf. Ez.28:15); dar toată vorbirea lui avea un dublu înţeles, prin care l-a înşelat pe om. În aceasta consta vina lui, motiv pentru care Dumnezeu l-a pedepsit. Iar pe Adam la supus unui nou examen: să ducă o viaţă pe pământ aşa cum şi-a ales, în care să decidă singur, dar să decidă bine.



1. Şarpele şi omul.
Şarpele este vieţuitoarea tăcută şi plină de mister: pielea de un lustru straniu, ochii sticloşi ce nu clipesc, fără picioare dar destul de agil, cu un venin ce nu iartă viaţa. De-a lungul istoriei, şarpele a fost subiect al multor mitologii şi şi-a avut un loc în simbolismul unor religii. Sunt câteva lucruri care determină nedumerirea studiosului cu privire la şarpele din Gn.3. „Şarpele era mai şiret decât toate fiarele câmpului pe care le făcuse Domnul Dumnezeu” (3:1).1

    a. În limba română definim termenul „şiret” astfel: abilitatea de a înşela buna credinţă a altora pentru a-şi realiza propriile planuri; omul şiret este perfid, viclean: sub o înfăţişare binevoitoare, ascunde intenţii rele. Conform lexicoanelor Wigram, termenul ebraic ARUM califică pe cineva ca fiind un „maestru, iscusit, capabil de a face distincţii şi notificări fine între detalii (nesemnificative pentru alţii), o minte ascuţită”. Într-un cuvânt, se poate spune că un om şiret – ARUM – poate avea multă înţelepciune.
    La toate vieţuitoarele pământului (în afara omului) găsim deprinderi motrice şi instincte, dar nu înţelepciune – „capacitate superioră de înţelegere şi judecare a lucrurilor, implicând o cunoaştere adâncă a realităţii, prudenţă, chibzuinţă”. Deci, într-un asemenea tabolu, nu putem vorbi despre şarpele-animal că ar fi înţelept, şiret; evident, Dumnezeu avea altceva în vedere.
    b. „Fiindcă ai făcut lucrul acesta... să te târăşti pe pântece şi să mănânci ţărână.” Din aceste două lucruri, cel din urmă este de necrezut. Nici un şarpe nu mănâncă ţărână. şi totuşi, textul din Gn.3:14 îl credem venit de la Dumnezeu. Prin urmare, „a mânca ţărână” este doar o expresie figurativă ce nu are nimic a face cu ţărâna. şi iată că am ajuns la punctul cel mai sensibil al subiectului nostru: „şarpele” (Satan) nu este şi nu a fost şarpe.
    Caracterul fostului Luceafăr („Purtătorul de lumină”), prezentul Satan („Adversarul”), în acel timp al întâlnirii cu omul a putut fi asemănat cel mai bine cu vieţuitoarea pe care o numim şarpe, mai bine decât cu oricare altă vieţuitoare.
    Şi din nou: în tabloul din Gn.3 nu e vorba de animalul şarpe. Sublinierea pe care a făcut-o Dumnezeu în v.14 – „în toate zilele vieţii tale să te târăşti pe pântece...” – ne determină întrebarea „De ce?”.
    Textul relatat în Nm.22:21-31 ne arată cum „Domnul” a deschis gura măgăriţei şi a vorbit lui Balaam. Dar nu menţionează că Domnul i-ar fi deschis ochii să vadă pe îngerul Domnului. Felul în care s-a purtat măgăriţa demonstrează că, într-un fel sau altul, îngerul a avut puterea de a se face văzut sau nevăzut, auzit ori neauzit măgăriţei şi omului. şi ne întrebăm: nu cumva fostul heruvim a avut puterea de a produce fania? Aici sunt două posibilităţi în a explica întâlnirea dintre şarpe şi om.
    (1) Fostul Luceafăr s-a folosit de şarpe, aducându-l în faţa Evei şi a lui Adam şi s-a făcut auzit, dând impresia că şarpele a vorbit. Dacă a fost aşa, Dumnezeu s-a folosit de situaţie şi l-a pedepsit pe fostul Luceafăr să se „târască pe pântece” şi să „mănânce ţărână”.
    Foarte probabil că numele de „şarpe” l-a primit acum. Când Dumnezeu i-a schimbat Numele în Satan (adversar) nu ştim, dar foarte posibil spre sfârşitul primei perioade de viaţă pe pământ – înainte de potop, când păcatul a ajuns la culme. La aproximativ 300 de ani după potop, în adunarea fiilor lui Dumnezeu, se prezintă şi Satan, când Stăpânul îl întreabă de unde vine. „De la cutreierarea pământului şi de la plimbarea pe care am făcut-o pe el.” Două lucruri nu pot fi aşa cum sunt crezute în popor: că Dumnezeu şi-a ţinut adunarea pe suprafaţa pământului şi că, astfel, Satan s-a „târât pe pântece” până la acea adunare. Dimpotrivă, e credibil că adunarea a putut avea loc în văzduh (Domnul Isus l-a văzut căzând din cer ca un fulger, cf. Lc.10:18; La Jertfirea Domnului Isus s-a ţinut o judecată a lumii, când urma a se hotărî aruncarea lui Satan pe pământ, cf. In.12:31). Aşa cum Satan nu se târăşte pe pântece, tot aşa, el nu se hrăneşte cu ţărână.
    (2) Există încă o posibilitate de a explica întâlnirea dintre Satan şi om. Fostul heruvim (acum căzut) li s-a arătat în toată strălucirea lui într-o atomsferă de independenţă şi libertate – şi i-a impresionat. Dumnezeu l-a numit şarpe prin chiar pedeapsa ce i-a dat-o: omul a fost stăpân peste tot ce are viaţă pe pământ. Odată căzut, Adam nu şi-a pierdut drepturile de stăpân. Fostul heruvim, acum devenind „şarpe” este în dependenţă de om. În acest sens el se „târăşte” cu pântecele pe pământ, când „mănâncă ţărâna”.
    şi acum, un alt amănunt: Matei îşi aminteşte de explicaţiile Domnului Isus cu privire la ieşirea unui duh dintr-un om (12:43-45). Luca culege aceste informaţii de la cei pe care i-a crezut vrednici de încredere (11:24-26).
    Domnul Isus a eliberat un demonizat orb şi mut. Tot poporul a fost impresionat, dar „atotştiutorii” (de care, se pare, lumea nu a dus lipsă niciodată) negăsind în istorie un antecedent, au catalogat minunea ca o ispravă a „domnului dracilor”. Probabil din milă pentru poporul alimentat cu astfel de „cunoaşteri” le-a explicat că nici o împărăţie nu poate dăinui dacă se dezbină singură; trebuia înţeles că Satan nu lucrează împotriva lui însuşi. Domnul Isus a găsit că este necesar a le explica cum arată împărăţia Satanei dezbinată, anume ce se întâmplă cu un duh care iese dintr-un om: el nu mai are odihnă. Omul a fost „casa” lui, dar acum umblă prin locuri „fără apă”. Deci odihna duhului este doar în locurile unde este „apă”, în „casa” din care a fost scos afară. Uşor de observat că această „casă”, unde se găseşte „apă” şi „odihnă”, de fapt este nu duhul omului, ci „ţărâna” (trupul omului), care la moarte se va întoarce în ţărâna pământului (de unde a fost luată).
    Prin textul din Col.1:17 suntem încunoştiinţaţi că toate lucrurile se menţin prin Hristos. De exemplu, când femeia cu scurgere de sânge s-a atins de Domnul, din El a ieşit „o putere”. Femeia aceea a continuat să existe cu sănătate prin El. După bravura din Grădina Edenului, şarpelui-Satan i-a fost dat să se hrănească cu „ţărână”, de aici încolo”; cu alte cuvinte, el şi duhurile căzute de la faţa lui Dumnezeu nu se vor mai menţine prin Hristos; energia cu care se va întreţine, Creatorul a numit-o „ţărână”.
    ţinând cont de toate aceste informaţii, se poate sugera ideea că impactul dintre un duh necurat şi trupul omului (ţărâna) se materializează printr-o pierdere de energie spirituală din partea omului. De aceea, Adam şi Eva s-au văzut goi: ei pierduseră o mare contitate de energie spirituală în clipa în care au crezut pe şarpe şi au înfăptuit păcatul; până acum, puterea cu care fuseseră împodobiţi i-a oprit să-şi vadă goliciunea. De aceea a zis Dumnezeu (în Ez.33:13): „...dacă ţcel neprihănită se încrede în neprihănirea lui şi săvârşeşte nelegiuirea, atunci toată neprihănirea lui se va uita, şi el va muri din pricina nelegiuirii pe care a săvârşit-o.” De aceea mulţimea duhurilor necurate (cf. Ef.6:12) se luptă continuu împotriva oamenilor: se hrănesc cu „ţărână”, figurativ fiind spus; cu fiecare păcat, omul pierde parte din energia spirituală acumulată.
    Satan şi duhurile lui ştiu că la sfârşitul tuturor lucrurilor, trupurile tuturor oamenilor din Iad vor fi moarte, în felul acesta, ei ştiu că nu vor mai avea nici o sursă de „hrană”. De murit nu vor muri, căci duhul nu are sfârşit, iar de menţinut în existenţă nu va mai fi nici o sursă de energie (pe care noi o numim, aici, spirituală). În acest sens vezi Is.66:24. Duhurile rele i-au cerut Domnului Isus: „Ai venit aici să ne chinuieşti înainte de vreme?” (Mt.8:29), adică să le trimită în adânc, unde să aştepte judecata finală (2.Pt.2:4). În felul acesta, ele ar fi fost chinuite înainte de vreme.
    De aceea „Înşelătorul” are nevoie ca omul să-i ofere credit, cât de mic, că el tot în câştig va fi, pentru o vreme, desigur. De aceea omul credincios are nevoie de călăuzirea continuă a Duhului şi de o umplere continuă cu putere de Sus, de la Dumnezeu.
    Ca urmare logică, în versetul următor (Gn.3:15), Dumnezeu a zis: „Vrăşmăşie voi pune între tine şi femeie, între sămânţa ta şi sămânţa ei”. Dacă admitem că femeia simbolizează pe poporul lui Dumnezeu (cf. Ef.5), avem în faţă tabloul războiului dintre Satan şi poporul lui Dumnezeu, dintre mulţimea duhurilor necurate în luptă cu fiecare credincios în parte. „Sămânţa” cea binecuvântată, Isus-Mântuitorul, a zdrobit capul veninosului şarpe pentru totdeauna, iar „sămânţa de urmaşi” (cf. Is.53:10) va fi biruitoare prin biruinţa Mântuitorului (cf. Ap.12:11).

    2. Căderea omului.

    a. Ajutor potrivit. Este adevărat, aşa este scris în limba română, ca şi în limba ebraică: „Nu este bine ca Adam să fie singur; am să-i fac un ajutor potrivit pentru el.” (Gn.2:18). Cuvântul „ajutor”, eZeR, prezintă o oarecare dificultate pentru interpretatori. Noi suntem tentaţi a judeca realităţile sociale ale antichităţii după regulile sociale contemporane nouă. Astfel, „ajutorul” este mai mic în grad, mai ales când este „ajutor potrivit pentru el”. De exemplu, un constructor şi ajutorul lui: în toată munca lor, constructorul are o anumită „stăpânire” peste ajutorul său. Având în minte afirmaţia lui Petru, că „femeia este un vas mai slab” (1.Pt.3:7), lucrul acesta este înţeles şi mai pregnant: superioritate şi inferioritate.
    În Vechiul Testament, eZeR este folosit de 87 de ori. Iată doar câteva exemple: „Eliezer (Eli, Dumnezeul meu = ezer, ajutor, adică „Ajutorul lui Dumnezeu”)... căci zisese: ‚Dumnezeul tatălui meu mi-a ajutat...” (Ex.18:4); „Doamne... şi să-i fii ajutor împotriva duşmanilor lui.” (Dt.33:7); „El este ajutorul şi scutul nostru.” (Ps.32:20).
    Nu putem vorbi de superioritate şi inferioritate, fapt ce ne obligă, într-un fel, să ne oprim şi în dreptul expresiei: „potrivit pentru el”, C’NeD’GO. Cu adevărat că este vorba de o „potrivire” în sens complementar.
    b. Căderea Evei. Felul de a gândi a lui Satan, este felul de a gândi al omului (Mt.16:23). De aceea, logic a fost ca şarpele să atace la nivelul intelectului uman impunându-i gândul supravieţuirii. Scopul şarpelui a fost detronarea lui Dumnezeu din mintea omului prin necredinţă. Persoana cea mai potrivită nu a fost Adam, căruia i s-au dat instrucţiunile, ci Eva care nu existase pe vremea aceea. Pentru acest deziderat, s-a folosit de „şiretenie” inversând ordinea socială: în loc să vorbească lui Adam – capul familiei, maestrul, stăpânul – s-a adresat Evei – ajutorul lui Adam. Adevărat, că toată conversaţia i-a avut în vedere pe amândoi, toate verbele folosite au fost numai la plural.
    Eva nu a fost mai vulnerabilă, doar fiindcă este de genul femenin. Aşa cum era de aşteptat, ea a greşit când a afirmat că Dumnezeu le-a cerut să nu se „atingă” de pomul oprit, altfel vor muri. La o asemenea afirmaţie a replicat şarpele: „Hotărât că nu veţi muri.” În Gn.2:17 Dumnezeu a specificat: „...căci în „ziua” în care vei mânca din el vei muri negreşit.” S-a dovedit că şarpele a avut dreptate: fizic, nu au murit atunci, ci a mai trăit aproape 1000 de ani; în iscusinţa lui de a face răul, şarpele nu le-a spus că „ziua” mai poate fi şi „lungimea unei vieţi”. Următoarea afirmaţie a şarpelui, de asemenea, nu stă într-o minciună; el s-a folosit de înţelepciunea sa prin „şiretenie”: „...dar Dumnezeu ştie că în ziua în care veţi mânca din el, vi se vor deschide ochii şi veţi fi ca Dumnezeu, cunoscând binele şi răul.” Până la acest punct, omul ştia doar ce i s-a spus, şi trăia liniştit în mijlocul mediului de viaţă ce i s-a asigurat în Grădina Edenului. Afirmaţia şarpelui, avea, însă, un dublu sens: (a) El prezintă Evei realitatea – la nivel intelectual, ca oameni pe pământ – în care ei vor fi: vor putea lua decizii fără să mai întrebe pe Dumnezeu; dar nu-i descopere şi celălalt sens: (b) şarpele nu le-a spus că „moarte” mai înseamnă şi alungarea din Grădina Edenului, unde va fi supus îmbătrânirii şi sfârşitului vieţii şi de asemenea despărţirea de Dumnezeu.
    Astfel de texte sunt ocolite cu grijă. De fapt, cum să poţi accepta că omul cunoaşte binele şi răul – fapt prin care, într-un fel, este condamnat ca toată viaţa să decidă, non-stop, ce este bine şi ce este rău într-o lume rea – şi să poţi înţelege că şi Dumnezeu este la fel, cunoscător al binelui şi al răului şi... este bun? Mai mult, sunt credincioşi care nu-L acceptă aşa pe Dumnezeu: pentru ei, Dumnezeu a fost un Dumnezeu al dreptăţii, de unde, al războiului, al mâniei, al pedepsei, etc, (cf. VT), dar care acum este bun, milos şi îndurător. Nu apostolul Ioan a afirmat că Legea a veni prin Moise, iar prin Hristos a venit Harul? (cf. In.1:17).
    Este adevărat, afirmaţia lui Ioan este dreaptă, numai că nu orice lucru poate fi aplicat oriunde, oricând, oricum. Că Harul a venit prin Hristos, asta nu e dovadă că Dumnezeu s-a schimbat (El care a mărturisit că nu Se schimbă, cf. Mal.3:6). De exemplu, citind în Fp.5, te cutremuri în faţa scenei morţii lui Anania şi Safira. Dumnezeu nu S-a îndurat de ei, a fost fără milă. De ce? Fiindcă El este acelaşi dintotdeauna. Contemporan acestui fapt, e un alt tablou, de negăsit nici la păgâni: un tânăr din Corint preacurveşte cu soţia tatălui său. Aici Dumnezeu dovedeşte milă, se îndură de el şi după doi ani îl readuce în biserică. El a cunoscut exact ce a domnit în inima lui Anania şi Safira şi în a celui din Corint, motiv pentru care a luat decizii drepte. El nu lucrează arbitrar ca oamenii.

    c. Căderea lui Adam. Oare, Dumnezeu S-a dovedit nedrept? Obişnuit, ne mulţumim să privim şi să cunoaştem lucrurile din exterior. Dumnezeu care aude gîndurile omului, judecă situaţiile din interior. Acum, să urmărim gândurile lui Adam, din interor; să gândim noi, ce ar fi putut el gândi în situaţia în care s-a aflat. La drept vorbind, ce a zis şarpele, s-a împlinit: (a) chiar Dumnezeu recunoaşte: „Iată că omul a ajuns ca Unul din Noi...”; (b) ei nu au murit în ziua aceea (de 24 de ore). Se poate observa şiretenia şarpelui: El a lăsat impresia că cei doi vor fi „ca Dumnezeu”, prin faptul că acum ei cunosc „binele şi răul”; şi de asemenea, ei au murit în ziua vieţii lor.
    Lupta în interiorul Evei a fost alimentată de dorinţa de a putea deosebi binele de rău, pe cont propriu, pentru a supravieţui, din pricina conversaţiei cu şarpele: Dumnezeu a zis una, iar acest heruvim strălucitor alta. Care o fi adevărul? Omul ar fi putut crede într-un creator rău, cum au ajuns gnosticii să creadă. Philips (un teolog englez) crede că Adam a fost conştient de pasul căderii ce-l face, dar Eva i-a fost dragă; conştient, a renunţat de bună voie la viaţă; de dragul ei. Punctul acesta de vedere a lui Philips nu poate fi corect din câteva motive: aceasta a fost prima conversaţie cu cineva pe care nu l-a mai văzut vreodată; acest fost heruvim ocrotitor trebuie să fi lăsat o impresie puternică; Adam se afla de faţă, dar nu a participat la conversaţie; el a trăit experienţa omului surprins, nepregătit; felul în care a vorbit această fiinţă cerească Evei, descopere un caracter slab al Creatorului; în urma vorbirii lui, fructul oprit arată a fi bun (de mâncat), plăcut (la privire) şi de dorit (a deschide mintea să cunoşti binele şi răul) cu scopul de a supravieţui; adevărul e că Dumnezeu nu le-a vorbit despre legătura ce poate fi între cunoaşterea ce o dă „pomul” şi moartea ce va surveni.
     Eva a luat, a mâncat, dar nu a murit; după ce a gustat fructul oprit, surprinsă, probabil, de gustul acestuia, i-a întins şi lui Adam să mănânce fără a avea ceva în minte cu privire la „moartea” pe care acum nu o mai credea. A fost rândul lui Adam la o decizie în goana conversaţiei; deci Dumnezeu le-a ascuns ceva important...? Din moment ce Eva nu a murit, evident, Adam nu L-a mai crezut pe Creator pe cuvânt – „Nu este aceasta o demonstraţie că acest intrus are dreptate?”, s-o fi întrebat de unul singur - a întins mâna şi a mâncat şi el din pomul prohibit.


C
URIOZITĂŢI SCRIPTURALE

21. EVANGHELIA DUPĂ IOAN

16. Marele preot. (In.18:13) Preoţii şi leviţii sunt neam din seminţia lui Levi. În urma deciziei bătrânului Iacov de a înfia pe cei doi copii ai lui Iosif, Israel avea treisprezece seminţii, dar la ieşirea din Egipt, Dumnezeu şi-a luat o seminţie pentru El – seminţia lui Levi. Din toată seminţia aceasta, familia lui Aaron a fost aleasă ca preoţi ai întregului popor. Începând cu Aaron şi continuând cu cel mai vârstnic băiat au fost aleşi ca „mare preot”; toţi preoţii aveau dreptul şi obligaţia de a sluji la Cortul Întâlnirii (la Templu), dar numai Marele Preot făcea slujbă în Sfânta Sfintelor.
    Această ordine a ţinut până la exilul babilonian. La întoarcere ei au continuat pentru o vreme relativ scurtă. Imperiul grec s-a întis şi a înghiţit pe cel medo-persan, aşa că exilul babilonian a fost strmutat în mâinile celui medo-persan, acum a trecut la greci. Deja întoarcerea a avut loc, dar grecii au căutat cu orice preţ impunerea civilizaţiei lor cu orice preţ. Istoria ne spune că într-o astfel de situaţie, preotul Simon a răsculat poporul şi a câştigat. Pentru a menţine unitatea poporului, el s-a făcut rege. Aşa a luat naştere dinastia hasmoniană.
    Iudeii au înţeles mersul vremii, că grecii vor pierde în faţa romanilor. Aşa că au căutat prietenia cu aceştia din urmă. Romanii au venit şi le-a oferit libertate religioasă, cu condiţii deosebit de aspre. În această vreme a venit Domnul Isus. Linia genealogică a marelui preot s-a pierdut de mult. Acum, slujba aceasta era dobândită ereditar, ci cumpărată: care dădea mai mult.

    17. Scris în evreieşte. (In.19:20). Pilat a dat ordin să se scrie pe crucea Domnului un însemn – „Isus din Nazaret, Împăratul iudeilor” – în evreieşte, latineşte şi greceşte. Pilat a fost un om de război şi om politic. Că a scris în latină, a dat o dovadă de resptect Romei; că a scris greceşte, fiindcă majoritatea populaţiei vorbea greceşte – cu alte cuvinte, intenţia lui a fost „să ştie toată lumea”. Dar în ebraică, de ce? Nu folosea nimănui, fiindcă numai preoţii şi cărturarii cunoşteau ebraica – toată populaţia lui Israel vorbea numai aramaica. Există e explicaţie: românii vorbesc... româneşte; latinii vorbesc latineşte, evreii... evreieşte, deşi în realitate, evreii, după întoarcerea din Babilon, vorbeau numai limba aramaică.
    Avram a fost de origine amorit, iar Sara de origine hetită. Amoriţii erau la nordul lui Israel, unde astăzi se întinde Siria, iar poporul hetit era la nordul amoriţilor, pe teritoriul de azi al Turciei. Limba pe care o vorbeau cei doi, Avraam şi Sara era limba aramaică. Tatăl lui Avram, Terah, s-a mutat cu familie cu tot în cetatea Ur, în sudul Mesopotamiei, lângă golful Persic. Această strămutare a determinat începutul transformării limbii pe care o vorbeau. Avram şi Sara au ajuns în Canaan, unde această transformare a putut continua într-o oarecare măsură. Locul transformării, unde a avut loc cotitura cea mai puternică în creerea dialectului ebraic, a fost Egiptul. La întoarcerea din Egipt, evreii nu mai puteau înţelege pe cei ce vorbeau aramaica, decât foarte greu. Ca exemplu, se poate vedea conversaţia dintre Rabşache, mai marele oştirii asiriene, şi Eliachim, omul regelui Ezechia (Is.36:11): „Eliachim, şebna şi Ioah au zis lui Rabşache: ‚Vorbeşte robilor tăi în limba aramaică, fiindcă o înţelegem; nu ne vorbi în limba evreiască, în auzul poporului care este pe zid’.” „Oare stăpânului tău şi ţie m-a trimis stăpânul meu să spun aceste cuvinte? Nu m-a trimis el să le spun oamenilor acestora, care şed pe zid ca să-şi mănânce balega şi să-şi bea udul împreună cu voi?” Înainte de robia babiloniană, poporul Israel vorbea ebraica şi nu înţelegea aramaica.
    Odată duşi în robia babiloniană, timp de şaptezeci de ani, limba maternă a fost neglijată de noii născuţi – majoritatea celor bătrâni au murit. Această limbă „nouă”, aramaica, a fost vorbită de toţi evreii de pretutindeni până prin sec. al IX-lea. Întâlnirile masoretice – între sec. al VI-lea şi al X-lea – au avut germenele revitalizării limbii ebraice. După reîntoarcerea evreilor în ţara lor, după 10 Mai, 1948, în Israel s-au pus bazele limbii ebraice noi, moderne. De asemenea, în şcoli este studiată şi ebraica biblică.
    In urma acestei incursiuni succinte, înţelegem de ce pentru Pilat „s-a sris evreieşte”, deşi limba respectivă era limba aramaică în graiul sudic.

    18. Paradisul şi Raiul. (In.20:17 / Lc.23:43). La înviere, Domnul Isus s-a arătat, cel dintâi, Mariei Magdalena. Când ea L-a recunoscut, ea I-a zis doar „Rabuni”, în v.16, fără să mai specifice ceva. Versetul 17 („Nu Mă ţine...”) ne conduce la idea că ea a făcut paşi spre El. Explicaţia Lui crează o oarecare confuzie: „...Căci încă nu M-am suit la Tatăl Meu.” Totul poate părea limpede, clar, dar dacă textul este pus faţă în faţă cu afirmaţi Lui din Lc.23:43 („Adevărat îţi spun că astăzi vei fi cu Mine în Paradis”), se ridică semnul întrebării imediat. În limba română traducerea este prin interpretare: „Rai”, nu „Paradis”. În originalul aramaic (şi în greacă la fel), găsim Paradis. Este „Paradisul” tot una cu „Raiul”?
    Domnul promite tâlharului ce s-a pocăit că „astăzi vei fi cu Mine în Paradis”. Dacă prin afirmaţia aceasta punem semnul egal între Paradis şi Rai, dăm de o nepotrivire: în ziua învierii El spune Mariei Magdalena că încă nu S-a suit la Tatăl. Sau, Raiul este în altă parte? Dacă nu, trebuie văzută însemnătatea celor două cuvinte.
    Raiul este un cuvânt de origine slavonă, iar aria noţiunii lui este apocaliptică: locul în care cel drept se va bucura etern alături de Dumnezeu care l-a salvat de la iad. Paradisul este de  origine persană şi înseamnă grădină de o frumuseţe rară destinată relaxării regelui, grădină în care el simte o desfătare cu totul aparte. Prin extensie mai are două sensuri: întâi, indică un park unde oamenii să se destindă, apoi la extremă, indică Raiul.
    Prin analiza celor doi termeni, putem ajungem la concluzii diferite, funcţie de sensul pe care-l dăm termenilor prin interpretare:
    (a) „Adevărat îţi spun: ‚Astăzi vei fi cu mine în Grădină’.”, adică îngropaţi. E bine să menţionăm, că Domnul nu a afirmat „Astăzi veţi fi...”, ci  „vei fi”. Aceasta arată că omul este cu Domnul indiferent dacă este viu sau mort; în moarte, să zicem aşa, este o despărţire între cei drepţi şi cei nedrepţi.
    (b) „Adevărat îţi spun astăzi: ‚vei fi cu Mine în Rai’.” În limba română e un lucru care nu permite să acceptăm această afirmaţie. E drept că Domnul Isus a fost pe moarte, dar nu vom uita că Dumnezeu era în trupul muribund. Aşa că îndrăznim să spunem că El nu a putut greşi nici măcar în exprimare. „Adevărat îţi spun astăzi...” ne conduce la idea că altădată nu i-ar fi spus adevărul, dar „astăzi” da. O astfel de explicaţie este greşită.
    În limba aramaică această frază poate fi divizată în cele două propoziţii în ambele sensuri arătate aici – (a) şi (b). În limba aramaică „Adevărat îţi spun astăzi: ‚vei fi cu Mine în Rai’.” are sensul exprimării următoare: „Adevărat! Îţi spun astăzi: ‚vei fi cu Mine în Rai’.”  Înseamnă că tâlharul, care s-a pocăit înainte de a muri, are parte de Rai: nu a ajuns acolo împreună cu Domnul, dar va ajunge la înviere.

21. EVANGHELIA DUPĂ   IOAN

11. Sinuciderea. (In.8:21-22) Isus le-a zis: „Eu Mă duc şi Mă veţi căuta şi veţi muri în păcatul vostru; acolo unde Mă duc eu, voi nu puteţi veni.” Noi ştim unde: la Tatăl. Dar, aşa cum a afirmat El, ei nu ştiuau ce a ştiut El. Ei credeu că El se va sinucide.
    În Orientul Apropiat din antichitate (pe alocuri, în Asia Mică, şi astăzi) s-a crezut că şeolul, în general, este locul unde merg cei răi, şi în special, cei ce se sinucid. Credinţa lor mergea mult mai departe: nici măcar Dumnezeu nu avea putere peste acel Iad. Iar cine a intrat odată acolo nu mai poate ieşi afară. De aceea în acea zonă sunt mai puţine sinucideri decât în oricare altă parte a lumii civilzate. În mintea lor ei aveau următoarea logică: Dumnezeu a pregătit Raiul pentru noi, iudeii; dacă ar merge acolo, ne-am întâlni – El trebuie să ştie asta, că e iudeu. În Iad? „Doar n-o avea de gând să se omoare, de zice ‚Unde mă duc eu, voi nu puteţi veni!’ ”
    12. De ce Isus a fost numit Samaritean. (In.8:48). Pe la sfârşitul sec. al VIII-lea îH, asirienii au năvălit peste Israelul de nord şi l-au dus în exil. Samaria şi împrejurimile ei au rămas goale. Oameni dintre cele două râuri (Tigru şi Eufrat) au fost aduşi în locul evreilor din Samaria şi împrejurimi. S-a nimerit că populaţia aceea a fost deosebit de religioasă în felul lor idolatru. Dumnezeu a îngăduit ca fiarele sălbatice să năpădească asupra lor şi să-i ucidă. Ei au ajuns la concluzia că „dumnezeul locului” este mai puternic, aici, la el acasă, decât dumnezeii lor pe care i-au adus cu ei. Aşa că au cerut împăratului să le dea un preot al „dumnezeului locului” care să-i înveţe legea lui.
    Aşa se face că samaritenii cunosc Legea lui Moise şi se închină lui Dumnezeu, dar religia lor este o amestecătură între Lege şi tradiţiile lor idolatre. De aceea, iudeii îi urăsc de moarte pe samariteni. În credinţa iudeilor, samaritenii nu pot să se desprindă de idolatriile lor fiindcă sunt stăpâniţi de un duh necurat. Oridecâte ori cineva nu putea înţelege Legea, în opinia lor, omul acela era stăpânit de duhul samaritenilor.
    Se crede că Nazaretul nu existase, ca localitate, prin anul 722 îH, când o nouă civilizaţie a fost adusă în Samaria de către împăratul Asiriei. Au fost evrei care au fugit din robie şi s-au stabilit aici ca nazirei. Oricum, Nazaretul, în nordul Galileii, făcea parte din împrejurimile Samariei. Samaritenii erau liberi, acum, să se mute unde vor. Imperiul asirian a fost înghiţit de imperiul medo-persan; acesta de cel grec, care a fost, şi el, înghiţit de imperiul roman. Pentru romani, toată lumea era liberă.
    Iudeii din vremea Noului Testament, care nu s-au putut ridica la înţelegerea Domnul Isus, L-au condamnat: „Nu zicem noi bine că eşti samaritean şi că ai drac?”
    13. Isus – „uşa oilor”. (In.10:7-11). Pe vremea aceea erau două feluri de adăpost, aşa cum sunt cunoscute, azi, în România: pe vreme de iarnă, o şură, iar pe vreme de vară, un ţarc. Spre deosebire de ţarcurile cunoscute nouă, în Israel aveau ziduri înalte în loc de garduri. Hoţul nu putea încerca trecerea zidului. Poarta era închisă, iar păstorul dormea în uşa ţarcului, trupul lui fiind o piedică pentru cine ar fi vrut să o deschidă.
    Alegoric, Domnul Isus S-a substituit şi uşii (v.7), şi păstorului (v.11), pentru a arăta siguranţa ce o au „oile”.
    În Orientul Apropiat, bărbatul era preţuit mult mai mult decât în alte părţi: pe lângă toate sarcinile unui bărbat, aici, bărbatul trebuia să fie şi păstor la oile familiei. Din turma familiei se hrăneau toţi ai casei şi tot din turmă se aduceau şi jertfe. Dacă păstorul era stăpânul oilor, el se lupta cu hoţii şi cu fiarele, pe când cel plătit, nu. Au fost cazuri în care stăpânul era ucis de tâlhari. Acesta este şi faptul pe care s-a sprijinit Domnul Isus când a zis: „Eu sunt păstorul cel bun. Păstorul cel bun îşi să viaţa pentru oi.”
    14. Casa Tatălui, în Rai. (In.14:2-3). Curiozitatea crştinului l-a făcut deseori să facă pronosticuri. Ce înseamnă asta: „În casa Tatălui Meu sunt multe locaşuri.”? „Casa Tatălui” e un fel de palat imens cu milioane, sau miliarde de camere? Toată literatura apocaliptică a Bibliei ne sugerează că în eternitatea pe care o aşteptăm vom fi membri unei societaţi ideale. În logica cu care lucrăm, nu putem vedea un asemenea palat cu milioane sau miliarde de camere într-o societate activă; până şi viaţa furnicilor nu este limitată la colonia de sub pământ, ci şi afară.
    „Noul Ierusalim”, prin faptul că e o „Cetatea”, ne sugerează existenţa multor case. Fiecare vom avea câte una? Toate casele vor crea străzi largi pentru ca societatea – un organism viu – să vieţuiască ideal. Numărul mare al celor mântuiţi ne aminteşte de „Noul Pământ”. Această expresie ne conduce la idea că vor fi multe cetăţi pe acest pământ. Apoi, faptul că noi suntem sortiţi a fi o „împărăţie” de preoţi şi „împăraţi”... pentru cine? În pilda Sa, Domnul Isus a zis: „...ia în primire zece cetăţi”, „...cinci cetăţi”, etc. Deci acest „Pământ Nou” poate fi mult mai mult decât o simplă planetă într-un univers imens? „În casa Tatălui Meu sunt multe locaşuri.” Da este posibil. Cu Dumnezeu toate sunt posibile.
    15. Tatăl Meu. (In.14:28 / 10:30). Un om muritor şi limitat, să înţeleagă pe Dumnezeu etern şi nelimitat? şi totuşi noi ridicăm fel şi fel de întrebări din pricina informaţiilor pe care El ni le-a dat. Unii se debarasează repede de astfel de probleme afirmând că sunt „taine”, iar alţii se străduiesc, chiar dacă nu reuşesc să dea vreun răspuns rezonabil. De exemplu: pe de o parte „Tatăl este mai mare decât Mine”, iar pe de altă parte, „Eu şi Tatăl una suntem”.
    Privind cele două afirmaţii – ca diferenţă, sau egalitate – în ce priveşte „mărimea” Tatălui şi a Fiului, nu vom da de vreo limpezire a lucrurilor. Mai întâi, trebuie afirmat cu tărie, că cele două afirmaţii sunt întru totul adevărate. Domnul nostru Isus este întru totul egal cu Tatăl nostru cel din Ceruri, întrucât are exact aceleaşi caracteristici divine de Dumnezeu. Dar revenind asupra celor spuse, observăm că Unul este Tată, iar Celălalt este Fiu. Asta nu poate însemna decât că Unul este în misiunea de Tată, iar Celălalt în misiunea de Fiu. Apostolul Pavel a afirmat acest lucru, puţin diferit, în Flp.2:6: „El, măcar că avea chipul lui Dumnezeu...” În original, „El măcar că avea forma lui Dumnezeu...” Suntem tentaţi să zicem „El, măcar că era Dumnezeu...”, dar suntem împiedecaţi de cele ce urmează. Este adevărat că El a fost „Dumnezeu cu Dumnezeu” (cf. In.1:1) la modul concret, dar acum era întrupat; acum era în slujba de Fiu al lui Dumnezeu, de Servitor al lui Dumnezeu, de Rob al lui Dumnezeu. De aceea, „...n-a crezut ca un lucru de apucat să fie deopotrivă cu Dumnezeu...” În misiunile pe care le au, Tatăl este mai mare decât Fiul. În cele două texte nu avem nici o contradicţie.
  
         
1. Simon Petru (In.1:42). În România se dau porecle din motive foarte diferite. În Orient numele aveau o anumită însemnătate, iar porecla la fel. „Simon”, în limba aramaică ţŞimonă însemnă „auzire” (în dialectul ebraic, „ascultare”). În Aramaică, această „auzire” este un calificativ pozitiv care-l defineşte pe omul inteligent, cu o minte ascuţită. Când Petru a fost adus la Domnul, „Isus l-a privit ţdrept în ochiă şi i-a zis: ‚Tu eşti Simon, fiul lui Iona; tu te vei chema Chifa’ (care tălmăcit înseamnă Petru).”

            Suntem obişnuiţi cu Petru, ca nume, nu ca poreclă. În aramaica de acum 2000 de ani, „ca şi în cea de azi, de pe teritoriul Siriei), Petru (Piatră) are sensul opus lui Simon: este omul „greu de cap”, care înţelege greu. Dacă înţelesul frazei ar fi ca în limba română, adresarea pe care i-a făcut-o Domnul Isus ar fi fost o insultă. De ne vom opri la propoziţia „aducătoare de insultă” – vom vedea că în originalul aramaic ea nu există: „Tu eşti Simon... tu vei fi numit Piatră”. Simon Petru a înţeles că el va fi numit cu porecla, dar asta nu neapărat fiindcă este greu de cap.

            Petru a fost omul care a îndrăznit întotdeauna să întrebe, timp în care ceilalţi, cu nimic mai luminaţi decât el, au preferat să tacă. Foarte probabil, de multe ori, Domnul l-a întrebat: „Tu nu înţelegi, Simone”? Ca în orice grup social, ceilalţi au avut motiv să glumească pe seama lui: „Petros!” (Stâncă).

            Matei menţionează o scenă deosebit de plăcută pentru Petru, când Isus i-a zis: „Tu eşti Petru (Stâncă) şi pe această „piatră” voi zidi Biserica Mea...”. Când i-a zis „Tu eşti Stâncă...”, a avut loc următoarea scenă: Isus le-a cerut părerea lor: „Dar voi, ...cine ziceţi că sunt?” Ca de obicei Petru a intervenit, iar ei tăceau: „Tu eşti Hristosul...”. Cu această ocazie i-a zis Domnul Isus: „...şi pe această stâncă voi zidi Biserica Mea.” (Mt.16:18). „Stânca” aceasta reprezintă îndrăzneala bazată pe credinţa prin revelaţia divină. Puţin mai târziu, autorul Epistolei către Evrei (4:16, conform originalului grecesc) a zis: „Să ne apropiem, dar, cu deplină îndrăzneală...” (în traducerea românească avem „încredere”).

            2. Isus, atotcunoscătorul. (In.1:45-48) Ioan menţionează că Filip l-a găsit pe Natanael, dar nu ne spune unde l-a găsit. Când Natanael s-a apropiat de Domnul, Isus a zis: „Iată cu adevărat un israelit în care nu este vicleşug”. Este bine a ţine minte afirmaţia Domnului, fiindcă ea ne descopere în Domnul un Om cu o calitate divină. Răspunsul lui Natanael „De unde mă cunoşti?” ascunde în mintea lui un timp de care el nu-şi mai aminteşte. Răspunsul Domnului este promt, dar în cultura noastră din sec. al XXI-lea aduce mai multă ambiguitate decât clarificare: „Înainte să te fi chemat Filip, te-am văzut sub smochin.”

            La drept vorbind, nu este nici o legătură între prima afirmaţie (că Natanael e un o om fără vicleşug) şi faptul că l-a văzut sub smochin. Răspunsul poate fi găsit numai dacă acceptăm cultura Galileii de Nord. Copacul, în special smochinul, este considerat apărătorul omului; se are în vedere căldura soarelui de vară, când omul caută umbra. A afirma despre cineva că-l cunoşti pe când era sub protecţia smochinului (adică la umbra lui), este ca şi cum ai afirma că de fapt eşti mai mare decât protectorul lui (decât smochinul). De aici, în limbajul poporului, afirmaţi Domnului înseamnă: „Înainte să te fi chemat Filip, te-am cunoscut”. Natanael a înţeles limbajul acesta, de aceea I s-a proşternut: „Rabi, Tu eşti Fiul lui Dumnezeu! Tu eşti Împăratul lui Israel!” Prin aceasta, el a dat dreptate lui Filip.

            3. La nuntă. (In.2:1-10). Acestei femei, Mariei, Mama Domnului nostru Isus Hristos, i s-au făcut două adresări care ridică semne de întrebare până azi. (a) Întâi este adresarea pe care i-a făcut-o Gabriel când a anuţat-o că a fost aleasă să nască pe Isus: „Plecăciune, ţie, căreia ţi s-a făcut mare har; Domnul este cu tine; binecuvântată eşti tu între femei!” Credem că cel ce a tradus Biblia în limba română va avea o mare răsplată de la Dumnezeu pentru munca lui. Dar, cuvântul „plecăciune” nu există în original; „hario” este un salut banal pe care-l folosesc oamenii când se întâlnesc – cum zicem noi, românii, „Bună ziua!” Există o mică diferenţă: „Bună ziua!” este o bineţe dată, un fel de binecuvânatre, pe când „hairo”, în limba greacă, e un salut prin care cel ce-l dă îl anunţă pe celălalt să rămână calm, căci toate sunt bune. Nici vorbă de „Plecăciune!”.

            (b) O a doua, este adresarea pe care i-a făcut-o Fiul ei: „Femeie, ce am eu a face cu tine?” Foarte mulţi se întreabă, cum Dumnezeu – care ne-a cerut să ne respectăm părinţii – fiind întrupat în Omul Isus, cum a putut să se poarte aşa dur, nepoliticos, fără respect faţă de ea? Şi traducerea aceasta este o greşeală, dar în extrema cealălaltă. Pentru a înţelege mai uşor să amintim obiceiurile existente în acea zonă a lumii, în acel timp.

            Cei ce făceau nunta pregăteau masa şi vinul, iar cei invitaţi aveau îndatorirea, prin tradiţie, când le vine rândul, să pună pe masă vin. Toate vecinele pregăteau de ale mâncării, tot ce ştiau ele că poate fi mai bun şi era necesar. Când nu mai exista vin pe masă, ăsta era semnul că nunta a luat sfârşit. În felul acesta, obişnuit, ţinea cel puţin trei zile.

            În originalul grecesc pe care-l avem, Domnul a răspuns altfel (cuvânt cu cuvânt): „Ce la Mine şi la tine, Femeie? Încă nu vine ceasul Meu”, ceea ce înseamnă: „Care-i îngrijorarea cu privire la noi, femeie? Încă nu mi-a venit rândul”. Această explicaţie dovedeşte şi calmul Mariei cu care le cere servitorilor să asculte de El. Prin aceasta, El doar că a exprimat, în limbajul lor, un adevăr: dacă ar fi fost rândul lor şi ar fi întârziat, ar fi fost loc pentru îngrijorare, dar aşa, nu. Prin insistenţa ei, Maria I-a arătat că nevoia este acum, nu mai târziu, altfel se va termina nunta prea devreme. Apoi, dacă tot a făcut minunea, a mers cu ea mai departe: în loc să trimită vinul mirelui care s-a ocupat de asta, l-a trimis nunului. Isus a făcut această minune ca ucenicii să creadă în El (cf. In.2:11).

            Nu toate lucrurile pot fi explicate după 2000 de ani, cu prea puţine informaţii. Până azi, încă nu se poate explica dacă „vinul” a fost aşa cum îl ştim noi, fermentat, sau nu. În zona Orientului Apropiat, toţi creştinii declară că „vinul” acela a fost fără alcool, întrucât în acea vreme nici un om religios nu cumpără vin fermentat (musafirii din alte localităţi nu aduc vin, ci-l cumpără din localitate unde e nunta). Doar nunul se îndărătniceşte în a ne convinge contrariul.

            4. Prietenul mirelui. (In.2:29). Mirele, acelor timpuri, nu era persoana care să vorbească. Mireasa purta un văl pe faţă, prin care ea putea să zărească, iar mirele avea lângă el un prieten. Acesta era purtătorul de cuvânt al mirelui. Toată lumea privea mirele – mireasa nu putea fi privită din pricina vălului. Prietenul mirelui era băgat în seamă când mirele voia să comunice ceva nuntaşilor. Mirele şoptea la urechea prietenului său, iar acesta se scula în picioare şi striga celor adunaţi. Acum toată lumea privea spre el.

            Ioan Botezătorul a luat acest obicei din popor şi s-a folosit de el pentru a arăta relaţia dintre el şi Domnul Isus: „...Prietenul mirelui care stă şi-l ascultă, se bucură foarte mult când aude galsul mirelui: şi această bucurie, care este a mea, este deplină.”

 

            5. Sigiliul aprobării. (In.3:33). Traducerea în limba română a acestui verset este corectă, din punct de vedere al interpretării. Dacă textul ar trebui tradus cuvânt cu cuvânt, el ar arăta aşa: „Cel ce a primit mărturia, i-a pus acest sigil: că Dumnezeu este adevărat.” Mai ales în acea vreme, puţini au fost cei ce cunoşteau arta scrisului şi a cititului. Cum ar mai fi purtat câte un sigiliu (aşa cum îl ştim noi)? Doar regii şi marii demnitari purtau propriul lor sigiliu la brâu pentru orice caz de urgenţă. În poporul de rând, s-a ajuns la acest limbaj: când cineva afirma că este de acord ce ceva, el afirma: „Eu îmi pun sigiliul meu pe ceea ce s-a zis.” Cornilescu a avut o bună inspiraţie că a tradus acest lucru în limbajul nostru: „Cine primeşte mărturia Lui, Adevereşte prin aceasta că Dumnezeu spune adevărul.”

            6. Apa vie. (In.4:10-12). Domnul Isus a răspuns femeii samaritence: „Dacă ai fi cunoscut tu darul lui Dumnezeu şi Cine este Cel ce-ţi zice ‚Dă-Mi să beau’, tu singură I-ai fi cerut să bei şi El ţi-ar fi dat apă vie.” Pentru noi, obişnuiţi cu Biblia şi cu explicaţiile ei, acest lucru este deosebit de simplu. Răspunsu femeii, pe care-l găsim în v.11-12, dovedesc că femeia nu a înţeles nimic din ceea ce i-a spus Domnul. Oare de ce?

            Pe tot pământul fostului Canaan şi o parte din cel al Siriei, apa este o problemă serioasă. Dorinţa tuturor este ca să aibe casa în vecinătatea vreunui rîu permanent. Rezervoarele de apă nu erau cunoscute pe vremea aceea. Expresia „apă vie” nu era specifică limbajului popular, dar putea fi înţeles cu uşurinţă ca împlinire a visului lor: o apă permanentă şi din belşug. De aceea a zis ea: „...N-ai cu ce să scoţi apă, şi fântâna este adâncă; de unde ai putea să ai, dar, această apă vie?” Ea a înţeles expresia „apă vie” în sens figurativ, dat tot la apă a rămas. Domnul a folosit expresia figurativ, dar cu un sens spiritual.

            7. A vorbi cu o femeie (In.4:27-33). Unul din lucrurile cele mai nepermise de morala socetăţii a fost şi acesta: a vorbi cu o femeie străină. Situaţia putea deveni gravă dacă ar fost văzuţi.

            Intrase în tradiţia timpului aceluia, că este ruşine pentru un bărbat să se ducă la fântână după apă; aceasta era sarcina femeii. Dacă vreunui bărbat i-ar fi fost sete, se ducea la vecini şi cerea femeii apă să bea – singura situaţie în care cei doi erau liberi să vorbească împreună, evident, numai despre apă. Când un călător dădea de vreo fântână, aştepta după amiaza, timpul când femeile veneau după apă. şi în acest caz, el nu putea intra în vorbă cu ele când veneau la fântână, ci când erau gata de plecare. Obiceiul cerea ca femeia să aibe la brâu atârnată o cană de pământ sau de aramă cu care să servească vreun călător ocazional. Ca femeia să dea apă unui bărbat era considerat ca împlinirea unei porunci a lui Dumnezeu, ca ceva sfânt. Obişnuit, la fântână, care de obicei era în afara localităţii, se întâlneau tinerii care urmau să se căsătorească. În această situaţie, ei încălcau regula societăţii.

            Ucenicii Domnului au fost în cetate să cumpere ceva de mâncare pentru ei şi pentru El. Când s-au întors, ei L-au văzut vorbind cu femeia aceea samariteancă. Aici a fost mirarea ucenicilor: „...că vorbea cu o femeie”. Când I-au dat de mâncare, El a refuzat. „Nu cumva I-a adus cineva să mănânce?”, în nici un caz femeia aceea.

            8. Poporul Îl ascultă cu atenţie. (In.5:19-21). Au fost lucruri pe care toată lumea le cunoştea în detalii, fiindcă le trăiau. Sâmbăta, mergeau la sinagogă să se roage şi să asculte explicaţiile Legii. Scribii (cărturarii) căutat detaliile Legii şi erau obositori. Fariseii erau cu ceva mai practici în explicaţiile lor: ei puneau accentul pe trăirea practică a tradiţiei. Spre deosebire de ei, Domnul Isus explica adevărurile lui Dumnezeu făcându-i să înţeleagă, folosindu-se de obiceiurile lor, de viaţa lor de fiecare zi.

            Dacă un străin voia să înveţe un meşteşug oarecare, se înţelegea cu meşterul şi-i era ucenic pentru patru ani. Ucenicul îi era ca un fel de servitor fără plată: gata să facă orice. Când meşterul lucra ceva, ucenicul era ajutorul lui. Desigur, meşterul avea şi secrete ale meseriei pe care le ascundea cu măiestrie până la sfârşitul celor patru ani. Dacă ucenicul credea că ştie totul şi pleca mai devreme, el pierdea aceste secrete. Când meşterul avea un fiu, iar acesta urma să-i ia locul, tatăl îi explica absolut toate lucrurile fără să-i ascundă ceva. Cine nu ştia aceste lururi?

            „Adevărat, adevărat vă spun că Fiul nu poate face nimic de la Sine: El nu face decât ce vede pe Tatăl făcând: şi tot ce face Tatăl face şi Fiul, întocmai. Căci Tatăl iubeşte pe Fiul şi-I arată tot ce face; şi-I va arăta lucrări mai mari decîât acestea, ca voi să vă minunaţi. În adevăr, după cum Tatăl învie morţii şi le dă viaţă, tot aşa şi Fiul dă viaţă cui vrea.” Acest lucru era deosebit de important: ei să înţeleagă. De aceea poporul Îl urma într-un număr atât de mare. Învăţaţii din popor care L-au acceptat nu erau impresionaţi de pildele spuse, sau de metodele folosite în explicaţii, ci minunile făcute, cum a fost cazul lui Nicodim (In.3:2). De aceea, lor, Domnul le-a vorbit la înălţimea lor (In.3:3-8).

            9. Pâinea vieţii. (In.6:35-40, 54). Oamenii din popor aveau un limbaj sărac; în viaţa lor, ei au fost oameni practici. De aceea, când dădea câte un exemplu din viaţa de fiecare zi şi trecea pe nesimţite la cele spirituale, ei înţelegeau. Mai marii poporului – ceea ce Biblia numeşte „iudeii”: preoţii, fariseii, cărturarii – foloseau limbajul în mod diferit. Pentru ei, Legea şi împlinirea ei nu avea nimic a face cu vorbirea curentă. În ochii lor, poporul era pleava, cei mai de jos.

            Când Domnul Isus a afirmat că „...Pâinea lui Dumnezeu este cea care se coboară din Cer şi dă lumii viaţă... Eu sunt Pâinea vieţii. Cine vine la mine nu va flămâni niciodată... Voia Tatălui Meu este ca oricine vede pe Fiul şi crede în el să aibe viaţa veşnică...” Vorbirea lui a fost vorbirea celui de jos. De aceea poporul a înţeles sensul practic. Cum omul religios întotdeauna va vorbi numai în sens spiritual, ei înţeles ce voise Domnul să le spună, şi-L urmau. „Iudeii” au înţeles şi ei sensul practic, dar nu au permis sensul spiritual pentru că ei vedeau spiritualitatea în sensul stirct al Legii, limitată la detaliile ritului, sau a poruncii. Acesta a fost motivul pentru care ucenicii au rugat pe Domnul să nu mai vorbească în pilde pentru ca mai marii poporului să poată înţelege (cf. Mt.13:10-16). Mai târziu, apostolul Pavel a zis că „litera omoară, ia Duhul dă viaţă”.

            Domnul a zis: „Cine mănâncă trupul Meu şi bea sângele Meu, are viaţă veşnică; şi Eu îl voi învia în Ziua de Apoi.” Poporul din nordul Galileii aveau expresii similare pe care le foloseau în sens figurativ. De exemplu: „Eu mi-am mâncat trupul şi mi-am băut sângele”; omul voia să spună că a lucrat până la epuizare. Scopul Domnului, cu astfel de vorbire, a fost deslipirea lor de legalism.

10. Ce a scris Isus pe pământ? (In.8:6). Întâmplarea este bine cunoscută, dar răspuns la întrebarea ridicată, încă nu s-a dat. Privind situaţia din punct de vedere psihologic, putem observa câteva lucruri. Până astăzi se pot observa oameni care atunci când ascultă ceva, mintea lor se concentrează la vorbitor, iar mîna lucrează involuntar câte ceva: mâzgăleşte o hârtie, sau desenează ceva cu sau fără subiect.

            În timp ce ceata aceea de oameni vorbeau – interesaţi mai mult de a-l prinde cu vorba decât să o condamne pe femeia aceea – El stătea jos şi scria. Oare scria, sau degetul Lui lucra în ţărână? Ei vedeau ce face El, dar nu luau vreo poziţie, ci continuau să strige condamnarea femeii. Un lucru ne este cunoscut: marea majoritate a poporului nu cunoştea scrisul şi cititul. Dacă ar fi scris ceva, e de crezut că ei s-ar fi oprit din strigăte, aşteptând citirea celor scrise. Dar ei nu tăceau. Atunci, Domnu S-a ridicat şi le-a vorbit cum trebuie să o ucidă: cel fără păcat să ia primul piatra şi să dea. El S-a aplecat din nou şi „a scris” cu degetul în ţărână.

            Ei au plecat, iar femeia a fost eliberată. Dar ce a scris? Un lucru ne este cunoscut: în limbajul lor de atunci: când cineva scria, alţii ziceu că el „scrie” şi când cineva se joacă doar cu degetul în ţărână, ceilalţi ziceau acelaşi lucru: el „scrie”. Dar dacă a scris, sau nu, nu se ştie.

20. EVANGHELIA DUPĂ LUCA

     (continuare din numărul trecut)

     19. Ospitalitatea. (Lc.11:5-9). În acea vreme se credea că numai casa ospitalieră este binecuvântată de Dumnezeu. Indiferent cât de sărac era omul, dacă era ospitalier, era sigur că familia lui va supravieţui în viaţă, iar răul o va ocoli. Pâinea era gătită zilnic. Din pricina sărăciei, multora nu le mai rămânea pâine peste noapte.
Peste noapte, s-ar fi putut întâmpla să le bată la uşă vreun călător sau vreun cerşetor. Cum orice acţiune a omului este funcţie de starea psihologică prin care trece: obişnuit, cerşetorii erau recunoscuţi după bătaia în uşă. În acest caz, femeia casei se ridica din pat, lua o bucată de pâine, apoi deschidea uşa şi-i dădea cerşetorului. Existau multe feluri de călători, dar orice casă era fericită să aibe musafiri din rândul negustorilor sau a preoţilor. Toate actele de ospitaliere erau neplătite, dar când musafirul era negustor, întotdeauna se aşteptau să le lase câte ceva ca atenţie. Când treceau preoţii, ei cereau binecuvântarea lui Dumnezeu peste acea familie.
Musafirul era întrebat dacă vrea să mănânce pâine şi în mod obişnuit el răspundea că nu are nevoie de mâncare. Gazda era obligată să-l streseze repetându-i invitaţia la masă de şapte ori. Dacă şi a şaptea oară venea acelaşi refuz, era lăsat în pace să se odihnească până dimineaţa. Obişnuit, musafirii erau flămânzi, aşa că nu aşteptau ca gazda să repete şi a şaptea oară.
În cazul în care în casa aceea nu mai rămăsese nimic de mîncare, bărbatul se ducea la vecini şi cerea împrumut. Dacă vecinul nu voia să-i dea, era ca şi cum i-ar fi comunicat: „Voi nu meritaţi să vină binecuvântarea lui Dumnezeu peste voi”. Acest lucru era o raritate. Obişnuit vecinii doreau binecuvântarea vecinilor lor, care la vreme de nevoie şi ei puteau ajuta.

     20. Paza casei. (Lc.11:21). În cazul în care omul era un pic mai avut, avea un grajd alături de camera în care dormea familia lui, sub acelaşi acoperiş. Pentru cei ce nu-şi permiteau un grajd pentru animale, în spatele casei, omul încropea un ţarc în care se aflau animalele peste noapte. Tot acolo păstrau şi bunurile casei, cum ar fi grâul. Cum hoţia era ceva obişnuit, gospodarul dormea noaptea afară, pentru a păzi animalele şi grâul. De aici S-a inspirat Domnul Isus când a zis: „Când omul cel tare şi bine înarmat îşi păzeşte casa, averile îi sunt la adăpost.”

      21. Turmă mică. (Lc.12:32). Existau două feluri de turme de oi în Israel: turme foarte mari, de mii de oi şi turme mici, ale celor săraci. Pentru ca turma mică a săracului să poată fi împreună cu a bogaţilor trebuia să plătească cât ei nu făceau faţă. Turma mare avea avantajul că avea mulţi păstori. Avantajul putea fi văzut în nopţile în care atacau tâlharii. Săracii întotdeauna erau la risc.
„Nu te teme turmă mică, pentru că Tatăl vostru vă dă cu plăcere Împărăţia.” Prin această afirmaţie, Domnul Isus recunoaşte că „turma ţLuiă mică” este continuu în pericol de a fi atacată de duşman, adică de Satan. În Împărăţie nu există tâlhari, duşmani. Până să li se dea Împărăţia „Turma mică” a ucenicilor este atacată. Dar „Nu te teme...” este o asigurare că duşmanul nu va putea fura nici o oaie. „Vă va da Împărăţia” este o asigurare pentru întreaga turmă, nu pentru ceea ce mai rămâne după ce tâlharii dau iama în turmă.
Un semn al întrebării este şi aici. Viaţa oferă atâtea cazuri în care unii credincioşi alunecă în păcat şi nu se mai întorc înapoi. Acest loc nu este pentru explicaţii teologice, dar voi reaminti cititorilor că Biblia este plină de atenţionări, fiindcă la cădere se ajunge în urma nevegherii. „Ce vă zic vouă, zic tuturora: ‚Vegheaţi’!”, a zis Domnul Isus. cu alte cuvinte, „veghere!” şi nu mai rămâne nici un semn al întrebării.
 
      22. Aşteptarea revenirii stăpânului. (Lc.12:36-37). Servitorii antichităţii israelite se deosebeau foarte mult de cei de azi. Stăpânul nu avea voie să-i ucidă, în rest, societatea lor nu se deosebea mult de sclavagism. Dacă slujitorului nu-i plăcea munca, socotind-o mult prea grea pentru ceea ce i se oferă, cum venea primăvara, pleca de la stăpân fără să-i ceară ceva contra muncii prestate până aici. Dacă stăpânului nu-i plăcea de munca servitorului, îl alunga, iar cât despre plată, depindea de caracterul stăpânului.
Când stăpânul era chemat la cineva la cină, asta nu însemna că este chemat cu soţia, sau cu soţiile pe care le avea; el mergea singur. Toată lumea ştia că invitaţia nu a avut scopul mâncării şi nici a săturării ca apoi să se odihnească, ci un timp prielnic împărtăşirii diferitelor subiecte din viaţă, sau, a punerii la cale a unor afaceri.
Familia stăpânului pregătea cina în mod obişnuit, inclusiv pentru el. Întâi mânca mamele şi copiii, la urmă servitorii, apoi se culcau. Servitorii trebuiau să vegheze întoarcerea stăpânului, întrucât uşa casei se încuia numai pe dinăuntru. Pe de altă parte, era nedemn pentru servitori să doarmă când stăpânul este treaz.
Ce este interesant în tabloul aceastei pilde, este sfârşitul ce nu are asemănare în civilizaţia acelui timp: dacă stăpânul îi va găsi veghind la revenirea sa acasă, el însuşi se va închige şi-i va servi la masă. În realitate, stăpânul îi dădea afară din slujbă chiar în ceasul acela. Pilda a depăşit realitatea pentru a revela realitatea eshatologică: la sfârşitul tuturor lucrurilor, când Domnul va reveni, El „ne va sluji”, nouă, slujitorilor Lui, în vederea „odihnei” în care vom intra.

        23. Văzătorii timpului. (Lc.12:54-56). Ca în multe alte locuri ale lumii, oamenii au ştiut să deosebească vremea. Încă din plină iarnă, oamenii preziceau cum le va fi vara: dacă va fi secetă sau nu, în felul acesta, cum le vor fi recoltele şi cum le va fi viaţa în iarna următoare. În Istoria lui Israel a existat un astfel de om, care a prevăzut istoria popoarelor din jur – Iosif, fiul lui Iacov. De atunci, în popor a existat credinţa că numai anumiţi oameni pot avea o asemenea dexteritate, considerată putere primită de Sus.
Contrar acestei credinţe populare, apariţia fariseilor şi a şcolilor în care studiau, cât şi contactul cu alte civilizaţii – asirienii, babilonienii, egiptenii, grecii, romanii – s-a ajuns ca secretele schimbării vremii să fie cunoscute de norodul întreg. Acei câţiva văzători care au mai rămas s-au ocupat doar de politică; cu ei se întreţineau cei mari în probleme de politică.
„Când vedeţi un nor ridicându-se la apus, îndată ziceţi: ‚Vine ploaia’. şi aşa se întâmplă. şi când vedeţi suflând vântul de la miazăzi, ziceţi: ‚Are să fie zăduf’. şi aşa se întâmplă. Făţarnicilor, faţa pământului şi a cerului ştiţi să o deosebiţi; vremea aceasta cum de n-o deosebiţi?”
Venirea lui Isus pe pământ a adus după sine mari schimbări politice şi sociale. Lumea de atunci era o lume a urii, a minciunii, a făţărniciei, unelte de asuprire a unora de către alţii. Domnul Isus a predicat dragostea de aproapele, chiar dacă este duşman. Această vreme nouă a cerut Isus să fie deosebită, căci bătea la uşă.

        24. Sângele omului amestecat cu al jerfelor. (Lc.13:1). Evreii aduceau jertfe numai la altar, în Templu, în curtea interioară a Templului, unde aveau voie să intre numai preoţimea. De o parte şi alta a porţii erau afişate două plăci pe care era scris în latină, în greacă şi în ebraică interzicerea celor dintre neamuri de a intra, cu preţul vieţii.
Între romani şi iudei exista un tratat de pace special: pe romani nu-i interesa religia mozaică, ci doar să le fie supuşi printr-un anumit bir, iar în caz de război în această zonă, israeliţii să-i ajute pe romani. La venirea lui Pilat la Ierusalim, prima dată, el a găsit drumuri foarte desfundate. Unul din lucrurile bune pe care romanii îl aveau, era construirea drumurilor. El a apelat la marele preot să-i dea bani pentru a putea construi drumurile pe care le plănuise. Marele preot nu l-a refuzat, dar nici nu i-a dat. Pilat, a dovedit că avea sânge rece de roman în venele lui: împotriva tratatului cu privire la religia mozaică, a intrat în Templu, i-a golit visteria, şi şi-a construit drumurile plănuite. Atunci a fost o tulburare foarte mare. Rebeliunea a fost în prag să se deslănţuie. De atunci preoţii au învăţat lecţia, dar şi Pilat s-a ferit să mai repete experienţa avută. Deci, având în vedere textul, cum a intrat Pilat acolo unde nu-i era permis?
Iuda galileanul a tras „mult norod de partea lui” (cf. Fp.5:37) vrând să răstoarne jugul roman. Iuda a fost prins şi ucis, iar oameii lui s-au risipit. Pilat nu le-a iertat fapta. El a ştiut că ei vor reveni din nou în Ierusalim cu ocazia sărbătorilor, pentru a jertfi – prin înseşi rebeliunea lor, au dovedit că sunt religioşi. S-au găsit şi trădători, care l-au anunţat pe Pilat. Acesta i-a prins şi i-a măcelărit.
Nici ei nu se aflau în curtea interzisă, nici Pilat. În tot Israelul era un idiom fără pereche. Dacă uciderea era în acelaş timp cu o anumită activitate care era, oarecum, în legătură cu uciderea respectivă, exista zisa: „Le-a amestecat sângele cu...” afacerea lor. Să zicem că cineva a cumpărat un ogor, apoi în drum spre casă, a fost ucis de nişte tâlhari. Despe el s-a putut spune că tâlharii iau amestecat sângele cu ogorul cumpărat. Tot aşa, oamenii lui Iuda au venit la Templu pentru a aduce jertfe, iar la plecare Iuda i-a mădelărit. De aceea s-a zis: „Le-a amestecat sângele cu jertfele lor”. 
 

VA URMA