Revistă - Forum a Românilor Americani


Arhiva
2007
Nr.180; Nr.181; Nr.182;
Nr.183; Nr.184; Nr.185;    Nr.186;  Nr.187;  Nr.188;  Nr.189;  Nr.190;  Nr.191; Nr.192; Nr.193; Nr.194; Nr.195; Nr.196; Nr.197; Nr.198;  Nr.199; Nr.200; Nr.201; Nr.202;



Rev. Petre LASCAU

Petru Lascau

CRUCIFICAREA

Ne despart aproape două mii de ani de la cel mai mare eveniment al istoriei: Răstignirea Fiului lui Dumnezeu. Ziua marii biruinţi asupra păcatului, a morţii şi a iadului. Ziua în care Dumnezeu a fost satisfăcut de nevinovăţia sângelui propriului Fiu; iertând astfel vinovăţia unui întreg pământ. Ziua răstignirii lui Isus a fost ziua când Dumnezeu a împăcat dreptatea cu iubirea Sa, jertfindu-şi singurul Său Fiu. Să medităm asupra evenimentelor din acea zi fără seamăn, care au căzut peste El - Omul Durerilor ­pentru a ne da nouă pacea cu Creatorul nostru.

Istoria crucificării

    Din diferite referinţe ale lui Herodot, “părintele istoriei”, precum şi din scrierile lui Tucidide, aflăm că răstignirea a fost inventată de perşi şi a fost folosită ca tehnică de tortură la scară mare. Una din cele mai explicite surse în acest sens este inscripţia de la Behistum, în care Darius menţionează că a crucificat mai multe căpetenii ale unor răsculaţi pe care i-a înfrânt.
    Un motiv pentru care această tehnică de schingiuire a câştigat popularitate la perşi este că aceştia dedicaseră pământul zeului lor, Ormayed. Felul acesta de execuţie nu pângărea pământul, deoarece condamnaţii nu-l atingeau în timpul supliciului.
    Alexandru Macedon a introdus crucificarea în lumea Mediteranei, în special în Egipt şi Cartagina. Se pare că romanii au învăţat această tehnică de la cartaginezi, deşi sunt autori care cred că o ştiau de la perşi. Romanii nu foloseau răstignirea pentru cetăţenii romani, ci numai pentru străini şi pentru sclavi. În Palestina guvernată de romani ea era folosită pentru tâlhari, pentru pedepsirea hoţilor şi a celor ce stârneau răscoale şi revolte. Doi criminali au fost crucificaţi o dată cu Isus.

O moarte crudă

    Moartea prin răstignire este considerată printre cele mai crude şi nemiloase metode de tortură din toate vremurile. Cicero a numit-o: “Cea mai crudă şi hâdoasă dintre toruturi...” în cartea sa: “Cristos şi Cezar”, Will Durant scrie că “până şi romanilor... le era milă de victime”. Romanii o prac­ticau doar pentru cei care se ridicau împotriva Imperiului, înspăimântând astfel pe viitorii rebeli.
    Iosif Flavius, istoricul evreu care a slujit ca sfetnic împăra­tului Titus, cuceritorul Ierusalimului, scrie că ea era: “cea mai blestemată dintre morti”. Tot el povesteşte cum cu prilejul crucificării unui prizonier evreu întreaga garnizoană romană de la Machaerus a cerut îndurare pentru condamnat.
    Motivul pentru care romanii au decis crucificarea lui Isus, consta tocmai în acuzatiile ce i s-au adus: “Pe omul acesta l-am găsit aţâţând neamul nostru la răscoală, oprind a plăti bir cezaru­lui şi zicând că el este Cristosul, Împăratul” (Luca 23:2). Acuzatorii ştiau că Tiberius împuternicise pe orice judecător de a trimite la moarte imediat şi fără prea multă judecată pe orice răsculat împotriva Romei.

Biciuirea

    După ce verdictul crucificării era pronunţat, victima era de obicei supusă biciuirii. Incriminatul era dezbrăcat de haine, legat de un stâlp şi biciuit cu un bici roman (fagrum,). La capetele a mai multor sfori, sau curele subţiri, biciul avea bucăţi de plumb sau frânturi de oase foarte tari, care se înfin­geau în carnea victimei, smulgând bucăţi sângerânde. Evreii aveau limitat prin lege numărul de lovituri la 40. Fariseii, cunoscuţi prin scrupulozitate a cu care încercau să respecte legea, loveau până la 39, în caz că ar fi numărat greşit, ca să nu calce porunca legii. Romanii însă nu aveau asemenea limitări. Din dispreţ sau ură faţă de evrei, e foarte posibil ca romanii să nu le fi respectat regulile atunci când L-au bici uit pe Isus.
    Doctorul Truman Davis, care a studiat meticulos din punct de vedere al medicinei crucificarea, descrie efectele biciului roman astfel: “Loviturile puternice ale biciului cădeau pe umerii, spatele şi picioarele victimei. La început bucăţile de plumb sfâşiau pielea condamnatului, ca apoi să pătrundă în ţesuturile subcutanate, producând la început o sângerare puternică a vaselor capilare şi a venelor pielii, iar în final spărgând vasele şi arterele sangvine ale muşchilor. Bilele de plumb produceau răni adânci, ce se deschideau tot mai mult sub loviturile ulterioare. În final, pielea spatelui atârna în fâşii, şi întreaga suprafaţă era o masă de nerecunoscut de carne vie, însângerată. Când centurionul de serviciu consta­ta că prizonierul era aproape mort, biciuirea înceta.”
    Romanii aveau obiceiul batjocoririi condamnatului după biciuire. Nu era de mirare că lui Isus I-au pus o manta staco­jie pe umeri, o trestie în mână şi apoi coroana de spini, sim­boluri ale unui rege; batjocorindu-L. Pentru coroana de spini, soldaţii romani, puteau folosi una din plantele ce cresc din abundenţă în zonă. Una din ele este: “Spinul sirian al lui Cristos”, un arbust ale cărui ramuri au spini mari sub fiecare frunză. O altă plantă este: “Spinul lui Cristos” ale cărui ramuri se pot uşor împleti în coroane cu spini de tăria cuielor.
    După împletirea coroanei, spinii i-au fost înfipţi cu furie în pielea şi ţesuturile craniene.

Crucificarea

    Condamnatul trebuia să-şi ducă singur crucea spre locul răstignirii.
Cercetările lui Pierre Barbet arată că prizonierul trebuia să aducă acest instrument care era în formă de V întors, şi el se numea “furca”, cu mâinile legate de cele două braţe, strigând pe străzi vinovăţia sa. Când acest instrument nu era disponibil se folosea “patibulus”, o grindă în formă de cruce”ce slujea la închiderea porţilor. Ea cântărea aproximativ 50 de kg. Aceasta din urmă a fost folosită la crucificare a lui Isus.
Sosit la locul execuţiei, Isus a fost aşezat pe crucea care în ultima parte a drumului a fost dusă de către Simon din Cirena, iar în mâinile şi picioarele Lui au fost bătute piroane.
Multă vreme s-a crezut că este numai o legendă folosirea cuielor în crucificarea lui Isus, pentru că în mod obişnuit cei crucificaţi erau legaţi cu frânghii pe cruce. În iunie 1968 însşi arheologul V. Tzaferis a descoperit un mormânt la Rasel-Masoref, în nordul Ierusalimului, datând din anul 70 după Cristos. Unul din zecile de cadavre bine conservate a fost omorât prin crucificare. S-au putut vedea foarte clar urmele cuielor în mâinile victimei, iar fluierele picioarelor erau zdrobite.
    Acelaşi doctor, Truman Davis, spune: ,,o dată cu obosirea muşchilor mâinilor valuri mari de crampe musculate cuprind toţi muşchii victimei, cauzând spasme şi dureri cumplite. O dată cu aceste crampe musculare intervine imposibilitatea ridicării în sus a condamnatului. Atârnând în mâini, muşchii pectorali paralizează şi muşchii intercostali nu mai sunt în stare să acţioneze. Aerul poate să fie inspirat, dar nu mai poate fi dat afară. Isus S-a luptat să se ridice pen­tru a-şi mai trage o respiraţie scurtă. În final bioxidul de carbon adunat în plămâni şi hemoragiile interne cauza te de crampele musculare otrăvesc sângele. El este tot mai puţin în stare să se ridice pentru a mai expira”. Colapsul se produce prin ruptura cordului şi lipsa de circulaţie la creier. Motivul pentru care autorităţile obişnuiau să zdrobească fluierele picioarelor era să-l împiedice pe condamnat să se mai poată sprijini pe picioare pentru a mai respira. Când au sosit la Isus, călăii au constatat moartea şi nu I-au mai zdrobit picioarele, pe când cei doi tâlhari n-au fost cruţaţi.
Evanghelia lui Ioan menţionează că soldatul roman I-a străpuns coasta cu o suliţă şi a curs sânge şi apă (Ioan 19:34). Medicina confirmă cu prisosinţă revărsare a lichidului peri­cardului în asemenea morţi violente, când inima cedează.
Iosif Flavius povesteşte cum romanii cu ocazia Revoltei din anul 66 au crucificat pe trei din prietenii săi. El a inter­venit la Titus, şi condamnaţii au fost coborâţi de pe cruce, doi dintre ei n-au mai putut fi salvaţi. Nu există speranţe de supravieţuire pentru răstignit.

Concluzii

Nici măcar un mic detaliu al crucificării Domnului Isus, pe care Biblia îl relatează în cele patru Evanghelii, n-a putut fi negat, sau contrazis de-a lungul istoriei. Toţi cercetătorii Sfintelor Scripturi şi lumea ştiinţifică a zilelor noastre sunt întru totul de acord cu veridicitatea din punct de vedere istoric al relatărilor Bibliei. De ce nu pot însă unii crede şi învierea Sa?
Nu din lipsa dovezilor. Ele sunt la fel de clare şi numai rea­ua-voinţă şi încăpăţânarea le mai rămâne celor necredincioşi.
Suferinţele Mântuitorului au fost cele mai cumplite din istorie, tocmai pentru că El purta asupra Sa vinovăţia întregii Umanităţi. El a suferit în locul tuturor pedeapsa care ne împacă cu Tatăl.
La crucea Golgotei, de acum aproape 2000 de ani, Isus a purtat păcatele mele, câştigându-mi iertarea divină prin suferinţa şi moartea Sa. Din acest moment, pentru mine nu există decât două alternative: Să primesc prin credinţă această iertare eternă, sau să plătesc cu propria mea suferinţă eternă vinovăţia păcatului, respingând preţiosul sânge al lui Cristos.   
        Cred că veţi face aceeaşi bună alegere pe care şi eu am făcut-o acceptând jertfa iubirii Sale.   
    (Exodus nr. 3, martie-aprilie 1986)

GUSTUL SĂRII
    Sensul existenţei noastre în lume ca şi creştini este acela de a împlini voia lui Dumnezeu exprimată prin porunca Mântuitorului înviat dintre cei morţi: “Duceţi-vă şi faceţi ucenici din toate neamurile, botezându-i în numele Tatălui, şi al Fiului şi al Sfântului Duh şi învăţaţi-i să păzească tot ce v-am poruncit.” (Matei 28:19)
Suntem, deci, sarea şi lumina acestui pământ, ambasadorii cerului, cei care cheamă la nunta Mielului. Oameni cu o misi­une de-o importanţă capitală. Dumnezeu contează pe noi pentru ca mesajul mântuirii prin jertfa Fiului Său să ajungă la fiecare generaţie, la fiecare popor al planetei. Suntem deci creştini, nu numai pentru că am împrumutat numele Domnului, ci pentru că păşim pe urmele Sale, facem ceea ce El a făcut, executăm marea Sa însărcinare.    
Abandonându-ne chemarea ne descalificăm, încetăm să mai fim ceea ce Cristos ne-a făcut. Nu mai suntem urmaşii Săi dacă nu suntem preocupaţi de mântuire a semenilor noştri. Neascultarea trimiterii Sale este act de trădare faţă de interesele Împărăţiei lui Dumnezeu.
Scriu aceste lucruri deoarece din ţară ne sosesc mereu veşti despre opoziţia clerului creştin faţă de evanghelizare şi faţă de evanghelişti şi misionari. Este normal să ne indignăm la aceasta. Este normală opoziţia faţă de răspândirea Evangheliei din partea idolatriei, din partea celor ce colaborează voit sau inconştient cu duşmanul lui Dumnezeu şi al Sufletelor noastre: Satana. Tot normal mi se pare să reac­ţionăm în favoarea Evangheliei, condamnând pe cei ce i se opun făţiş. Ceea ce intenţionez să aduc acum însă în atenţia cititorilor noştri este un alt gen de opoziţie faţă de
Evanghelie, pe care se pare că o trecem cu vederea, cu toate că ea se dovedeşte mult mai eficace în frânarea înaintării lucrării Împărăţiei lui Dumnezeu. Opoziţie dinăuntrul Bisericii Creştine.

Câteva date statistice

    Misiunile de evanghelizare conduse de Billy Graham raportează sute de mii de decizii pentru a-L urma pe Cristos din partea milioanelor de oameni cărora li se adresează marele evanghelist. S-a constatat însă că 96 la sută din “cei con­vertiţi” astfel prin evanghelizarea în masă nu mai pot fi identificaţi în nici o biserică în următorii doi ani de la “decizia” lor.
O altă organizaţie care a făcut eforturi evanghelistice de mari proporţii în ultimii ani este “Campus Crusade for Christ”. Statisticile lor au calculat că proporţia celor care nu se ţin de hotărârile lor este de 98 la sută.
    Credem că aceste două exemple sunt suficiente să ne întrebăm dacă acest gen de a face evanghelizare este eficient? În urma Marii Treziri dintre anii 1726-1756, când Evanghelia a fost predicată de Whitefield, Wesley şi Edwards, se pare că cifrele spuneau exact contrariul. Doar doi sau trei la sută din cei convertiţi plecau din nou  “în lume”, spre marea îngrijorare a bisericii din zilele acelea.
Acelaşi fenomen s-a petrecut între 1776-1810 în timpul celei de-a Doua Trezire Spirituală, când focul reînnoirii a izbucnit în colegiile creştine între studenţi, şi prin marile întâlniri în corturi. Nici în timpul Trezirilor Evanghelistice în care Dumnezeu i-a folosit pe Finney, Baker şi Nettleton nu a fost diferit, să nu mai spunem despre Trezirea Ecumenică dintre 1857-1895 din vremea lui Moody şi Jones, sau a Trezirii Globale dintre anii 1900-1939, când a început Mişcarea. Penticostală şi când au predicat Torrey şi Billy Sunday.
Ce se petrece cu noi? Ce face ca Evanghelia predicată azi să fie primită cu atâta reticenţă? Cu siguranţă că motivele sunt multiple. Ele trebuie căutate în societatea contemporană devastată de idei şi evenimente fără precedent în istoria umană. În sânul Bisericii însă se petrece un fenomen care ar trebui să ne îngrijoreze pe toţi. Aş putea să-l formulez astfel: Impactul negativ asupra societăţii al celor care se numesc creştini şi nu sunt este mult mai mare decât impactul pozitiv al celor care se numesc creştini şi sunt.
Mântuitorul ne-a avertizat: “Voi sunteţi sarea pământu­lui. Dar dacă sarea îşi pierde gustul, prin ce îşi va căpăta iarăşi puterea de a săra? Atunci nu mai este bună la nimic decât să fie lepădată afară şi călcată în picioare de oameni” (Matei 5:13).
Comunitatea creştină, mai ales din Statele Unite şi Europa de Vest, a început să-şi piardă gustul de a săra, ea găsindu-şi locul acum sub tălpile murdare ale lumii contemporane. Cu greu se aude de acolo sunetul trâmbiţării veştii bune.
Am audiat de curând un conferenţiar care prezenta statis­tici din cea mai mare confesiune evanghelică din Statele Unite, Southerm Baptist Convention (Convenţia Baptistă de Sud). Ea numără, după rapoartele denominaţiei, circa 16 mili­oane de membri, dintre care la 4 milioane nu li se cunoaşte adresa corectă. Ei pot exista sau nu. Pot fi vii sau morţi. Despre ei confesiunea nu ştie absolut nimic. Alte 4 milioane nu frecventează niciodată nici una din bisericile acestei con­fesiuni. Participarea maximă la serviciile divine ale acestei confesiuni într-o singură duminică a fost înregistrată anul trecut de 5,5 milioane de suflete. Ce se petrece oare cu cei peste 10 milioane de baptişti americani? Sunt ei “sarea pământului”? Probabil. O sare fără gust, care nu mai este bună de nimic, o sare călcată în picioare de o lume la fel de Coruptă. Unul din aceste milioane este fostul preşedinte al ţării, Bill Clinton.
Zarva creată de eforturile lui Clinton şi a partidului său de a da dreptul sodomiţilor şi de a plăti cu banii rezultaţi din taxele poporului uciderea pruncilor de către mamele Americii este atât de mare, încât efortul din partea celor creştini cu ade­vărat se pierde în vacarmul acestui impact negativ.
A fost o vreme când Biserica a exercitat o influenţă pozitivă asupra lumii. Azi lumea exercită o influenţă rea asupra Bisericii. După unele estimări biserica creştină de azi este dominată peste 70 la sută de oameni nenăscuţi din nou, creştini doar cu numele. “Lumea este în avans faţă de Biserică în corupţie cu circa 20-30 de ani”, spunea cineva. Asta înseamnă că în timp ce lumea devine tot mai sătulă şi scârbită de păcatele sale, Biserica, prin creştinii ei cu numele, se bucură încă de păcatele ei.
    Nu ne este greu să tragem concluzia. Problema evanghe­lizărilor contemporane se găseşte în Biserică. Biserica trebuie să experimenteze o trezire spirituală. Fără această trezire, ea nu poate contribui la convertirea lumii. Dacă evanghelizarea este lucrarea creştinului pentru Dumnezeu, atunci trezirea este lucrarea lui Dumnezeu în viaţa creştinului. Un creştin care nu este permanent reînnoit de Duhul lui Dumnezeu nu poate fi folosit de El la schimbarea lumii.    
    Biserica este formată din creştini. Din mine şi din tine. Noi formăm biserica. Dacă evanghelizarea lumii se izbeşte de greutăţi, atunci numai noi putem fi problema. Avem neoie de o reajustarea traiectoriei noastre creştine. Trezirea, reîn­noirea nu face decât să corecteze unghiul traiectoriei mere, aşa cum în timpul zborurilor cosmice rachetelor li se ajustează mereu orbita, în caz contrar nu ar ajunge niciodată la ţinta călătoriei.
Există mulţi factori de disturbare a umblării noastre creştine. Putem atât de uşor să devenim exact opusul intenţiei lui Dumnezeu. Readucerea mea în relaţie corectă cu El se poate face numai printr-o trezire spirituală. Nevoia cea mai mare în proiectele de evanghelizare contemporană este de creştini reînnoiţi, plini de Duhul Sfânt, evanghelii vii în în mijlocul unei lumi moarte în păcat.
Nu ne mai putem permite în acest sfârşit de mileniu să-L reprezentăm greşit pe Creatorul şi Mântuitorul sufletelor noastre. Lumea nu se va pocăi dacă nu va vedea exemplul nostru de pocăinţă. Ea nu va fi interesată de religia care nu produce schimbări dramatice în bine. Eu şi tu suntem oglin­da religiei noastre. Ea va reflecta slava lui Dumnezeu după care orice inimă umană este flămândă, sau îl va îndepărta pe cel ce priveşte la noi de adevărata viaţă duhovnicească. Noi o reprezentăm. Cum o facem?
În 1920 a avut loc o trezire spirituală între lucrătorii creştini din porturile Scoţiei. Mii de creştini reînnoiţi de Duhul lui Dumnezeu au început să aducă înapoi la ateliere sculele furate. În scurt timp atelierele gemeau de scule care ocupau spaţii vitale, astfel că cei din conducere au trebuit să pună afişe mari spunând oamenilor că sunt iertaţi de faptul că au dus sculele acasă, şi îi roagă să nu le aducă înapoi pen­tru că nu mai există spaţii de depozitare.
O trezire spirituală este nu numai nevoia noastră imperioasă de a ne apropia din nou de Dumnezeu, dar este strigătul disperat al milioanelor de oameni care mor în jurul nostru fără Dumnezeu. Până când mai vrem să şchiopătăm de ambele picioare? Dacă Mamona este dumnezeu, să ne închinăm lui, dar dacă Iehova este Dumnezeu atunci să ne proşternem cu toţii înaintea sfinţeniei feţei Sale! (Exodus nr. 50, ianuarie-februarie 1994)


Sensul existenţei noastre în lume ca şi creştini este acela de a împlini voia lui Dumnezeu exprimată prin porunca Mântuitorului înviat dintre cei morţi: “Duceţi-vă şi faceţi ucenici din toate neamurile, botezându-i în numele Tatălui, şi al Fiului şi al Sfântului Duh. Şi învăţaţi-i să păzească tot ce v-am poruncit...” (Matei 28:19).
    Suntem, deci, sarea şi lumina acestui pământ, ambasadorii cerului, cei care cheamă la nunta Mielului. Oameni cu o misi­une de-o importanţă capitală. Dumnezeu contează pe noi pentru ca mesajul mântuirii prin jertfa Fiului Său să ajungă la fiecare generaţie, la fiecare popor al planetei. Suntem deci creştini, nu numai pentru că am împrumutat numele Domnului, ci pentru că păşim pe urmele Sale, facem ceea ce El a făcut, executăm marea Sa însărcinare.
    Abandonându-ne chemarea ne descalificăm, încetăm să mai fim ceea ce Cristos ne-a făcut. Nu mai suntem urmaşii Săi dacă nu suntem preocupaţi de mântuirea semenilor noştri. Neascultarea trimiterii Sale este act de trădare faţă de interesele Împărăţiei lui Dumnezeu.
    Scriu aceste lucruri deoarece din ţară ne sosesc mereu veşti despre opoziţia clerului creştin faţă de evanghelizare şi faţă de evanghelişti şi misionari. Este normal să ne indignăm la aceasta. Este normală opoziţia faţă de răspândirea Evangheliei din partea idolatriei, din partea celor ce cola­borează voit sau inconştient cu duşmanul lui Dumnezeu şi al sufletelor noastre: Satana. Tot normal mi se pare să reac­ţionăm în favoarea Evangheliei, condamnând pe cei ce se opun făţiş. Ceea ce intenţionez să aduc acum însă în atenţia. cititorilor noştri este un alt gen de opoziţie faţă de Evanghelie, pe care se pare că o trecem cu vederea, cu toate că ea se dovedeşte mult mai eficace în frânarea înaintării lucrării Împărăţiei lui Dumnezeu. Opoziţie dinăuntrul Bisericii Creştine.   

Câteva date statistice:
    Misiunile de evanghelizare conduse de Billy Graham raportează sute de mii de decizii pentru a-L urma pe CristoS din partea milioanelor de oameni cărora li se adresează marele evanghelist. S-a constatat însă că 96@ din “cei convertiţi” astfel prin evanghelizarea în masă nu mai pot fi iden­tificaţi în nici o biserică în următorii doi ani de la “decizia” lor.
O altă organizaţie care a făcut eforturi evanghelistice de mari proporţii în ultimii ani este “Campus Crusade for Christ”. Statisticile lor au calculat că proporţia celor care nu se ţin de hotărârile lor este de 98@.
    Credem că aceste două exemple sunt suficiente să ne întrebăm dacă acest gen de a face evanghelizare este eficieht.
    În urma Marii Treziri dintre anii 1726-1756, când Evanghelia a fost predicată de Whitefield, Wesley şi Edwards, se pare că cifrele spuneau exact contrariul. Doar doi sau trei la sută din cei convertiţi plecau din nou “în lume”, spre marea îngrijorare a bisericii din zilele acelea. Acelaşi fenomen s-a petrecut între 1776-1810 în timpul Celei de-a Doua Trezire Spirituală, când focul reînnoirii a izbucnit în colegiile creştine între studenţi, şi prin marile întâlniri în corturi. Nici în timpul Trezirilor Evanghelistice în care Dumnezeu i-a folosit pe Finney, Baker şi Nettleton nu a fost diferit, să nu mai spunem despre Trezirea Ecumenică dintre 1857-1895 din vremea lui Moody şi Jones, sau a Trezirii Globale dintre anii 1900-1939, când a început Mişcarea Penticostală şi când au predicat Torrey şi Billy Sunday.
        Ce se petrece cu noi? Ce face ca Evanghelia predicată azi să fie primită cu atâta reticenţă? Cu siguranţă că motivele sunt multiple. Ele trebuie căutate în societatea contemporană devastată de idei şi evenimente fără precedent în istoria umană. In sânul Bisericii însă se petrece un fenomen care ar trebui să ne îngrijoreze pe toţi. Aş putea să-l formulez astfel: Impactul negativ asupra societăţii al celor care se numesc creştini şi nu sunt este mult mai mare decât impactul pozitiv al celor care se numesc creştini şi sunt.
    Mântuitorul ne-a avertizat: “Voi sunteţi sarea pământu­lui. Dar dacă sarea îşi pierde gustul, prin ce îşi va căpăta iarăşi puterea de a săra? Atunci nu mai este bună la nimic decât să fie lepădată afară şi călcată în picioare de oameni” (Matei 5:13).
Comunitatea creştină, mai ales din Statele Unite şi Europa de Vest, a început să-şi piardă gustul de a săra, ea găsindu-şi locul acum sub tălpile murdare ale lumii contemporane. Cu greu se aude de acolo sunetul trâmbiţării veştii bune.
    Am audiat de curând un conferenţiar care prezenta statis­tici din cea mai mare confesiune evanghelică din Statele Unite, Southem Baptist Convention (Convenţia Baptistă de Sud). Ea numără după rapoartele denominaţiei circa 16 mili­oane de membri, dintre care la 4 milioane nu li se cunoaşte adresa corectă. Ei pot exista sau nu. Pot fi vii sau morţi. Despre ei confesiunea nu ştie absolut nimic. Alte 4 milioane nu frecventează niciodată nici una din bisericile acestei con­fesiuni. Participarea maximă la serviciile divine ale acestei confesiuni într-o singură duminică a fost înregistrată anul trecut de 5,5 milioane de suflete. Ce se petrece oare cu cei peste 10 milioane de baptişti americani? Sunt ei “sarea pământului”? Probabil. O sare fără gust, care nu mai este bună de nimic, o sare călcată în picioare de o lume la fel de coruptă. Unul din aceste milioane este fostul preşedinte al ţării, Bill Clinton.
    Zarva creată de eforturile lui Clinton şi a partidului său de a da dreptul sodomiţilor şi de a plăti cu banii rezultaţi dtn taxele poporului uciderea pruncilor de către mamele Americii este atât de mare, încât efortul din partea celor creştini cu ade­vărat se pierde în vacarmul acestui impact negativ.
    A fost o vreme când Biserica a exercitat o influenţă pozitivă asupra lumii. Azi lumea exercită o influenţă rea asupra Bisericii. După unele estimări biserica creştină de azi este dominată peste 70 la sută de oameni nenăscuţi din nou, creştini doar cu numele. “Lumea este în avans faţă de Biserică în corupţie cu circa 20-30 de ani”, spunea cineva. Asta înseamnă că în timp ce lumea devine tot mai sătulă şi scârbită de păcatele sale, Biserica, prin creştinii ei cu numele, se bucură încă de păcatele ei.
    Nu ne este greu să tragem concluzia. Problema evanghe­lizărilor contemporane se găseşte în Biserică. Biserica trebuie să experimenteze o trezire spirituală. Fără această trezire ea nu poate contribui la convertirea lumii. Dacă evanghelizarea este lucrarea creştinului pentru Dumnezeu, atunci trezirea este lucrarea lui Dumnezeu în viaţa creştinului. Un creştin care nu este permanent reînnoit de Duhul lui Dumnezeu nu poate fi folosit de El la schimbarea lumii.
Biserica este formată din creştini. Din mine şi din tine. Noi formăm biserica. Dacă evanghelizarea lumii se izbeşte de greutăţi, atunci numai noi putem fi problema. Avem nevoie de o reajustare a traiectoriei noastre creştine. Trezirea, reîn­noirea nu face decât să corecteze unghiul traiectoriei mereu aşa cum în timpul zborurilor cosmice rachetelor li se ajustează mereu orbita; în caz contrar nu ar ajunge niciodată la ţinta călătoriei.
Există mulţi factori de disturbare a umblării noastre creştine. Putem atât de uşor să devenim exact opusul intenţiei lui Dumnezeu. Readucerea mea în relaţie corectă cu El se poate face numai printr-o trezire spirituală. Nevoia cea mai mare în proiectele de evanghelizare contemporană este de creştini reînnoiţi, plini de Duhul Sfânt, evanghelii vii în mijlocul unei lumi moarte în păcat.
    Nu ne mai putem permite în acest sfârşit de mileniu să-L reprezentăm greşit pe Creatorul şi Mântuitorul sufletelor noastre. Lumea nu se va pocăi dacă nu va vedea exemplul nostru de pocăinţă. Ea nu va fi interesată de religia care nu produce schimbări dramatice în bine. Eu şi tu suntem oglin­da religiei noastre. Ea va reflecta slava lui Dumnezeu dupăcare orice inimă umană este flămândă, sau îl va îndepărta pe cel ce priveşte la noi de adevărata viaţă duhovnicească. Noi o reprezentăm. Cum o facem?
    În 1920 a avut loc o trezire spirituală între lucrătorii creştini din porturile Scoţiei. Mii de creştini reînnoiţi de Duhul lui Dumnezeu au început să aducă înapoi la ateliere sculele furate. În scurt timp atelierele gemeau de scule care ocupau spaţii vitale, astfel că cei din conducere au trebuit să pună afişe mari spunând oamenilor că sunt iertaţi de faptul că au dus sculele acasă, şi îi roagă să nu le aducă înapoi pen­tru că nu mai există spaţii de depozitare.
    O trezire spirituală este nu numai nevoia noastră imperioasă de a ne apropia din nou de Dumnezeu, dar este strigătul disperat al milioanelor de oameni care mor în jurul nostru fără Dumnezeu. Până când mai vrem să şchiopătăm de ambele picioare? Dacă Mamona este dumnezeu, să ne închinăm lui, dar dacă Iehova este Dumnezeu atunci să ne proşternem cu toţii înaintea sfinţeniei feţei Sale!

(Exodus nr. 50, ianuarie-februarie 1994)
*

CUM ESTE CREŞTINISMUL?
GREU ŞI USOR


De C. S. Lewis - traducere subiectivă de Petru Lascău

    Cea mai răspândită idee despre creştinism, pe care o au cei mai mulţi oameni, se poate formula astfel:  pornim de la noi înşine, de la eul nostru dominat de dorinţe şi interese; admitem apoi că altcineva sau altceva - numiţi-o dacă vreţi “moralitate”, “comportare decentă” sau “binele social” etc. - emite anumite pretenţii asupra acestui eu, pretenţii care se interferează cu propriile noastre dorinţe. Ceea ce înţelegem prin “a fi bun” nu este altceva decât să cedăm acestor pretenţii. Unele din lucrurile pe care în mod obişnuit eul  nostru ar vrea să le facă descoperim că s-au transformat în “rău”, sau “greşit”, şi astfel trebuie să renunţăm la ele. Alte lucruri pe care n-am vrea să le facem devin “bine”, astfel că trebuie să le facem. În ciuda acestui fapt sperăm tot timpul că atunci când aceste pretenţii au fost satisfăcute, bietul nostru eu mai are ceva şanse şi ceva timp pentru sine ca să-şi continue viaţa sa proprie, aşa cum îi place lui. De fapt, suntem ca omul cinstit care îşi plăteşte impozitele. Le plăteşte corect, sperând să-i mai rămână sufi­cienţi bani ca să trăiască. Şi în acest caz, ca şi-n cele de mai sus, punctul de pornire este eul nostru.
    Atâta timp cât gândim astfel vom reuşi să obţinem unul din două rezultate posibile. Ori vom renunţa de a mai fi buni, ori vom deveni foarte nefericiţi. Fiindcă, să nu ne înşelăm, dacă vom încerca să satisfacem toate pretenţiile emise asupra eului nostru natural nu ne va mai rămâne mare lucru cu care să trăim. Cu cât îţi asumi mai mult propria conştiinţă, cu atât ea îţi cere mai mult. Firea sa sărăcită şi înfometată astfel, strivită şi îngrijorată, va deveni tot mai furioasă. În sfârşit, ori vei renunţa la a mai face binele, ori te vei transforma în unul din acei indivizi care spun că ei “tră­iesc doar pentru alţii”, dar fac lucrul acesta bombănind mereu nemulţumiţi, întrebându-se de ce alţii nu observă şi nu apreciază ceea ce fac ei, considerându-se astfel nişte mar­tiri încă în viaţă. Din acest moment ai devenit o mai mare calamitate pe capul celor din jurul tău, decât ai fi fost dacă rămâneai un egoist declarat. A fi creştin este cu totul altceva. Mai greu şi mai uşor în acelaşi timp. Cristos îţi spune: “Dă-Mi totul. Nu vreau doar o parte din trupul tău, o parte din banii tăi, o parte din munca ta. Te vreau pe tine. N-am venit să-ţi torturez natura ta firească, ci s-o ucid. Jumătăţile de măsură nu folosesc la nimic. Nu vreau să tai o creangă ici, una colo. Tot copacul trebuie smuls din rădăcină. Nu vreau să curăţ caria şi s-o plombez, ci să scot măseaua cu totul. Înmânea­ză-Mi Mie întregu-ţi eu, cu toate dorinţele lui pe care le crezi inocente, cât şi pe cele pe care le consideri rele. Întreaga garnitură. Am să-ţi dau un eu nou în schimb. Mă voi dărui pe Mine Însumi ţie. Voinţa Mea va deveni voinţa ta.”
    Lucrul acesta este greu şi uşor în egală măsură. Ai obser­vat că Cristos Însuşi a descris uneori viaţa veşnică ca fiind grea, iar uneori ca fiind foarte uşoară. El spunea: “Ia crucea Mea!”, în alte cuvinte, este ca şi cum ne-ar cere să fim ucişi în bătaie într-un lagăr de concentrare. Imediat, însă, adaugă: “Jugul Meu este bun şi sarcina Mea este uşoară”. Are drep­tate în ambele cazuri, şi veţi vedea imediat.
    Profesorii spun adesea că elevul cel mai leneş din clasă va avea munca cea mai grea la sfârşit. Au dreptate. Dacă dai la doi elevi o teoremă de trigonometrie, cel ce este gata să se confrunte cu greul va încerca s-o înţeleagă. Leneşul o va învăţa pe de rost, pentru că în acel moment metoda sa cere cel mai puţin efort. Dar şase luni mai târziu, când se regătesc pentru examen, leneşul se va chinui ore în şir cu lucrările pe care celălalt le înţelege în câteva minute. Lenea înseamnă lucru mai mult pe termen lung. Analizaţi situaţia unui conflict militar sau excaladarea unui munte. Adesea se cer la început eforturi susţinute şi concentrate care se dovedesc mai târziu singura cale de urmat. Dacă vei ocoli acel efort iniţial te trezeşti mai târziu în mare pericol. Laşitatea este cel mai periculos lucru.
    La fel şi aici. Lucrul cel mai teribil, aproape imposibil, este să-ţi predai lui Cristos întregul eu - toate dorinţele şi pre­ocupările. Este mult mai uşor decât ceea ce încercăm să facem în schimb. Vrem să rămânem ceea ce suntem “noi înşine”, să ne păstrăm deci ca ţintă principală realizarea feri­cirii personale şi, în acelaşi timp, să fim “buni”. Încercăm să lăsăm inima şi mintea să meargă încotro vor ele, urmărind banii, plăcerile şi ambiţiile lor - sperând ca în ciuda acestui fapt să ne purtăm cu cinste, castitate şi umilinţă. Tocmai asupra acestui lucru ne-a avertizat Cristos că nu-l putem face. Spinul nu face smochine. Dacă ai un ogor pe care creşte doar iarbă, nu vei secera grâu niciodată de acolo. Tăierea ierbii o va face să fie mai mică, dar degeaba, grâu nu se va produce. Pentru ca ogorul să producă grâu sunt necesare schimbări mai profunde. Trebuie arat adânc şi semănat grâu.
Iată de ce problema reală a vieţii de creştin este acolo unde oamenii o caută cel mai puţin. Ea ne apare în faţă în prima secundă după ce ne-am trezit din somn în fiecare dimineaţă. Toate dorinţele şi speranţele zilei respective dau năvală peste noi ca o turmă de animale sălbatice. Primul lucru al fiecărei dimineţi ar trebui să fie să le întoarcem spatele ascultând de altă voce, luând un alt punct de vedere în considerare, per­miţând altcuiva mai mare, mai puternic, mai tăcut să intre în viaţa ta. Şi aşa în fiecare zi.
    La început o vom putea face doar pentru câteva momente, însă din acele momente un nou fel de viaţă se va răspândi în întregul sistem, pentru că îl lăsăm pe El să lucreze acolo unde trebuie în viaţa noastră. Este diferenţa dintre vopseaua care acoperă doar suprafaţa lemnului şi soluţia de impregnare care pătrunde în toate fibrele materialului. Cristos nu vorbeşte vag, idealist. Atunci când a spus: “Fiţi desăvârşiţi!” a fost foarte serios. A vrut să spună că va trebui să trecem prin toate fazele tratamentului. Este greu, dar felul de compromis cu care ne luptăm ignorându-I soluţia Sa este mult mai greu, de fapt, este imposibil de realizat. Poate că este greu pentru un ou să se transforme în pasăre, dar este infinit mai greu să înveţe să zboare atâta timp cât rămâne ou. Noi suntem în prezent ca ouăle, nu putem continua la infinit să rămânem un ou obişnuit şi decent. Ori vom scoate pui, ori ne vom strica.
Să ne întoarcem la ceea ce spuneam mai înainte. Acesta este întregul creştinism. Nu este altceva. Este atât de uşor să te înşeli asupra acestui lucru. E uşor să crezi că Biserica e compusă din obiecte diferite - educaţia, clădirea bisericii, misiuni, servicii religioase, predici etc; la fel cum e de uşor să crezi că statul are o mulţime de departamente: armata, poli­tica, economia, şi câte şi mai câte, dar într-un fel lucrurile sunt cu mult mai simple. Statul există pentru a promova şi proteja fericirea obişnuită a cetăţenilor săi. Un soţ şi o soţie stau de vorbă în jurul unui cămin în care arde focul, un grup de prieteni joacă mingea în grădina din spatele casei, un băr­bat citeşte o carte în camera sa, un altul sapă în grădină ­pentru toate acestea există statul. Dacă el nu ajută cu nimic la sporirea şi prelungirea, la protecţia acestor momente, toate legile, parlamentele, armatele, tribunalele, politica, economia etc nu sunt decât o mare pierdere de vreme. În acelaşi mod, Biserica nu există pentru nimic altceva decât să-i atragă pe oameni la Cristos, să facă din ei Cristoşi mai mici. Dacă ea nu realizează acest lucru, atunci catedralele, preoţimea, misiu­nile, predicile, ba chiar şi Biblia însăşi, nu sunt altceva decât o pierdere de vreme.
    Dumnezeu a devenit om nu pentru alt scop. Este greu să ne imaginăm că întregul Univers a fost creat cu un alt scop. Biblia ne spune că întregul Univers a fost creat pentru Cristos şi totul trebuie să se adune în El. Tu, ca fiinţă creată după chipul şi asemănarea Sa, nu ai alt rost în lume. Te vei integra în Cristos numai atunci când te vei preda cu totul Lui.

(Exodus nr. 53, septembrie-octombrie 1994)

CENUŞĂREASA

Un misionar se întorcea din Africa după douăzeci de ani de slujire. Pe acelaşi vapor se întorcea şi preşedintele Statelor Unite care îşi petrecuse vacanţa la vânătoare pe acelaşi continent. Când nava a anco­rat în port o fanfară militară a dat onorul preşedintelui şi o mare mulţime de oameni l-au aclamat. Pe misionar nu l-a aşteptat nimeni. Singur pe drum, tristeţea l-a acoperit ca o ceaţă deasă.
“Doamne, nu este drept! Eu Îţi slujesc de atâţia ani. Am fost ambasadorul Tău în acest continent al sărăciei şi mizeriei, şi pe mine nu m-a aşteptat nimeni în port. Preşedin­tele Statelor Unite a avut atâţia admiratori. El venea de la o distracţie. Eu sunt fiul Marelui Împărat şi în calea mea n-a venit nimeni!”
    În timp ce înainta pe drum cu capul în pământ singur şi     îndurerat a auzit o voce care i-a spus:
    “Tu n-ai ajuns încă acasă, fiul Meu!”
    Într-o zi acest misionar va ajunge acasă. Fanfarele cereşti îl vor întâmpina în marşurile victoriei, iar mulţimea îngerilor şi a celor plecaţi mai demult îl vor aclama. Va coborî de pe pun­tea vasului şi cu braţele deschise Domnul îl va întâmpina. Aşa va fi. Dar până atunci? Casa noastră nu este aici.
    Aceste sentimente mi-au fost năvalnic stârnite zilele aces­tea de o serie de evenimente care se derulează în jurul nostru în vâltoarea unei lumi ce apreciează doar ceea ce este al ei. Ele mi-au adus aminte de povestea Cenuşăresei, o atât de Cunoscută dramă, cu sfârşit bun ce ne-a colorat copilăria.
    Fata aceea orfană, a nimănui, harnică şi bună, exploatată şi abuzată, singuratică şi murdară, flămândă de iubire şi de caldă prietenie a celor pentru care trudea, mi-a trezit simpa­tia prin asemănarea cu Biserica lui Cristos din aceste zile.
Il ascultam pe preşedintele Statelor Unite la cea de-a 50-a aniversare a Asociaţiei Naţionale a Evanghelicilor. Mă aşezasem strategic la o masă ce se afla direct în faţa tribunei de la care vorbea. I-am urmărit expresiile feţei şi i-am disecat cuvintele dibaci pregătite mai dinainte. Până pe la mijlocul discursului care era cât se poate de religios, se părea că va evita să pronunţe Numele lui Dumnezeu, atât de scurt şi de uşor de pronunţat în engleză. De altfel, unul din cei aflaţi la aceeaşi masă a şi prezis că-l va evita de rostit. N-a fost aşa. L-a pronunţat de câteva ori. L-a rostit în fraze creştine bine puse la punct. Aborda unele după altele problemele fierbinţi care făceau obiectul interesului tuturor creştinilor evanghe­lici din această ţară minunată. Le enumera pe rând pe toate, pe care el ca preşedinte le ignorase, aşa cum o făcuseră şi pre­decesorii lui, şi cum, probabil, o vor face şi cei ce vin după el. Lasă să înţelegem că el vrea din toată inima să le rezolve, dar forţe obscure, mâini nevăzute din umbră manevrează totul împotriva voinţei sale şi a noastră, a tuturor celor de faţă. Acordându-i votul pe încă patru ani vom putea spera în soluţionarea lor. Rugăciunea din şcoli, problema avortului, şcolile particulare şi cele ale bisericilor, familia americană în prag de dispariţie etc., sunt numai câteva din cele enunţate.
    Îl ascultam şi simţeam cum mi se aşeza pe suflet rochia Cenuşăresei. Rochia ei de corvoadă. Rochia Cenuşăresei.
Nu ştiu de ce, probabil pentru că totdeauna mi s-a spus că noi creştinii suntem de la periferie, că nu suntem decât tole­raţi, că nu este locul nostru în lumea aceasta. Poate că în adâncul sufletului meu mai sângerau rănile produse de vor­bele “tovarăşilor”, care atunci când mi-am dorit să merg într-o tabără de vară a tinerilor şi am cerut şi eu un bilet de trimitere mi-au spus să-l cer “de la Dumnezeul meu”. Poate că de când am fost respins şi refuzat de la poziţia de cercetare după terminarea facultăţii, sau când m-au retrogradat din funcţie pentru “incapacitate”, după ce fusesem avansat ca element excepţional”. Poate din toate acestea, sau poate după cele citite din nou în ziarele ce-mi parvin din ţară, sentimentul de Cenuşăreasă mi-a revenit din nou. Poate după ce am luat la cunoştinţă că serialul de desene animate Cartea Cărţilor a fost interzis în Televiziunea Română, sau după ce am citit atacurile presei împotriva unui creştin ce candida la funcţia de primar.
    Poate acest sentiment mi l-au trezit gogoşile politice ale celor ce ne curtează în schimbul votului sau dolarilor noştri.
    Politicienii vremii o curtează pe Cenuşăreasă în ajun de alegeri. În rest?
În rest este mare nevoie de Cenuşăreasă. Există o casă de măturat de toate gunoaiele sociale. Este nevoie de cineva care să se ocupe de beţivul incurabil, de copilul străzii, de omul nimănui, de sufletul tulburat de păcat, de săracul, orfanul şi văduva ţării. Au încercat stăpânii de ieri şi au pro­dus monstruozităţile care au înspăimântat lumea civilizată. Cu Cenuşăreasa este altfel. Ea munceşte din greu fără să emită pretenţii. Apoi ea nu e de viţă nobilă. Este o biată fată orfană. O fiinţă a nimănui. Locul ei nu este la tribune, pupitre sau tablouri de comandă. Locul ei este la vatră, la război, la tors, la cusut, la măturat, la cratiţă. Ea trebuie să coase rochiile surorilor vitrege care umblă la baluri. Ea tre­buie să le gătească hrana când se întorc obosite după îndelungatele dansuri. Ea trebuie să deretice prin odăile lor, să scuture praful de pe decoraţiile părinţilor vitregi. Ea nu este pentru bal.
    Cu siguranţă că sunt mulţi creştini asemenea mie care simt la fel. Care simt frustrarea lucrurilor inaccesibile. Nu pentru că n-ar avea calificarea sau competenţa, ci pentru că sunt “Cenuşăreasa”. Cum s-a simţit oare actualul primar al Aradului după ce ziarele spuneau: “noi n-avem nevoie de un primar pocăit” sau că “pocăiţii sunt ruşinea Aradului”?
Oare cum s-au simţit organizatorii evanghelizării de la Sala Polivalentă din Bucureşti după ce ziarul Expres Magazin a publicat articolul: “Am vrut să-L verific pe Isus?” în care erau batjocoriţi cu multă râvnă şi dispreţ de către un ziarist ateu mult mai înverşunat ca şi cei comunişti de tristă amintire?       
    Pe de o parte, Biserica este curtată de către partidele I politice ale vremii. Este normal să fie aşa. Este doar ajun de alegeri generale.
După alegeri? Atacuri, discreditări, batjocuri. Ce poate merita o Cenuşăreasă? Dacă îndrăzneşte să-şi spună cuvân­tul şi opiniile asupra vieţii şi calităţii ei pe care o duc cei ce guvernează i se aduce imediat aminte de locul ei. Ea nu este pentru politică. Ea trebuie să se roage. Ea trebuie să lucreze în umbră.
Este atât de interesant că în ajun de alegeri prinţii cu pantofii lor desperecheaţi încearcă la rând pantofii noştri de Cenuşăreasă. Doar, doar s-ar potrivi vreunul. Celelalte “fete” au toate degetele, ba tăiate, ba alungite peste măsură, numai să se ajusteze bocancului politic. Sângerând şi şchiopătând îşi aşteaptă o nouă şansă pe măsură ce pretendenţii la tron se înmulţesc o dată cu partidele politice. Vor şi caută să fie încălţate de cineva, indiferent de cine, numai să fie sus, spre vârful piramidei.
    Piciorului Bisericii adevărate i se potriveşte doar o singură încălţăminte. Ea se cheamă “Râvna Evangheliei Iăcii”. Al doilea pantof îl are doar Cristos. De aceea Cenuşăreasa, Biserica Sa, nu poate fi cucerită de ciubotele altor prinţi.
    Senatori, congresmeni, deputaţi de tot felul, primari, ba chiar preşedinţi şi regi ne curtează în prag de alegeri. Spectacolul poate fi seducător după ce atâta vreme am fost trimişi înapoi la bucătărie fiindcă începuse petrecerea. Te poţi uşor angrena în jocul periculos pe care-l joacă în desăvârşita lor artă a compromisului. Vorbirea lor atât de religioasă este ca un untdelemn liniştitor pe o rană veche. Viziunea lor atât de creştină pe care ţi-o descriu în termeni biblici te cucereşte. Vorbesc despre refacerea fibrei morale a ţării, despre aportul nostru ca Biserică la vindecarea ţării după dezastrul comu­nist, despre nevoia de Evanghelie a românului, sau a ameri­canului de rând. Subliniază aportul bisericii la eradicarea criminalităţii, la interzicerea avortului, la limitarea şi extirparea drogurilor, alcoolului, tutunului, la reducerea criminalităţii. Nu se poate să nu te simţi important. Şi suntem importanţi, pentru că fără noi lumea ar fi locul din Univers fără Dumnezeu, ceea ce este identic cu iadul. Ne simţim importanţi pentru că ne cunoaştem menirea şi locul, dar fap­tul că ne-o spun politicienii de azi ni se pare o recunoaştere, ce-i drept cam târzie, dar binemeritată. Şi totuşi, bocancuilor nu ni se potriveşte. Şi n-o să tăiem din degete, chiar dacă umili îngenunchează o clipă în faţa noastră în umila strădanie de-a ne “încălţa” cu programul lor politic.
    Tragedia Cenuşăresei de azi constă nu în faptul că după ce e curtată este trimisă din nou la bucătărie, ci faptul că va fi din nou neglijată şi exploatată. Drama ei se naşte din faptul că a început să râvnească la petrecerile lor, că a acceptat stan­dardele lor. Privind la celelalte surori vitrege, care o duc aparent bine şi cu succes în lumea lor, Cenuşăreasa de azi caută aceleaşi lucruri, cu aceleaşi metode.
    Am început să gândim materialist şi pragmatic. Ne-am molipsit de viziune a lor îngustă despre lume. Suntem gata să intrăm în hora lor fără prea mult discernământ. Apreciem valorile lor mai mult decât pe cele ale noastre, care îşi aşteap­tă o răsplătire veşnică. Vremelnicul pune stăpânire peste noi. De aceea cheltuim bani pentru el, judecăm realizările vieţii prin prizma materialului şi a temporarului.

CÂT VALOREAZĂ OMUL?

    Un copil costă 275.000 de dolari ca să fie crescut şi educat până la vârsta de 18 ani. Scump, scump. Cine să plătească? Au venit în ajutorul nostru medicii cu avortul. Fiinţa umană a devenit: embrion, fetus, “sarcină nedorită”. Banii pe care mamele îi plătesc doctorilor nu sunt decât plata serviciului prestat de către aceştia pentru a le scuti de necazuri. Nu reflectă în nici un caz valoarea pe care acestea o atribuie copilului lor. Pentru ele nu valorează nimic. Poate fi aruncat la gunoi, sau poate sluji experienţelor medicinii moderne, ca şoarecii de laborator, materie primă pentru alte produse. Fiinţa umană a devenit atât de ieftină încât se plătesc bani pentru a scăpa de ea ca de-o pacoste.
Bătrânii au devenit incomozi. Neproductivi. Nursing homes (casele de îngrijire) pentru bătrânii Americii nu sunt altceva decât o primă treaptă a descotorosirii noastre de părinţii noştri. Plătim din nou ca să n-avem necazuri. Dacă se îmbolnăvesc, unele state au votat deja legi prin care la acor­dul familiei li se scot tuburile sau li se refuză alimentaţia. O injecţie dată din “milă”, ca să nu mai sufere bietul om, va ter­mina totul. În definitiv tot trebuie să moară. “Doctorul Morţii”, din Michigan, a devenit un fel de erou promotor a asistenţei medicale date celor ce doresc să termine mai repede. O butelie cu gaze toxice şi cheltuielile medicale se termină. Un pat liber la spital. Un loc disponibil la nursing home. O pensie mai puţin. O familie fără beleaua unui bătrân bolnav. Simplu. Ieftin.
Făcând abstracţie că fiinţa vândută era Mântuitorullumii, tranzacţia lui Iuda nu mai pare atât de groaznică prin com­paraţie cu ceea ce fac fraţii lui de azi. L-a vândut să se îmbogăţească. Conştient însă de ceea ce a făcut s-a spânzurat. Valoarea femeii în societate a cunoscut şi ea de-a lungul istoriei tragedia întregii fiinţe umane. Obiect al plăcerilor şi al exploatării, femeia a traversat timpul fiind considerată de toate popoarele lumii fiinţă inferioară bărbatului. In China  era considerată “ogorul războinicilor”, bună doar la aducerea pe lume a luptătorilor. Când un astfel de luptător se năştea cadoul era de ordinul zecilor de mii. Când se năştea însă o fetiţă darul nu trecea de limita unei mii. La popoarele musul­mane mărturia unui bărbat la tribunal poate fi egalată doar de mărturia a două femei, iar Coranul le promite femeilor viaţa veşnică, unde li se va da onoarea să fie slujnicile, bărbaţilor.
Nici evreii n-au avut întotdeauna o apreciere a valorii femeii. Existau printre evrei o sectă a “evreilor cu vânătăi”, numiţi astfel pentru că atunci când vedeau o femeie închideau ochii. Vânătăile rezultau din întâlniri neprevăzute cu copaci sau ziduri, care din întâmplare stăteau în calea acestor vajnici puritani ai privirii.
Nici creştinismul nu s-a eliberat uşor de racila unei asemenea evaluări a femeii. Tertulian, de exemplu, scria că femeia este cauza tuturor relelor din lume. Chrisostom le considera, pe femei “ispite naturale”, iar Toma d’A`uino le considera “deviaţii” de la normal, ele nefiind altceva decât “nişte bărbaţi mutilaţi”.
    Cineva a avut curiozitatea să analizeze poveştile fraţilor Grimm, contabilizând calităţile negative acordate personajelor din aceste basme. A constatat că pentru fiecare 6 trăsături negative bărbăteşti corespund 52 atribuite femeilor. Se pare că eroii negativi ai poveştilor cu care se hrănesc generaţii întregi de copii sunt personaje feminine, de la vrăjitoare la mame vitrege şi zgripţuroaice. Să ne mai mirăm că preconcepţia continuă?  
O altă categorie nedreptăţită de evaluarea noastră este cea a tinerei generaţii. Copilul este considerat o fiinţă în devenire. Nu o fiinţă pur şi simplu. Care dintre noi acordăm atenţie şi importanţă adolescentului, fiinţei flegmatice, mestecând veşnic gumă, visător, lipsit de realism, îndrăgostit de cele mai multe ori de iluzii, neatent şi deranjant prin inter­minabile capricii. O pacoste şi o sursă de insomnii. O perma­nentă îngrijorare şi sămânţă de scandal. O vârstă şi nu o fiinţă. Un tranzit şi nu o permanenţă. Mark Twain sugera părinţilor să-i introducă într-un butoi şi să-i hrănească prin gaura butoiului. La vârsta de 16 ani sfătuia pe aceleaşi victime să bată bine cepul butoiului. ­
    Dar ce spuneţi de Iosif, David, Daniel, şadrac, Meşac, Abed-Nego, Maria - mama Domnului, Timotei? Ce spuneţi de adolescenţii prin care Dumnezeu a făcut fapte mari în istorie? Cum a putut Dumnezeu să vadă asemenea valori în ei? Nu cred că trebuie să mergem mai departe. Suntem con­vinşi că este necesar să revenim la Scriptură şi să recuperăm o teologie biblică a valorii umane pe care am pierdut-o prin­tre filozofiile şi influenţele tradiţiilor păgâne care domină societatea în care trăim. Vom descoperi care este adevărata valoare a fiinţei umane numai în clipa când vom începe să ne vedem aşa cum ne vede Creatorul nostru.
Nu putem să începem să construim o teologie a valorii umane fără să pornim de la faptul că fiinţa umană este o creaţie divină (Genesa 1:26-28), creată după chipul şi asemănarea lui Dumnezeu. Chipul Creatorului ne-a fost dat prin creaţie. Căderea a distorsionat acest chip, dar nu l-a dis­trus. Prin salvarea acordată de Mântuitorul chipul lui Dumnezeu a fost reînnoit, prin sfinţire a fost restaurat şi prin glorificarea noastră finală acest chip va avea slava de la începutul creaţiei. Valoarea noastră ca fiinţe ne este dată prin creaţie. Purtăm chipul Creatorului nostru. Nu suntem rodul unei întâmplări. Suntem o operă. Valoarea ne este dată de Numele Celui ce ne-a creat, aşa cum valoarea unui tablou este conferită de numele artistului.
Dacă aţi  avut vreodată îndoieli de valoarea cuiva, vă sfătuiesc să citiţi Psalmul 8. “Ce este omul, ca să te gândeşti la el? Şi fiul omului, ca să-l bagi în seamă? L-ai făcut cu puţin mai prejos decât Dumnezeu, şi l-ai încununat cu slavă şi cinste” (v. 4-5).
Suntem nu numai chip şi asemănare divină, dar Cristos ne-a dăruit slava Sa, gloria primită de El Însuşi de la Tatăl. “Eu le-am dat slava, pe care Mi-ai dat-o Tu...” (Ioan 17:22). Am devenit astfel purtătorii slavei lui Dumnezeu, cinste oferită nouă de Domnul şi Mântuitorul nostru Isus Cristos. Pe faţa oricărui semen de-al meu străluceşte nu numai chipul Creatorului, dar şi slava Fiului Său.
    Ca şi fiinţe umane suntem mai preţioase decât toate instituţiile, fie şi ele de origine divină. Sabatul, sărbătorile şi legile Vechiului Aşezământ nu L-au făcut pe Isus să inverseze ordinea priorităţilor. A fost mereu acuzat că vindecă pe bolnavi în ziua Sabatului, că nu respectă datinile bătrânilor, tocmai că pentru El omul, fiinţa aflată în nevoie, era mai de preţ decât legile sau tradiţiile.
Poate că nici un act divin, nici cel al creaţiei, nu poate sta alături de jertfa de la cruce, prin care Dumnezeu a demon­strat nu numai iubirea de fiinţa umană, dar implicit a spus. Universului întreg ce mare preţ avem în ochii Săi. Suntem atât de valoroşi că singurul Fiu al lui Dumnezeu a considerat că merită să moară pentru răscumpărarea noastră. Sunt convins că dacă ar fi existat doar o singură fiinţă în lumea aceasta, Isus ar fi venit să moară în locul ei. Dacă fiinţa aceea ai fi fost tu, ar fi făcut-o pentru tine. Pentru că ai preţ; în ochii Lui.
Apostolul Pavel prezintă fiinţa umană ca templu al lui Dumnezeu, al Duhului Sfânt (1 Corinteni 6:19-20). Dumnezeu locuieşte în noi. El n-are orice casă. Suntem valoroşi prin Cel ce ne deţine ca locuinţă a Sa.
Acestea sunt câteva din pietrele de temelie pentru o teolo­gie a valorii umane. Cu cât ne vom adânci în cunoaşterea lor, în sondarea implicaţiilor lor în viaţa de toate zilele, vom descoperi că ea, o asemenea teologie, ne va afecta întregul evantai al relaţiilor noastre. Văzând chipul şi slava lui Dumnezeu pe feţele celor ce le predicăm Evanghelia, nu-i vom mai ofensa prin judecată aspră, nu-i vom mai privi de sus ca pe o turmă ignorantă ce trebuie educată prin cunoştinţele dobândite de noi. Nu-i vom mai umili cu titlurile noastre, cu elocvenţa sau stilul voit alambicat pentru a impresiona. Văzând în fiecare valoarea divină vom sluji cu bucurie unor fiinţe asemenea nouă. Vom considera un privi­legiu să le putem fi de folos, pentru că raportul la această veşnică şi inestimabilă valoare conferită nouă prin creaţie şi prin jertfa lui Cristos, diferenţele date de cunoştinţe sau sluj­be sunt absolut nesemnificative.
Scriu aceste rânduri cu convingerea că eliberarea va veni numai în măsura în care vom realiza că valoarea noastră nu este potrivită cu notele primite la şcoală, nu ne este dată de numărul de zerouri din cifrele înscrise pe cecul salariului lunar, nu de scaunul (fie el şi episcopal) pe care stăm, nu de realizările sau performanţele noastre, nu de sexul sau vârsta pe care o avem, nu de diplomele sau funcţiile pe care le ocupăm în piramida socială, ci ea ne este dată prin creaţie de Dumnezeu Însuşi, de jertfa fără cusur a Mielului lui Dumnezeu - Isus Cristos. Preţios în ochii cerului, conştient de valoarea mea în Cristos, pot îndura uşor dispreţul celor ce nu văd în mine decât carne de tun, sau rodul întâmplării oarbe. Pot rămâne demn în mijlocul bătăilor de joc, în biciuire şi răstignire. Pot vedea chipul lui Dumnezeu strălucind încă pe chipul călăilor mei. O asemenea gândire oferă suport iubirii duşmanilor. Este motivaţia efortului misionar.
Lipsa de apreciere, de dragoste, de înţelegere dintre noi, îşi are de cele mai multe ori sursa într-o vedere eronată,  lumească şi nebiblică asupra valorii umane. Trebuie să încetăm să ne vedem unii pe alţii prin ochelarii dolarilor ce-i deţinem, a talentelor şi realizărilor, şi să ne vedem prin ochii lui Cristos.  
Cât valorezi? Ai valoarea chipului lui Dumnezeu. Eşti cân­tărit cu greutatea slavei lui Cristos. Eşti atât de important  încât El a murit pentru tine. Ai valoarea templului în care locuieşte Duhul Lui cel Sfânt. Nu te vinde pentru nimic mai prejos acestor valori. Nu evalua pe nimeni sub preţul lui. Devalorizând pe altul te devalorizezi pe tine însuţi şi pe Creatorul tuturora.
(Exodus nr. 56, martie-aprilie 1995)
I-am cântărit treizeci de arginţi. Le-a livrat “marfa” în aceeaşi seară în parcul Ghetsimani. Înainte de aceea L-a sărutat. Ultimul sărut. Soldaţii L-au prins. A urmat crucificarea. Aşa s-a încheiat cea mai murdară afacere din istorie. Şi vai!, câte nu i-au urmat!
Pentru Iuda, Isus valora treizeci de arginţi. Cât valorez eu? Ce valoare ai tu? Depinde cine face evaluarea. Cine ne cân­tăreşte? Cu ce cântar?

Am ajunge cu toţii milionari dacă am putea să ne cumpărăm cu cât cred alţii că valorăm, şi apoi să ne vindem cu cât credem noi că valorăm.
Două lucruri sunt fundamentale pentru felul în care ne ducem vieţile pe planeta aceasta. Cum Îl percepem şi ni-L imaginăm pe Dumnezeu, şi apoi care este valoarea omului în ochii noştri. De obicei prima o determină pe cea de-a doua. Fără o rezoluţie corectă a celor două chestiuni de bază avem toate şansele să fim nişte monştri. Bunăoară, dacă pentru mine Dumnezeu este un tiran pretenţios şi capricios, îmi voi trata semenii ca atare. Dacă, dimpotrivă, este un Dumnezeu indulgent şi nepăsător la nevoile mele, îi voi trata pe cei din jur cu nepăsare.

Privesc în jur. Afaceri necinstite. Nepăsare la durerile alto­ra. Egoism. Răutate. Ură. Avort. Eutanasie. Ce se petrece cu valoarea umană? Ne ieftinim. Scad preţurile. Nu ne mai vrea nimeni.

Stăm cu uimire în faţa oceanului sau apusului de soare, dar trecem pe lângă fiinţa umană fără să observăm măreţia creaţiei divine?”, spunea Augustin.

Să fi pornit totul de la Platon? De la Republica sa? Probabil. Descriind structurile sociale ale vremii sale, Platon vedea lumea ca o piramidă. La bază era “populus”, poporul de rând, lipsit de sensibilitate faţă de virtuţi pe care nici nu le cunoştea. Deasupra erau “auxiliarii”, cureaua de transmisie a directivelor ce veneau de sus de la filozofi, singurii care cunoşteau şi practicau virtuţile. ţara era condusă de un rege filozof, mărinimos şi virtuos. Împreună cu filozofii, el era aurul ţării. Auxiliarii (armata, funcţionarii etc.) erau argintul pentru că ştiau despre virtuţi, cu toate că nu le practicau. Întreaga structură se rezema pe talpa ţării, care era bronzul şi fierul societăţii.

Modelul platonic nu numai că a inspirat în istorie structuri şi organizare socială, dar ne-a infuzat un sistem de gândire în care predomină ierarhia, piramida. Ierarhizarea piramidală ne-a pătruns în cele mai sensibile sisteme de gândire, el influ­enţând, ca nici un altul, modul nostru de a-i evalua pe alţii. Auzind numele cuiva, automat mintea încearcă să-l aşeze pe scara “valorilor”, să-i găsească locul în sistemul piramidal al societăţii. Apreciem, de exemplu, pe cel cu şcoală mai mult decât pe cei fără şi în consecinţă munca intelectuală decât pe cea fizică. Oferim cu mai multă încredere frânele societăţii celor educaţi decât a altora, chiar dacă au expe­rienţa necesară.

Gândirea platonică ne influenţează toate domeniile vieţii, chiar cel religios. Am dezvoltat trepte şi ierarhii, aşa cum structurile militare şi-au elaborat sistemul de grade şi funcţii. Nu de puţine ori asistăm la discuţii între creştini pentru a clarifica ierarhic slujbele menţionate de textele biblice. Am întâlnit destui proroci care se considerau, sau erau consideraţi mai mari decât pastorii, evangheliştii, apostolii sau adminis­tratorii bisericii. Unul din ei ne dojenea public că în biserica noastră “funcţia doboară gradul”, voind să spună că acea bise­rică era condusă de pastori a căror funcţie era preponderentă gradului lor inferior, iar el, profetul, cu un grad mai mare decât cel al pastorilor, nu era preţuit îndeajuns, pentru că nu deţinea nici o funcţie. Evident, se simţea nedreptăţit.

Aplicăm până şi Sfintelor Scripturi aceşti ochelari ai aprecierii valorii umane infuzate de gândirea platonică ce domină şi azi, la două mii de ani, întreaga societate umană. Oamenii sunt importanţi în funcţie de poziţia lor în biserică sau societate. Valoarea lor le este conferită de ceea ce fac ei, nu de ceea ce sunt ei, de locul pe care-l ocupă pe scara socială şi nu de unicitatea lor ca fiinţă umană.

Probabil că cea mai ilustrativă imagine asupra fenomenu­lui ne este dată de Mântuitorul în pilda Samariteanului milostiv. Preotul şi levitul făceau parte din treptele supe­rioare ale piramidei sociale şi religioase ale vremii. Nu-şi vedeau contribuţia lor coborând la cel aflat în suferinţe. De altfel lipsa lor de interes nu era altceva decât preţuirea de care se bucura fiinţa aceea nenorocită în ochii lor. Nu valora mare lucru. Nu merita deranjul. Slujba lor era mai importan­tă. Ei erau mai importanţi. Cu samariteanul lucrurile stau altfel. Cel căzut între tâlhari este un semen de-al său, fiinţă unică şi irepetabilă, aflată în nevoie. Era mai important decât timpul lui, banii lui, efortul lui. Viaţa umană era atât de preţioasă tocmai pentru că ea venea de la Creatorul, şi era de datoria sa s-o respecte şi s-o protejeze.

Nu vreau să pierd timpul amintindu-vă că generaţia noastră era numită “generaţia de sacrificiu”. Putea deci o generaţie să fie sacrificată pentru alte generaţii? Era, deci, mai puţin valoroasă decât următoarea şi ne puteam dispen­sa de ea. O puteam consuma

Faţada mai sofisticată a acestei societăţi în care trăim ne împiedica uneori să observăm aceeaşi piramidă a valorilor. Evoluţia, dacă există evoluţie, atunci ea s-a petrecut din nou atrasă spre entropia maximă. Valoarea umană este dictată de produsul mâinilor sau a minţii, de mulţimea dolarilor ago­nisiţi în urma acestor eforturi. Suntem valoroşi atâta vreme cât producem valori. Lipsiţi de potenţa creativităţii sau a creaţiei, suntem abandonaţi ca materialul steril din care s-a extras orice minereu preţios. Suntem destinaţi la bătrâneţe să devenim povoara socială de care recent, aceeaşi societate pe care am slujit-o, vrea să scape prin eutanasie.


MISTERUL NOPŢII PREASFINTE


       de Rev. Petru Lascău

    A venit pentru a ne cuceri pentru cer cu puterea dragostei Sale. Nu dorea să fim acolo prizonieri înfrânţi prin puterea divinităţii Sale, ci îndrăgostiţi de farmecul iubirii Lui. Şi cum se cade unei iubiri adevărate, a venit modest şi neştiut în mijlocul nostru. Nimic nu spune mai limpede despre autenticitatea unei iubiri ca şi modestia ei. Venise să ne cucerească şi pentru aceasta era nevoie de timp.
     Vestea naşterii Sale anunţată de profeţi, cu toate că se găseşte destul de frecventă în paginile Sfintelor Scripturi, păstrează totuşi taina împlinirii acestei vremi. A avut mai mult menirea să înteţească aşteptarea, să aprindă dorul inimii întregii lumi după Mesia, decât să fixeze în timp, cu exactitatea matematicii dumnezeieşti, acest epocal eveniment. Calculele profetului Daniel, deşi exacte, tăinuiesc prin limbajul cifrat anul întrupării Sale, tocmai pentru această pătrundere în lume a dumnezeirii Sale, tăcută şi neştiută de multă lume.
A venit ca să ne înţeleagă.
    Venise să se nască aşa ca orice fiinţă din lume, să pătrundă pe porţile ei cu lacrimi. Voia să ne cunoască în toate detaliile existenţei, nemijlocit, aşa cum un îndrăgostit îşi doreşte asimilarea întregului trecut al iubitei sale. Orice detaliu capătă importanţă extremă. O dată cu prezentul şi jurământul viitorului împreună, cei doi trebuie să-şi cunoască şi să-şi accepte trecutul. Isus a venit ca să trăiască El Însuşi istoria fiecăruia dintre noi.
     A venit să trăiască copilăria unui băiat sărac de la ţară. “Dumnezeu S-a născut la sat”, pentru a cunoaşte lipsurile şi munca de timpuriu, pentru a pătrunde tainele naturii atât de intim legate de viaţa satului, pentru a se încadra în această celulă a universului, care este satul.
     Venise să sufere alături de ai săi în timpul ocupaţiei romane, să plângă cu lacrimile noastre atunci când pierderi irecuperabile ne cutremură fiinţa. Venise să ne rabde rănile, să ne ducă poverile, să ne simtă singurătatea. Venise să ardă în dorurile noastre ale fiecăruia, să ţină piept ispitelor noastre; să ne ştie fragilitatea inimii. Venise să ne încerce aripa visului atât de vanitoasă în zboruri, dar vai, atât de plăpândă la marile înălţimi. Venise să ne cunoască noroiul şi balastul sufletului ce ne ţine legaţi de glie. Venise să ne dezlege lanţul ce ne ţinea robi răului şi urii.
     Pătrunderea Lui în această lume era act salvator şi act de desăvârşire personală, pe care Dumnezeu îl va desăvârşi prin suferinţele ce ne vor aduce nouă mântuirea.
     Venise să crească alături de noi, să ne înţeleagă, să-I fie comune toate experienţele noastre, să ne iubească şi s-o facă până la capăt, iar capătul iubirii Sale să fie moartea prin jertfa ispăşitoare de la cruce.   Dragostea Lui trebuia să ne cucerească pentru cer, şi jertfa Sa să ne asigure intrarea acolo, de aceea noaptea de Crăciun este noaptea în care o nouă eră începea pentru planeta noastră.
     Este uimitor cum un astfel de moment crucial este consumat în anonimatul unui staul sărac de la marginea Betleemului. Obişnuiţi cu forţa reclamei din zilele noastre, pricepem cu greu cum a permis Dumnezeu ca un astfel de eveniment să se desfăşoare cu atâta discreţie.
     Mai întâi, Maria, mama Pruncului, a fost aleasă de Dumnezeu dintr-un sătuc uitat al Galileii, fiinţă obscură şi necunoscută în Israel; fără să fie de neam ales, fără să locuiască în palatele Ierusalimului, fără să fie cunoscută în cercuri religioase şi politice, Maria va fi aleasa Cerului pentru a da naştere Salvatorului lumii întregi. A vrut oare Dumnezeu să ne spună cu aceasta că toţi, oricât de neînsemnaţi am fi, avem acces la alegerea divină? Cu siguranţă că da.
     La nivel planetar, chiar statul lui Israel era neştiut şi nesemnificativ pe harta puterilor mondiale. La acea dată nu era decât o neînsemnată provincie romană, cu o economie primitivă.
     Modalitatea aleasă de Dumnezeu ca “fecioara să rămână însărcinată” a şters şi mai mult din mintea sătenilor din Nazaret posibilitatea unei naşteri miraculoase a Mesiei, deşi cuvintele profeţilor spuneau exact la fel.
     Este şi mai uimitor cum în ajunul naşterii Dumnezeu intervine în istoria Imperiului Roman, inspirând un recensământ care cerea fiecărei persoane să se întoarcă la vatra strămoşească, astfel încât Iosif şi Maria să fie obligaţi să călătorească spre Betleem, locul prevăzut în cărţile sfinte că va primi naşterea lui Mesia.
În Nazaret, cei ce aflaseră de minunea zămislirii fecioarei, ştiau de Betleem ca loc al naşterii, aşa că nici o investiţie de speranţă nu se făcea în rodul pântecelui Mariei.
     La Betleem, unde se aştepta miracolul divin, nu se auzise nimic. Dar iată că evenimentul anunţat de autorităţile romane a pus ţara în mişcare. Toţi îşi căutau rădăcinile şi vetrele străbune. Deodată fiecare îşi căuta vechile cărări şi întreaga ţară devenise de nerecunoscut. Masivele mutaţii spontane creaseră relaţii noi şi ciudate. O întreagă populaţie era preocupată de evenimentul politic al vremii. Cine mai putea socoti zilele profetice, când cezarii îşi numărau supuşii? 
    Iosif şi Maria pleacă din satul unde erau atât de bine cunoscuţi şi unde naşterea dacă ar fi avut loc ar fi atras imediat atenţia tuturor, spre Betleem, unde sunt nişte necunoscuţi, alungaţi de la orice poartă la care bat după ajutor.
     Refuzul hanurilor de poposire este tocmai pentru a asigura discreţie evenimentului. Naşterea unui prunc ce atrage în miez de noapte păstorii entuziasmaţi şi fascinaţi de coruri îngereşti ar fi stârnit cu siguranţă multă curiozitate printre oaspeţii hanului. Steaua strălucind deasupra unui han în plin oraş ar fi fost un mare prilej de discuţii şi uimire a locuitorilor. Numai un ţăran sărac şi neînsemnat de la marginea oraşului avea un grajd de oferit în acea noapte. Cu siguranţă că atunci când Pruncul a venit pe lume n-a fost decât Iosif pe-aproape, restul gospodăriei ţăranului sărac o fi dormit liniştită. S-ar putea ca la venirea păstorilor din câmp cu vestea extraordinarei arătări de îngeri să se fi trezit gospodăria ţăranului nostru, dar care de teamă să nu fie ridicularizat de localnici s-ar putea să nu fi împărtăşit nimănui vestea, în care nici el nu putea cu atâta uşurinţă să creadă.
     Vestea bună vestită de îngeri păstorilor din câmpiile Betleemului pare mai mult o încălcare a unui consemn ceresc, decât un act premeditat. Corul îngeresc şi anunţarea evenimentului de la Betleem par să fie o izbucnire a unei bucurii ce scapă de sub control. Miliardele de îngeri ce urmăreau orice detaliu al marelui eveniment trăiau din plin bucuria reuşitei planului divin. Corul lor, ce se revelează păstorilor din câmpie, pare o acţiune pripită, nesemnificativă. De ce tocmai unui număr restrâns de păstori? De ce corul îngerilor nu s-a auzit în noaptea aceea peste Ierusalim sau cel puţin deasupra Betleemului? Oraşul era supraagolmerat cu vizitatori din toate colţurile ţării. Oficialităţile romane erau cu prilejul recensământului în număr mult mai mare decât de obicei. De ce vestea măreţului eveniment nu s-a făcut întregului oraş, întregii ţări sau de ce nu întregii lumi? Nu erau suficienţi îngeri să umple bolta cerească? Ba da. Erau suficienţi, dar planul divin era să păstreze discreţie în jurul evenimentului. S-ar putea ca la insistenţa îngerilor de a putea împărtăşi bucuria cerului cu cei de pe pământ, Dumnezeu să fi cedat şi să le fi permis să se arate păstorilor, fiinţe curate la suflet şi neînsemnate, al căror impact în societate era nul, vestea dusă de ciobani va fi primită cu mare suspiciune şi nu vor fi băgaţi în seamă de nimeni. Cu siguranţă au avut halucinaţii sau au visat sprijiniţi în toiegele lor, va spune lumea văzându-şi mai departe de treburile ei. Cine din lumea bună acorda credit unor bieţi ciobani, care în loc să se ocupe de oi se ocupă de lucruri spirituale?
     Dumnezeu avea oamenii Săi în Israel şi la acea dată, oameni sfinţi, curaţi, care aşteptau mântuire a lui Israel. Este suficient să ne aducem aminte numai de Simion şi de Ana, dar şi aceştia sunt ocoliţi de măreaţa veste în noaptea de Crăciun, tocmai ca impactul ei să fie redus la minimum.
     Steaua care a apărut pe cer a călăuzit drumul magilor din Răsărit spre locul unde S-a născut Stăpânul lumii. Este într-un fel normal să ne întrebăm de ce steaua nu spune nimic celor din Israel? De ce tocmai în Răsărit? Aceeaşi explicaţie a discreţiei divine în jurul acestui măreţ eveniment.
     În drum spre Israel, magii se abat din drumul călăuzit de stea şi intră pe la Irod, pentru a întreba inocenţi de Împăratul de curând născut. Pentru că nu era în planul divin o asemenea deviaţie din drum, avem dovada că steaua îi părăseşte. Casa lui Irod nu era ţinta veştii măreţe, deşi preoţii chemaţi şi chestionaţi ştiau locul naşterii descris de Sfintele Scripturi. Uciderea pruncilor care a urmat imprudenţei magilor nu putea să difuzeze motivaţia măcelului. Ce rege al lui Israel ar mai fi rămas pe tron dacă anunţa că doreşte să-L ucidă pe Mesia?
     Discreţia divină în jurul acestui eveniment crucial pentru istoria umanităţii nu are numai explicaţia providenţei divine în jurul Fiinţei plăpânde ce urma să salveze lumea, ci în primul rând în faptul că El venise să ne cucerească nu prin puterea reclamei divine, ci prin aceea a dragostei Sale. Întreaga copilărie a Mântuitorului este consumată în aceeaşi discreţie. Biblia păstrează la rândul ei multă tăcere asupra acestei perioade.
     Irod, care vroia să-I ia viaţa Pruncului, moare subit. Generaţia însângerată de uciderea pruncilor îşi vindecă rănile. Uitarea se aşterne peste vizita magilor din Răsărit la palatul din Ierusalim. Zvonurile răspândite în cercul îngust al păstorilor şi cunoştinţelor lor se şterg curând. Viaţa îşi consumă cursul printre lipsurile şi suspinele ei în jugul roman. În Nazaret, Iosif şi tânărul Isus lucrează din greu în micul atelier de dulgherie pentru întreţinerea unei familii numeroase şi sărace. Anii trec marcaţi de evenimente şi sărbători. Isus creşte în ascultare şi înţelepciune, plăcut tuturor şi iubit de toţi pentru bunătatea şi înţelepciunea Sa. Ziua când se va ridica să vestească dragostea şi Împărăţia lui Dumnezeu este aproape.

VA URMA

Nr. 203/ Decembrie 07