Revistă - Forum a Românilor Americani

Arhivă

2007  Nr.179; Nr.180; Nr.181; Nr.183; Nr.187; Nr.188;  Nr.189;   Nr.190;   Nr.191;  Nr.192;  Nr.193;   Nr.194; Nr.195; Nr.196; Nr.197; Nr.198; Nr.199; Nr.200; Nr.201; Nr.202;

Slavomir Almajan

Perpetua Rostire

(Plecarea prietenului meu – in numele cărei ordini?)

De ce? Deocamdată nu ştiu.  Prin pâcla lacrimei lucrurile nu se văd prea clar…

     Mă întreb ce se întâmplă cu o promisiune din inimă rostită în nădejdea anilor mulţi de trăit pe acest pământ, ce se întâmplă cu visele rostite cu îndrazneală, cu casa a cărei zidire a fost începută în văzul tuturor şi rămasă la nivelul fundaţiei? Ce se întămplă, cu o întâlnire curmată doar la nivelul aşteptării acesteia?  Dacă este cu adevărat o dreptate divină, şi nu mă îndoiesc de existenţa acesteia, atunci trebuie să existe o ordine, chiar dacă neînţeleasă încă, o ordine care sa facă posibilă izbânda asupra disperării… Cum altfel ar putea semănătorul ultimei lui primăveri mişca ţărâna într-un proces asupra căruia nu el va deţine controlul? 

            Şi această ordine, chiar neînţeleasă, ne dă puteri să mai plătim odată tribut plânsului în nădejdea de pace, o pace mereu amânată, şi încă un tribut şi încă unul… Tributul pe care eu îl plătesc astăzi, este o adâncă întristare, una mai adâncă decât plânsul însuşi, este întristarea locului gol lăsat în urmă de plecarea prietenului meu.  Şi iaraşi mă întreb, în numele cărei ordini se întâmplă lucruri ca acestea?  Şi nici nu cred că există o durere mai unică, mai personală, mai intimă decât acest neaşteptat deces al lui Cristi.  De ce? Deocamdată nu ştiu.  Prin pâcla lacrimei lucrurile nu se văd prea clar…

            Dacă aş aduce amintirile ca argument n-aş reuşi nimic, în primul rând datorită puţinătăţii lor apoi prin imaginile distorsionate pe care amintirile le crează în majoritatea cazurilor. Cu Cristi nu amintirile mă dor, nu ele trosnesc pe jarul întristării mele. Este , înclin să cred, un proces al curgerii dintr-o dată invizibil ochiului uman, dar care continuă într-un ceva care nu este spaţiu într-o durată care nu se poate măsura cu timp… Moartea este deseori vazută drept pierdere ,  un moment de criză, un prilej de lugubre meditaţii, un prilej pentru scrierea sau rostirea eulogiilor, un moment de rascruce pentru cei rămaşi…  Ca unul dintre cei rămaşi, profund afectat de viaţa lui Cristian dar şi de trecerea lui, găsesc clipele acestea drept cel mai potrivit prilej de introspecţie, de evaluare a propriei noastre umblări care, fie ca vrem sau ca nu vrem, fie ca ştim sau ca nu ştim,  va culmina cu încheiera bilanţurilor noastre terestre. 

            Aşa cum scriam în articolul precedent, există o diferenţă fundamentală între pezenţă şi existenţă. Prezenţa este întotdeauna legată de circumstanţe, existenţa este cu neputinţă de alterat… Nu există o trecere de la prezenţă la existenţă ci, temporar, cele două stari sunt paralele… Prezenţa lui Dumnezeu în rugul de foc nu s-a interferat existenţa Lui dincolo de tot ceea ce stim noi că este realm… Într-un fel sau altul suntem cu toţii prezenţi în circumstanţe dar existăm cu adevărat în miezul rostirii lui Dumnezeu.  Suflul etern pus în noi de Creator ne face cu adevărat străini pentru lumea aceasta. Noi suntem în aşteptarea revelării depline a lui Cristos pentru ca “Atunci când se va arăta El  vom fi ca El”…

            Cristi a fost prezent printre noi pentru o vreme dar existenţa lui nu a fost curmată ci continuă în modul pe care noi nu-l putem pricepe… Este precum fluviul ascuns în munte care a curs pentru o vreme de grija pomilor de lângă apă, de grija culegerii pe parcurs a micilor izvoare, de părâuri cu apă dulce, de grija mea şi a ta.  Aroma lui Cristos trebuia răspândita şi Cristi a fost prezent.

            Îmi aduc aminte versurile pe care le-am scris cândva,parcă special pentru momentul acesta:

“Acolo e oceanul, adânc şi linistit,

O lacrimă uriaşă ce-a plâns-o Dumnezeu…

Acolo te vei duce, o, fluviu obosit,

Şi în curând, acolo, un val voi fi şi eu…”

            El s-a dus, un susur de apă dulce, la cerurile lui Dumnezeu, ca un trofeu de slavă al războiului purtat pe cruce.  El îşi va continua curgerea, în inima mea, fluviu ascuns în munte, de grija lucrurilor pe care le-a visat şi trebuiesc terminate.

NUMĂRĂTOAREA

 Vocile, multele şi atât de diferitele voci… Mesajele de o ameţitoare varietate de forme se încrucişeaza în aerul fierbinte al haosului, al labirintului acestui veac, într-o vânare neostoita de atenţie.  Avalanşele de informaţii, mai mult sau mai puţin contradictorii, se prăvălesc peste minţile obosite în căutarea răspunsurilor.  Sentimentul de copleşire a cuprins, în neodihna umbletelor noastre, inima cu inimă, adaugând la numarătoarea din staulul disperării milioanele-i de victime.  Unde este odihna?  Până când poţi ignora avalanşele de informaţii, până când poţi spune nu cerşetorilor de atenţie înainte ca numele tău sa fie etichetat în grabă şi aruncat, împreună cu ceea ce acest nume reprezintă, în coşul ignoranţilor?

Devenim prilejul statisticilor de toate felurile. Devenim elementul care mareste o mulţime cu unu, devenim entităţi impersonale în strategiile altcuiva, devenim purtătorii dolarului care va creste profitul lacomilor, devenim o culoare în diagramele sociologilor, o linie in graficele economiştilor, un element de greutate in calculele inginerilor constructori,  simplii purtatori de emoţie la intenţia unei scrieri care se vrea vândută în grabă… 

Trăim într-un veac al numărărilor, al statisticilor, al bilanţurilor, al planurilor  cu rezultat măsurabil, de scurtă şi lungă durată, trăim intr-un veac în care totul se poate reprezenta în cifre, poate fi pus într-o mai mult sau mai puţin complicată ecuaţie, poate fi substituit cu X,Y sau Z.  Pentru medici, suntem purtătorii poliţelor de asigerare sau al pachetului de beneficii platit de altcineva, pentru plătitorii beneficiilor suntem forţa de muncă în care se investesc aceste plăţi.  Suntem elementul mai  mult sau mai puţin maleabil al doctrinelor, elementul neutru în eforturile propagandei, elementul nedorit in viziunea protecţiei mediului înconjurător, elementul contradictoriu in analele istoricilor, elementul etnic in manualele de geografie, elementul care poate fi îmbunătăţit, perfectat, reprogramat în strategiile forţelor de muncă, elementul care trebuie integrat şi adaptat unui plan dinainte stabilit…

 Nici nu este de mirare că una dintre cele mai predominante nevoi la nivelul sufletului uman este nevoia de identitae.  Cine sunt eu, cine eşti tu? Aude cineva strigătul tainic al inimii, simte cineva durerea mea, îi pasă cuiva de mine? De ce numele meu nu este mai mult decât inscriptia de pe actele de identitate?

Am avut prilejul să lucrez mult printre oameni de toate vârstele.  Ceea ce m-a intrigat cel mai mult a fost starea tineretului printre care am lucrat.  Apăsat de singurătate, depersonalizat de bombardamentele mass mediei, impregnat de aşa numitele arte, de la heavy metal până la pornografie, tineri care au uitat gustul apei şi binefacerile dialogului… Cei mai mulţi dintre ei, nişte insule pustii, locuri ale propriului lor naufragiu, tranchiilizaţi de de iluzia libertăţii îşi risipesc cei mai frumoşi ani în aşteptarea a ceva fară o definiţie clară în minţile lor… Ei sunt ogorul cel mai fertil al celor din elita numarătorilor, şi nu doar atât… Ei sunt piaţa de mâine pentru produsul care se concepe azi!  În ei se plantează durerea pentru pentru tranchilizantul care nu-şi are incă piaţa.  În ei se plantează răspunsul de “da” pentru un ceva hotărât de dinainte,  în ei se plantează iluzia de adevăr pentru planurile ascunse care vor căuta “aprobarea” lor intr-un viitor apropiat… Doamne, îndură-Te!

Acest veac este o rană deschisă în inima lui Dumnezeu!  Dacă am plânge cu toate lacrimile deodată, dacă am striga cu toate suflarile deodată, dacă ne-am ruga pănă la totală consumare, dacă am cunoaşte cu toată puterea de discernere care poate fi dăruită omului, cred că nici pentru un început slab n-ar  fi deajuns…

Scriu aceste rânduri, în nădejdea că voi provoca la discernere o minte sau două, la tristeţe o inimă sau două, la lucru un credicios sau doi… Lamentările noastre pe străzile metropolelor şi pe uliţele satelor ar fi mai mult decât potrivite, pocăinţa celor care se numesc pocăiţi ar fi actul cel mai potrivit de dragoste, deci supunere.  Veacul acesta este produsul nostru, al celor care nu şi-au asumat pe deplin identitatea de copii ai luminii, de fii ai Împărăţiei, de slujitori ai Domnului.  Starea de care am vorbit în rândurile de mai sus nu s-a întâmplat peste noapte ci este roada netrăirii noastre in Domnul pe parcursul a câtorva decenii.  Da, ştiu, îmi veţi spune ca sunt peste măsură de pesimist, că eu văd excepţiile şi le aplic la general, că moi inima celor de o seamă cu mine, că nu văd şi nu apreciez eforturile celor care îşi cheltuiesc vieţile şi dovedesc puterea de sacrificiu în lucrarea Domnului… Toate acestea sunt adevărate aşa cum adevărată era existenţa celor şapte mii de prooroci care nu şi-au plecat genunchiul la picioarele lui Baal pe vremea lui Ilie, sau a puţinilor oameni de bine de pe străzile devastate de distrugere ale Ierusalimuli de pe vremea lui Ieremia… Strigătul meu, cititorule, este ca avem nevoie de leac pentru ochi si de aur curăţit în foc, pentru a ne vedea pe noi înşine aşa cum El ne vede…

Un frate preaiubit tocmai s-a intors din China şi ne-a îndemnat să fim mulţumitori de libertatea religioasă de care ne bucurăm in Nord America.  Am simţit nevoia să  le reamintesc că noi doar credem ca suntem liberi… Un frate pastor din Suedia a fost condamnat la puşcarie doar pentru că a spus deschis că homosexualitatea este un păcat.  |i la noi în Canada acest lucru ar veni în directă violare cu actul drepturilor omului si un lucrător care ar spune ceea ce pastorul Suedez a spus ar avea ceeeaşi soartă… Comentariul meu a stârnit destulă împotrivire dar şi aprobare…

Domnul Isus ne-ar vorbi şi nouă cum a vorbit Laodicienilor.  Există un spirit de orbire şi de conformare cu spiritul veacului acestuia care şi-a făcut loc şi este în largul său în bisericile noastre.  Vreau să vă spun ca ziua marii numărători se apropie. Curând, foarte curând, Păstorul nostru cel bun îşi va trece oile pe sub mână numărându-le… Numărătoarea zilelor de har este pe sfârşite şi judecata stă să înceapă. Castelele de nisip ale goanei noastre după vânt se vor spulbera, lucrarea noastră, a fiecăruia,  va fi trecută prin foc… Numărătoarea celor care pier ne va sta în cumpănă când zilele noastre vor fi numărate ca risipite în plăceri şi în lucruri care n-au zidit…

Haideţi să cerem Domnului să ne ungă ochii cu leacurile lui divine ca să vedem ceea ce vede El în noi, să ne vedem prin ochii Lui pentru ca în ziua înfricoşatei numărări să nu roşim de ruşine…


NOSTALGIA


Ochiul meu de data asta este o prelungire a privirii lui Dumnezeu înspre lăuntrul meu şi concluzia ligică a acestui fapt este o actiune sau cel puţin un îndemn la acţiune.  Faţă în faţă cu această realitae, primul nostru simţământ este tot unul de discomfort dar de data aceasta cu o bătaie mult mai lungă şi cu roade benfice, cu reverberaţii eterne…


    Este atât de simplu să te laşi pradă nostalgiei.  Fapt ştiut este ca nostalgia este rareori constructiveă şi încă şi mai rar vine în ajutorul cuiva.  “Vremurile bune “ de odinioară s-au dus.  Nimic nu mai este din ce-a fost.  “S-au dus oamenii de bine “ strigă scriptura. 
    Sunt două moduri  mai predominante în care suntem tentaţi  să ne înfaţişăm cu schimbarea.  Cel  mai des îmtâlnit este modul pasiv de a te înfăţişa  cu adevărul iar celălalt  este un mod  care implică o atitudine sau mai degrabă o luare de poziţie.  Cel de-al  doilea este  mai degrabă o înfruntare a adevărului sau a schimbarii care au generat nostalgia.  Este  foarte relativ factorul  schimbarii inconvenabile care poduce nostalgia.  Un fapt şocant de-a dreptul este că natura acestei schimbari este de cele mai dese ori  subiectivă sau de natură perceptiveă.  Vreu să spun că de fapt adeărată schimbare  în acest caz este doar o achimbare a percepţiei sau a paradigmelor care ne cârmuiesc ansamblul de discernere.  Privind în urma cu câţiva ani nu mi-a fost  greu sa vad lamurit exemple în propria mea viaţă car par să dovedească rolul omului de dinlăuntru în luare de atitudini  uneori şocant de nepotrivite cu realitatea.   De fapt nu despre nostalgie mi-am propus sa vorbesc dar ea, nostalgia este cea care m-a urnit în aventura acestei meditaţii…  De fapt,  îmi zic  nu mi-r strica un scurt popas la porţile nostalgiei în vederea unui mai degrabă popas intelectual decât  a unei analize aprofundate a ceea ce de fapt rareori poate fi analizat cu sânge rece.  Dicţionarul explicativ al limbi Române defineşte nostalgia ca fiind “ sentiment de tristeţe, de melancolie provocat de de dorinţa de a revedea un loc iubit, o persoană iubită sau de a retrăi un episod trecut…”  Cu bună ştiinţă am tipărit “melancolia” cu litere italice.  Acest  cuvânt este definit de aceeaşi sursă drept “Stare de tristeţe , de deprimare, amestecată cu visare şi cu dorinţă de izolare.”  (!!!)
    Noi, oamenii, muritori şi deseori neajutoraţi, în călatoria noastră pământească suntem tentaţi să ne lasăm copleşiţi de acest sentiment  nu atât din dragoste pentru lucrul pierdut cât  din dorinţa firii noastre pământeşti de a judeca, de a evalua ceva existent ca fiind mai prejos decât ceea ce ar putea exista dacă noi înşine am deţine controlul.  Este oare de mirare că un sentiment în aparenţă  nobil poate fi atât de drastic pervertit pe tărâm spiritual? Care dintre lucrurile lăsate şi îngăduite de Dumnezeu nu au fost pervertite?  Care dintre lucrurile de greutate şi valoare cerească nu au fost falsificate pentru a putea fi folosite în exact  contrariul a ceea ce a plănuit Dumnezeu? Totuşi îmi zic,  nostalgia nu a fost niciodată benefică sufletului uman.  Factorul  demoralizator al acesteia nu a trecut neobservat de Creatorul tuturor lucrurilor…  Nu m-aş grabi  sa cataloghez  ca păcat sentimentul nostalgiei ci mai degrabă l-aş numi drept un stigmat al neputinţei sau al insuficienţei  omului în vederea propriei sale împliniri. Dumnezeu nu condamnă nostalgia ci mai degrabă o descurajează.  Iată o pildă din Biblie care ne-ar pute conduce înspre o reală evaluare a ceea ce încercăm să înţelegem din aceste rânduri:

“Cine a mai rămas dintre voi din cei ce au văzut casa aceasta în slava ei dintâi? Şi cum o vedeţi  acum? Aşa cum este nu pare ea ca o nimica în ochii  voştri?”(Hagai 2:3)

    Dumnezeu vede sentimentele lor şi El însuşi le arată ca venind dinlăuntrul lor.  Lucrurile “par” de nimic dar realitatea este alta.  Slava casei din urmă va depăşi slava casei dintâi.  Cu alte cuvinte Domnul le spune:  “Voi trebuie să vă schimbaţi modul de a privi lcrurile.  Voi priviţi  prin ochii voştri şi nu vedeţi  pentru că  amintirile vă împiedică.”
    De fapt modul deosebit de selectiv în care ne mobilăm memoria crează întotdeauna o imagine distorsionată a trecutului.  Şi acum cititorule, fi cinstit cu tine însuţi şi vezi:  câte din plasmuirile memoriei tale asupra unui fapt trecut sunt conforme cu realitatea?  Îmi amintesc de primii ani petrecuţi în ţara aceasta.  Nimic nu mai era aşa cum ştiam  eu  ca trebui e să fie lucrurile.  Mâncarea nu mai avea acelaş gust, florile nu mai aveau acelaş miros, dragostea fraţilor nu mai era atât  de caldă ca a fraţilor de dincolo.  De prisos să vă spun că astfel de gânduri nu mi-au folosit prea mult.  Domnul  însă a găsit cu cale să întorcă lucrurile înspre binele meu.  Cu alte cuvinte El m-a învăţat o lecţie: “Nu te grăbi să iei o poziţie bazat pe imagini sau percepţii venite din amintiri!” Domnul ne îndeamnă la  luciditate.  Nu, să nu cumva să credeţi că Domnul minimalizează rolul amintirilor!  În multe alte ocazii Domnul ne îndeamnă să ne amintim:

“Adu-ţi aminte  de unde ai căzut.; pocăieşte-te şi întoarce-te la faptele tale dintâi!”(Apoc.2:5)
Sau:
“Adu-ţi aminte  dar cum ai primit şi  ai auzit! Ţine, şi pocăieşte-te!”(Apoc.3:3)

    Cu alte cuvinte este bine sa folosim amintirile ca să privim înlăuntrul nostru, prin prisma Creatorului.  Şi nu numai să privim ci să nu fim nepăsători de  starea noastră.  Poate că aici este vorba tot de o stare de nostalgie,  cu mult mai deosebită de stările pe care noi le numim nostalgice.  Ochiul meu de data asta este o prelungire a privirii lui Dumnezeu înpre lăuntrul meu şi concluzia ligică a acestui fapt este o actiune sau cel puţin un îndemn la acţiune.  Faţă în faţă cu această realitate, primul nostru simţământ este tot unul de discomfort dar de data asta cu o bătaie mult mai lungă şi cu roade benfice, cu reverberaţii eterne…
    Aceste gânduri, de fapt, sunt o privire înlăuntrul meu, după ce intenţionasem să scriu despre cu totul altceva.  Intervenţia divină în gândurile mele este atât de binevenită!  Eram de fapt pregătit să scriu despre decadenţa morală societăţii româneşti, despre “vremurile bune de altădată” şi despre cât de nedemnă este noua generaţie de înalta chemare.  Cât bine aş fi făcut? Puţin!  De fapt  se vede  că o cinstită introspecţie este mult mai placută Domnului.  Deie Domnul ca slava casei din urmă să fie cu mult mai presus decât slava casei dintâi.  Deie Domnul ca din tinerii de azi, deseori stigmatizaţi în nefericitele noastre nostalgii,  sa iasa rod de slavă pentru pentru podoaba casei Sale!

NOAPTEA

    Nu ştiu, dar privind la flacăra care pâlpâie din ce în ce mai stins şi ascultând întunericul dens care mă înconjoară aproape că nu mai doresc un răspuns.  Tânjesc doar după o pace adâncă, vecină cu somnul, după o odihnă totală în braţele Celui care îmi susţine respiraţia şi bătăile inimii.

    Noaptea îşi cerne secundele în clepsidra lunii.  Înstelarea acoperă întinericul flămând care a mistuit valea.  Simt într-un mod tainic torentul unei măreţii de nerostit în cuvinte.  Este  nevoie, strig înlăuntrul meu, este nevoie de un întuneric lacom, lihnind după lumea aceasta pentru ca luna să-şi cearnă secundele în clepsidra ei milenară!  Este nevoie ca ea să troneze ca o crăiasă peste firmamentul care s-a risipit atât de frenetic în privirile noastre… Briza nopţii şoptea în frunzele copacilor înalţi sfâşiată din când în când de ţipătul vreunei păsări de noapte.  Este linişte în jurul nostru; o altfel de linişte.  Câte drame, câte istorii niciodată scrise tumultă în adâncul codrului? Este un întuneric dens, o linişte tixită cu taine şi frig. Mă înfioram numai la gândul de a merge fie şi zece paşi în adâncul pădurii. Mă gândeam că suntem parcă aruncaţi într-un teritoriu străin şi ostil iar cele câteva vreascuri trosnind în modestul nostru foc de tabără ne dădeau doar o idée pe jumătate ştearsă că noi de fapt stăpânim acest pământ. Ce stăpâni nevolnici! Fiarele care ar trebui să fie cuprinse de groază în prezenţa noastră stau gata să ne sfâşie dând frâu liber unei ordini întoarse pe pe dos… De la firesc până la sfidarea firescului este efortul de a gândi. Ordinea firească a lucrurilor este de cele mai multe ori o încimentare a lenei de a gândi. Nu, în clipele acestea de noapte, de linişte densă nu vreau să accept ordinea care se vrea numită “firescă”. “De la început nu a fost aşa!” pare să-mi strige de pe paginile ei Scriptura… “S’apuce groaza de voi pe orice dobitoc de pe pământ…”
    Şi totuşi, întunericul dens pare a-şi cânta nestingherit tenebrele pe strunele fricii din noi. Sus, ca o mângâiere a înaltului, licărul adânc al stelelor îngână tainica simfonie a visărilor noastre. “Pleiadelor, luceferi, pătrunşi de mirostenii / V-au dat la fiecare un nume pământenii!”

    Iată că Ursa Mare îşi rostogoleşte misterele chiar la muchia boltei. Sus, deasupra capului, Ursa Mică. Modesta Steaua Polară pare a continua micuţul nostru Nord cu un altul, cu mult mai adânc, mult mai aproape de scaunul lui Dumnezeu.  Nu la stele mă gândesc când vorbesc despre nordul acesta adânc.  Depărtarea ar fi fost cu ani în urmă, prin rătăcirea mea atee, elementul care făcea din planeta noastră o colivie de oţel.  De câte ori priveam bolta înstelată, mă gândeam la limitele şi neputinţele noastre ca specie umană. 
    Şi nu numai atât dar gândul de atunci că noi am fi fost nimic mai mult decât rezultatul şansei jucate la la maximum de către un haos universal, mă făcea să simt ca reală o vulnerabilitate inaginată doar.  Şi cum putea fi altfel?  Nu eram eu, după spusele dascălilor mei, fericitul deznodământ al milioanelor de ani de “ucide ca să supravieţuieşti” şi alte orori care au cioplit şi şlefuit fiinţa mea umană?  Acum, copilul lui Dumnezeu şi poetul din mine se înfioară de monstruozitatea acestei idei care mi-a otrăvit anii cei mai frumoşi ai vieţii.  Dacă ar fi ca, în onoarea dascălilor mei atei, să mai continui acest gând, aş mai adăuga Auschwitz-ul, Hiroshima, Columbine Heights, Oklahoma bombing drept continuare a acestui “process” până la culminarea lui cu totala autodistrugere…
    Flacăra plăpândă îşi consumă ultimele vreascuri pe care le-am aruncat în foc pentru a-mi putea continua nocturna meditaţie.  Aceeaşi boltă, aceeaşi tainică înstelare, private cu ochii şi cu inima de acum, capătă dintr-odată sensuri noi…  Depărtarea ca atribut al distanţei este înlocuită de înaltul ca atribut ascensiunii de neparcurs respirând în spiritul abia trezit la viaţă…  Apoi, întunericul pădurii, atât de rece şi atât de ostil altădată, ca o junglă din care credeam că eram parte cândva în procesul propriei mele evoluţii, devine un alt întuneric.  Tot ostil, dar nu ca un leagăn al istoriei mele ancestrale ci ca un domeniu total străin din care n-am fost parte niciodată.  Spiritul meu tânjeşte după un înalt pe care l-am pierdut pe când blestemul ne-a legat de pământul acesta al spinilor şi al pălămidei.
    ŞI nu mă gândesc la stele când spun de un înalt înspre care spiritul nostru tânjeşte.  Nu mă gândesc la un alt tărâm, din care am venit ca străini pe acest pământ…  Nici măcar nu mă gândesc la aripi când vorbesc despre neputinţa noastră de a ascende înspre un înalt în aparenţă inaccesibil.
    Undeva, de la coborârea lui Noe pe Ararat, de-a lungul vremii, ceva s-a pierdut din noi şi continuă să se piardă ducându-se înspre o înstrăinare atât de profoundă faţă de pământul acesta, încât pe bună dreptate, autorul epistolei către Evrei subliniază că cuntem “străini şi călători” şi că nu avem “o cetate stătătoare” pe acest pământ…  Dumnezeu ne-a menit să fim stăpâni şi iată-ne că suntem străini…  Tânjim după o patrie mai bună, obosiţI de goana pentru supravieţuire.  Da, ne bucurăm pentru o vreme de creaţia minunată a lui Dumnezeu dar, confruntaţI cu realitatea căderii în păcat a omenirii dorim  “să ne mutăm” acasă. 
    Nu ştiu, dar privind la flacăra care pâlpâie din ce în ce mai stins şi ascultând întunericul dens care mă înconjoară aproape că nu mai doresc un răspuns.  Tânjesc doar după o pace adâncă, vecină cu somnul, după o odihnă totală în braţele Celui care îmi susţine respiraţia şi bătăile inimii.
    Ursa Mare este acum mult deasupra orizontului.  Înspre sud, trena de lumină a lunii este aproape cu totul înghiţită de nori.  Ascunsă mai bine zis…  Poate că Gemenii şi Cloşca cu Pui sunt deja sus, pe boltă.  Nu sunt prea familiar cu configuraţia bolţii acestei emisfere dar pot spune doar atât:  poate că…  Numai că ochii noştri nu sunt obişnuiţI să privească dincolo…
    Focul din faţa mea s-a stins cu totul.  Cine ştie cât din el mai mocneşte încă, sub cenuşa care a rămas? 
Poate că mâine va fi totuşi o zi frumoasă. Cine ştie?

Gelu Arcadie Murariu –
Oştean cu Limba Română pe Umeri

Puţini români îşi mai găsesc loc comun în patria limbii şi încă şi mai puţini  simt rana desrădăcinării… Ei poartă rana, anesteziaţi de goana trecerii, parcă ocolind clipele peste care paşii lor ar putea lasa vreo urmă, nădăjduind o cicatrizare rapidă şi fără urmări. Ceea ce ramâne este doar locul gol, inimaginabil de greu al unui tărâm care refuză sa ne cântărescă paşii, al unui noian de răspunsuri pentru care nu s-a rostit incă nici o întrebare, al unui plâns ca cel al Mesterului Manole dar cu jertfa risipită dincolo de visul oricărei zidiri… Şi totuşi, există undeva în strafundul fiinţelor noastre ceva care ne adună din coltulrile cele mai depărtate unindu-ne într-un clan de purtători de povară.  Vorbesc aici despre o altfel de povară, povara grijii faţă de limbă cu toate reverberaţiile ei în sufletele românilor.  Limba noastră, nu doar ca suflet al românimii ci mai ales ca suflare a cerului în sufletele noastre prin glasul Evangheliei, conservarea acesteia  a devenit pentru unii o preocupare de căpătâi, deseori însoţită de sacrifciu… Predestinaţi pentru măreţie, astfel de oameni, mereu încinşi cu ştergarul slujirii, au preluat spiritul şi dăruirea junimiştilor, încercând a fi nu numai catalizatori ai diasporei ci mai ales promotori a tot ceea ce poate fi mai nobil in creativitatea românilor de-a lungul şi de-a latul pământului.  Am cunoscut un astfel de om nu în patria natală unde potecile îşi scriu testamentul mioritic pe spinarea mândrilor ciobanei ai Carpaţilor, ci undeva în arşiţa şi seceta Californiei.
    Gelu Arcadie Murariu, pe scurt Gelu, mi-a devenit prieten de-o viaţă deşi ne-am întâlnit doar odată şi ne-am vorbit “gură către gură” nu mai mult de zece minute.  Ceea ce a cimentat prietenia noastră, mai mult decât orice altceva, a fost admiraţia mea pentru caracterul nobil pe care l-am citit in fiinţa lui, şi, poate, bucuria lui de a recruta încă un oştean devotat cauzei în care crede el cu toată fiinţa lui.  Pot recunoaşte că o bună parte din scrierile mele proprii există azi datorită încurajărilor atât de calde venite dinspre el… Simţeai cum, ascultându-l, o lucrare minunată şi deosebit de urgentă atârnă direct de umerii tăi. Vedeam, de-a lungul anilor, travaliul acestui bănăţean de inimă pentru ca paginile Agapiei să-şi menţină prospeţimea şi culoarea,  travaliu făcut cu ochii ţintă nu la zidirea faimei personale ci la zidirea unei comunităţi de litere  vrednice de cauza noastră comună, propaşirea Împarăţiei lui Dumnezeu.
    Citind lucrările lui, nu se poate să nu te izbească reverenţa scriitorului faţă de limbă şi faţă de spiritul ei dar mai ales o adâncă reverenţă faţă de cuvântul Scripturii, al cărui ispravnic se străduieşte şi reuşeşte să fie.  Atent cu limbajul, vigilent cu adevărul, Gelu deschide minţilor însetate de adevăr făgaşul unei adânci cugetări asupra destinului fiinţiei tale proprii sub lumina pildelor de pe paginile scripturii. Hainele lui Iosif, faţetele unui destin înalt în istoria unei natiuni menită aceluiaş înalt destin, vorbesc prin scrierile lui Gelu pe corzi care depăşesc deseori limitele limbii, atingând inima prin adevăr.
     “Vicleşugul pus la cale cu inima şi făptuit cu mâna, este ca un bumerang cu bătaie lungă, care nu‑şi greşeşte niciodată ţinta ‑ cine‑l aruncă, va fi mai târziu lovit de el! Şi chiar dacă bănuieşte asta, tot nu se poate feri, pentru că nu ştie vremea când îi vine lui rândul.”
    Simţi mocnirea unui scriitor de calibru pe paginie ce urmează să le citeşti. Drama unui suflet sensibil la plânsul altuia ni se revelează aici împreună cu caracterul omului care crede că lucrarea pe care o face  este cântărită ca un talant al veşniciei. 
    “În câmpia Mesopotamiei vremea trece repede…”  Uneori ai impresia că citeşiti un început de capodoperă, apoi vezi din nou sfiala unei inimi  smerite la gura unui gând înalt care se cerea cu disperare rostit.  De fapt energia mocnindă dintre rândurile lucrarilor sale este menită parcă sa isbucnească in inima celui care citeşte… Este un alt gest de reverenţă pe care scriitorul şi-l arată, de data acesta faţă de cititorul scrierilor sale.  Uneori vei vei fi intrigat de faptul că autorul se opreşte la un punct când tu simţi necesitatea continuării acestui gând.  Aici este harul minunat al smereniei. Gelu te face nu doar cititor al rândurilor lui ci şi părtaş al acestora prin priceperea dar şi îndrăzneala de a te lăsa sub inerţia gândurilor pe care ţi le-a stârnit.
Rămân la gândul că lucrarile cele mai bune,  semnate de Gelu Arcadie Murariu, nu sunt scrise încă şi parcă simt cristalizarea lor într-un nou duel cu nonsensul şi nonvaloarea.  Oşteni de talia lui Gelu, născuţi pentru purtarea de poveri, vor strălucii în mijlocul rodurilor rostite pentru veşnicie.


LACRIMILE…

Îmi dăduseră lacrimile şi o adâncă nostalgie mi-a cumprins lăuntrul mistuindu-mă într-o tristeţe care s-a îneverşunat împotriva comfortului meu launtric, urnindu-mă la masa de scris… Apoi, intrigat oarecum de puterea de pătrundere a poetului mi-am pus mintea si inima în a înţelege adâncimea, lungimea şi lăţimea sursei din care o minte ca a lui Blaga si o inimă  ca a lui putea putea distila comori de o astfel de frumuseţe.

“Când izgonit din cuibul veşniciei întâiul om
trecea uimit şi-ngândurat prin codri ori pe câmpuri,
îl chinuiau mustrându-l
lumina, zarea, norii, - şi din orice floare
Îl săgeta c-o amintire paradisul-
Şi omul cel dintâi, pribeagul, nu ştia să plângă.
Odată istovit de-albastrul  prea senin
Al primăverii,
Cu suflet de copil întâiul om
Căzu cu faţa-n pulberea pământului;
“Stăpâne, ia-mi vederea,
ori dacă-ţI stă-n putinţă împăienjeneşte-mi ochii
c-un giulgiu,
să nu mai văd nici flori, nici cer, nici zâmbetele Evei şi nici nori,
Caci, vezi – lumina lor mă doare”.
ŞI-atunce Milostivul într-o clipă de-ndurare îI dete – lacrimile”.

    Acelaşi autor, şi nu e singurul, vedea veşnicia, ca simbol al  perenului, născută la ţară, pe cararile şerpuite ale Mioriţei sau la hanul Ancuţei sau undeva la vreuna din şezătorile vechi, mai vechi dacât Aeropagul sau Agora… Păstrând proporţiile bunului simţ cer si eu Milostivului sa-mi umple ochii cu lacrimile acestea ca un giulgiu pentru că amintirile mă dor, mă dor după săpătorii de fântâni si născătorii de legende, după gănditorii proverbelor, după ascuţitorii de sabie ai lui Ştefan şi {epeş şi Iancu, după dascălii de grai şi simţire ai titanilor literelor româneşti…  ŞI era şi firesc să fie aşa; ei, păstorii fără timp ai Carpaţilor ascultau pământul şi pământul părea că le vorbeşte, priveau cerul şi cunoşteau stelele şi constelaţile după nume, mângâiau piatra înainte de a-şi face culcuşul pe ea şi mai târziu, ca semn, îI dădeau nume şi agăţau ciorchini de legende de toate colţurile ei… ŞI, mă gândesc cum,  în naivitatea lor, se trudeau sa proptească cerul cu turlele maiestuoase ale mănăstirilor, întărind dreapta obosită a Meşterului Manole, prin darul atât de bine învăţat al plângerii.  ŞI umbra lui Dumnezeu părea a-I odihni cu binecuvântata răcoare in arsita Bărăganului. sau podişurile Ardealului, sau înălţimile Bucovinei…

“…Eu cred că veşnicia s-a născut la sat.
Aici orice gând e mai încet, şi inima-ţI zvâcneşte rar,
Ca şi cum nu ţI-ar bate în piept,
Ci adânc în pământ undeva.
……………………………..
Uite, e seară.
Sufletul satului fâlfăie pe lângă noi,
Caun miros sfios de iarbă tăiată,
Cao cădere de fum din streşini de paie,
Ca un joc de iezi pe morminte Înalte.”(Sufletul Satului- Lucian Blaga)

    Ce discurs!  Câtă sursă de nostalgie deschid aceste versuri!… Şi acum, lacrimile binefacătoare vărsate la capul patului par a fi singura alinare venită de sus la durerea lucrurilor pe care le ştim si le vedem acum.  “Cât a mai rămas din noapte?” strigă sufletul meu mâhnit de prapădul căderii, al desnadejdii, al înstrăinării de sine, de trecutul tău, al desrădăcinării pe pământul propriei tale patri!  În dimineaţa aceasta am vorbit la telefon cu soacra mea de undeva din inima Ardealului.  Nu mai au vecini, spun ei, mai sunt doar câţiva, batrâni şi ei, deopotrivă de necăjiţI în singurătatea lor…  Unde sunt tinerii tăI, ţară, unde sunt ţinătorii de plug şi, mai ales, unde sunt doritorii de bine de altădată?  De ce clatină vântul porţile tale, ţară? Unde sunt jelitorii tai şi condeierii doinelor tale? Unde sunt făuritorii proverbelor şi ai zicătorilor?

    Imi amintesc, acum vreo patru ani, am mers în vizită în România.  ŞI am dorit atât de mult să-mi văd prietenii copilăriei mele, prietenii cu care mă scăldam în apele limpezi ale Nerei şi hăuleam pe munţii Locvei. Voiam să le povestesc despre harul care mi s-a dat în a cunoaşte voia desăvârşită a Tatălui pentru viaţa mea şi pentru vieţile lor.  Voiam să le strig precum profetul odinioară: “Întoarceţi-vă la Domnul şi se vor auzi di nou pe uliţele voastre cântecele mirelui şi cântecele miresei, se vor auzi strigăte de bucurie pe uliţele voastre…” Am fost şi am văzut… Si am plâns. Am întâlnit doar pe unul din ei şi ne-a vărsat amintirile la un pahar răcoritor de Coca Cola.  “S-au dus oamenii de bine; nu mai sunt!”  Am auzit de divorţuri şi prieteni alcoolici, despre unii care s-au dus demult (prinre ei propriul meu frate un an mai târziu).  Bâtrânii care se salutau cu “Doamn’ajută-ţi”nu mai sunt.  Cei ce se adunau seara sub tei şi-şi rosteau durerile sunt astăzi amintiri.
    Străjerule, cât a mai rămas din noapte? ŞI, milostive Tată, vei mai readuce Tu laolaltă pe tinerii şi tinerele satului meu cu batrânii care au mai ramas şi-şi mai aduc aminte de gloria de altădată a satului de dincolo de timp? Dar Mai ales cât mă va costa bucuria vederii acestui fericit eveniment?  Pune pe seama mea şi a celor ca mine povara plângerii, povara adevăratei plângeri… Pune izvoare de lacrimi în ochii fraţilor mei de grai, bătătoreşte-ne genunchii în aşteptarea binecuvântărilor promise. Caci amintirile mă dor, o, Doamne, şi mireasma teilor de-atunci şi cumsecădenia celor ce nu mai sunt…

    Să mai vie tineri desculţi prin satele noastre şi să culeagă nectarul doinelor şi al bocetelor deopotrivă, să curgă mierea Mioriţelor şi a Luceferilor de pe condeiele lor… Să crescă în frică de Tine o generaţie nouă, învăţată cu prezenţa Ta dătătoare de viaţă!

    Luaţi aminte, fraţilor mei de grai şi în Domnul, Cât va mai fi din noapte nu ştim, dar ştim puterea binefăcătoare a lacrimei vărsată în uitare de sine!

Înalta Chemare a Cugetării

Nebunia vea-cului acestuia, în ciuda aparenţei, este vizibilă omului duhovnicesc, omului care priveşte lucrurile create de Dumnezeu prin ochii Creatorului.  Însăşi “cuceririle” technologiei moderne mărturisesc despre starea de nebunie a veacului. Suntem prinşi ca într-un vârtej în ritmul infernal al căutării de siguranţă şi comfort exact în locurile din care siguranţa şi comfortul sunt cu grijă îndepărtate.  Strategia stăpânitorilor veacului acestuia, diabolică de la chiar rădăcinile ei, mobilizează tot ceea ce technologia şi “cugetul liber” pot genera, în vederea înrobirii şi îndobitocirii fiinţei umane, în vederea neutralizării forţelor lăuntrice, dăruite omului de către Creatorul său…  Într-o seară, îmi amintesc bine, fiecare moment am provocat minţile fraţilor mei, întrebându-I dacă în prezent există condiţii pentru ca un Mozart sau Hendel sau Bethoven, sau Goethe sau Shelley sau Shakespeare să existe…   Discuţia s-a încins şi bunul simţ creştin a biruit… Şi cât de mult, Biserica, se deosebeşte de tiparele veacului, cât de des spiritul uman atinge cerul prin bătăile aripilor cu care cugetul râvneşte înălţarea înspre aerul necontaminat al înţelepciunii?  “Âuo Vadis”?  Încotro, omule?  Strigă din pieptul crucii Dragostea şi Întelepciunea universului…  Încotro, omule?  Ar trebui să-şi strige omul venindu-şi în fire precum fiul risipitor…
Niciodată ca astăzi, omul n-a vorbit mai mult şi a spus atât de puţin, niciodată nu s-a scris mai mult şi s-a învăţat atât de puţin.  Niciodată, ca astăzi, nu s-a vorbit atât de mult despre libertate şi niciodată, ca astăzi, lanţuri mai grele n-au ţintuit cugetul uman…  Se scriu “tratate” şi apar “ştiinţe noi” şi mulitudinea problemelor nerezolvate creşte în loc să scadă…  Predominatele “gândirii” de azi încifrează o realitate care mai demult era sau mai bine zis cunoaşterea ei era la cheremul bunului simţ…  Ceea ce se scrie azi şi devine “bestseller” apelează la emoţiile primare şi nu la cuget, cea ce se compune azi, cochetează cu murdărie şi grotescul iar “stelele” de azi n-ar fi vrednice să dezlege şireturile de la pantofii prostituatelor de acum un secol.  Atacarea emoţiilor primare a devenit o formulă sigură pentru adormirea sau chiar uciderea cugetului…  Un om care cugetă este conştient de sine şi nu poate fi manipulat.  Societatea “de consum” sau mai bine zis promotorii ei se bazează pe ignoranţa consumatorilor…  Ignoranţa celor mulţi este câştigul celor din vârful piramidei.  Lucifer şi-a dezlănţuit sub ochii noştri cele mai eficiente strategii în vederea anihilării cugetului deci a conştiinţei de sine, deci a căutării adevăratelor valori…  Lipsa de “răgaz” duce în toate ocaziile la înfrângere. 
“Opriţi-vă şi ştiţi că Eu sunt Dumnezeu”… Psalmul 46:10.  Îmi amintesc, mulţi ani înainte, când am privit o partidă de box dintre doi dintre cei mai talentaţi pugilişti din Balcani.  Partida părea foarte echilibrată, valorile tehnice ale celor doi finalişti au fost de înaltă clasă.  Meciul părea să se îndrepte înspre decizia arbitrilor şi nu înspre o victorie clară pe ring până când…  Eroul nostru a pus garda jos pentru o fracţiune de secundă, timp bine exploatat de adversar care cu iuţime a lovit faţa eroului nostru şi profitând de şoc a continuat cu o serie teribilă de lovituri culminând cu un “knock out” şi o victorie surprinzătoare a adversarului eroului nostru…  Diavolul aplică aceeaşi tactică.  Odată prinzându-te cu garda jos, loviturile lui se vor prăvăli ca o avalanşă peste tine.  De ce?  Adversarul sufletelor noastre ştie bine că o clipă de răgaz pentru noi înseamnă, cugetare, înseamnă evaluare a realităţii, înseamnă izbândă.  Da, credinţa ne este dată de sus şi prin ea duhul nostru revine la viaţă şi noi “credem” în Dumnezeu.  Cugetarea, este încă un pas înainte în relaţia noastră cu Dumnezeu.  Cugetul devine părtaş în acest proces şi noi nu numai că credem dar începem să ştim.  “Opriţi-vă şi să ştiţi că Eu sund Dumnezeu”. 
    Dumnezeu îţi spune să te opreşti, să-ţi iei răgaz şi să cugeţi…  Nu degeaba Isaac ieşea din cort, în liniştea serii…  El ieşea ca să cugete.  Şi cine ştie câte gânduri minunate se înfiripau în mintea lui când privea firmamentul cu miriadele-I de stele?  Cine ştie ce divine cugetări îI odihneau mintea când simţea pe pielea lui briza binecuvântată a serii?  Cugetarea revelează realitatea dar şi magnitudinea lui Dumnezeu:

    “În adevăr, însuşirile nevăzute ale Lui, puterea Lui veşnică şi dumnezeirea Lui se văd lămurit, de la facerea lumii, când te uiţi CU BĂGARE DE SEAMĂ la ele”…  (Rom. 1:20).

    Să nu înţelegeţi greşit!  Credinţa este cea care ne introduce la picioarele lui Dumnezeu, dar meditaţia şi cugetarea, atât în ceea ce priveşte Cuvântul cât şi ceea ce priveşte creaţia Lui, descoperă pentru sulfetele noastre însuşirile nevăzute ale lui Dumnezeu.  Iată ce minunat îndemn, ce înaltă chemare!
    Petru, omul care a păşit pe apă, printr-o credinţă oarbă, găseşte cu cale să spună:  “De aceea, încingeţi-vă coapsele minţii voastre, fiţi treji”  (1 Petru 1:13).
    Acelaşi Petru dă drept pilde denme de urmat pe proorocii care “au făcut din mântuirea aceasta ţiinta CERCETĂRILOR ŞI CĂUTĂRILOR STĂRUITOARE” şi ei “CERCETAU SĂ VADĂ”…  (vezi 1 Pet. 10, 11).  Tot Petru îndeamnă:  “Fiţi totdeauna gata să răspundeţi oricui vă cere socoteală de nădejdea care este în voi…” (1 Pet. 3:15).
    A cugeta, a medita în linişte, a te bucura de minunate clipe de răgaz cu coapsele minţii încinse în discernarea adevărului, a şti că Dumnezeu este Domnul, deschide un făgaş nou unui binecuvântat fluviu de odihnă…
    Iubite cititor, când a fost ultima oară când te-ai oprit din goana vieţii şi te-ai dus, ca şi Isaac în liniştea serii ca să cugeţi în taină?  Nu cumva în falsele clipe de răgaz te laşi pălmuit de industria plăcerilor acestei lumi?  Nu cumva, cu garda coborâtă, te-ai lăsat sub avalanşa nemiloasă a loviturilor veacului, îndobitocit de gunoaiele turnate peste tine de mass media lumii?
    Iată, Dumnezeu ţI-a pregătit canonade de lumini pe bolta limpede, ieşi, cugetă şi minunează-te.  Primăverile te aşteaptă pregătite de El, Prietenul sufletului tău, gătite în fluvii de culoare şi mugurii tumultă de bucuria noilor vieţi…  Nu auzi cum umilul izvor de la poala muntelui susură măreţia iubirii Lui?  Nu simţi în tumultul oceanului lacrima lui Dumnezeu?
    Da, Cugetarea este o chemare înaltă, este un îndemn izvorât din chiar inima lui Dumnezeu!  “Opriţi-vă şi să ştiţi că Eu sunt Dumnezeu”.  Lucifer şi şleahta lui ţi-au întins capcane la fiecare pas al umblării tale.  Lipsa de timp?  Da, asta este una din armele lui cele mai ucigătoare.  Nu crezi că este o vreme în zi când mintea ta va trebui încinsă cu adevărul despre existenţa ta, vis-à-vis cu existenţa lui Dumenzeu?  Iată, încă odată, gândul lui Dumnezeu în privinţa cugetării, gând împărtăşit cu omul după inima Lui care avea să pună Ţara Promisă şi laurii biruinţei la picioarele Lui:
    “Cartea aceasta a legii să nu se depărteze de gura ta;  CUGETĂ ASUPRA EI ZI ŞI NOAPTE, căutând să faci tot ce este scris în ea; căci atunci vei izbândi în toate lucrările tale şi atunci vei lucra cu înţelepciune”.

Dumnezeu este onorat prin efortul nostru de a gândi, observa şi a căuta cu mintea descifrarea minunatelor Lui taine…


Înalta Chemare a Cugetării

    Nebunia veacului acestuia, în ciuda aparenţei, este vizibilă omului duhovnicesc, omului care priveşte lucrurile create de Dumnezeu prin ochii Creatorului.  Însăşi “cuceririle” technologiei moderne mărturisesc despre starea de nebunie a veacului. Suntem prinşi ca într-un vârtej în ritmul infernal al căutării de siguranţă şi comfort exact în locurile din care siguranţa şi comfortul sunt cu grijă îndepărtate.  Strategia stăpânitorilor veacului acestuia, diabolică de la chiar rădăcinile ei, mobilizează tot ceea ce technologia şi “cugetul liber” pot genera, în vederea înrobirii şi îndobitocirii fiinţei umane, în vederea neutralizării forţelor lăuntrice, dăruite omului de către Creatorul său…  Într-o seară, îmi amintesc bine, fiecare moment am provocat minţile fraţilor mei, întrebându-I dacă în prezent există condiţii pentru ca un Mozart sau Hendel sau Bethoven, sau Goethe sau Shelley sau Shakespeare să existe…   Discuţia s-a încins şi bunul simţ creştin a biruit… Şi cât de mult, Biserica, se deosebeşte de tiparele veacului, cât de des spiritul uman atinge cerul prin bătăile aripilor cu care cugetul râvneşte înălţarea înspre aerul necontaminat al înţelepciunii?  “Âuo Vadis”?  Încotro, omule?  Strigă din pieptul crucii Dragostea şi Întelepciunea universului…  Încotro, omule?  Ar trebui să-şi strige omul venindu-şi în fire precum fiul risipitor…

Niciodată ca astăzi, omul n-a vorbit mai mult şi a spus atât de puţin, niciodată nu s-a scris mai mult şi s-a învăţat atât de puţin.  Niciodată, ca astăzi, nu s-a vorbit atât de mult despre libertate şi niciodată, ca astăzi, lanţuri mai grele n-au ţintuit cugetul uman…  Se scriu “tratate” şi apar “ştiinţe noi” şi mulitudinea problemelor nerezolvate creşte în loc să scadă…  Predominatele “gândirii” de azi încifrează o realitate care mai demult era sau mai bine zis cunoaşterea ei era la cheremul bunului simţ…  Ceea ce se scrie azi şi devine “bestseller” apelează la emoţiile primare şi nu la cuget, cea ce se compune azi, cochetează cu murdărie şi grotescul iar “stelele” de azi n-ar fi vrednice să dezlege şireturile de la pantofii prostituatelor de acum un secol.  Atacarea emoţiilor primare a devenit o formulă sigură pentru adormirea sau chiar uciderea cugetului…  Un om care cugetă este conştient de sine şi nu poate fi manipulat.  Societatea “de consum” sau mai bine zis promotorii ei se bazează pe ignoranţa consumatorilor…  Ignoranţa celor mulţi este câştigul celor din vârful piramidei.  Lucifer şi-a dezlănţuit sub ochii noştri cele mai eficiente strategii în vederea anihilării cugetului deci a conştiinţei de sine, deci a căutării adevăratelor valori…  Lipsa de “răgaz” duce în toate ocaziile la înfrângere. 

“Opriţi-vă şi ştiţi că Eu sunt Dumnezeu”… Psalmul 46:10.  Îmi amintesc, mulţi ani înainte, când am privit o partidă de box dintre doi dintre cei mai talentaţi pugilişti din Balcani.  Partida părea foarte echilibrată, valorile tehnice ale celor doi finalişti au fost de înaltă clasă.  Meciul părea să se îndrepte înspre decizia arbitrilor şi nu înspre o victorie clară pe ring până când…  Eroul nostru a pus garda jos pentru o fracţiune de secundă, timp bine exploatat de adversar care cu iuţime a lovit faţa eroului nostru şi profitând de şoc a continuat cu o serie teribilă de lovituri culminând cu un “knock out” şi o victorie surprinzătoare a adversarului eroului nostru…  Diavolul aplică aceeaşi tactică.  Odată prinzându-te cu garda jos, loviturile lui se vor prăvăli ca o avalanşă peste tine.  De ce?  Adversarul sufletelor noastre ştie bine că o clipă de răgaz pentru noi înseamnă, cugetare, înseamnă evaluare a realităţii, înseamnă izbândă.  Da, credinţa ne este dată de sus şi prin ea duhul nostru revine la viaţă şi noi “credem” în Dumnezeu.  Cugetarea, este încă un pas înainte în relaţia noastră cu Dumnezeu.  Cugetul devine părtaş în acest proces şi noi nu numai că credem dar începem să ştim.  “Opriţi-vă şi să ştiţi că Eu sund Dumnezeu”. 

Dumnezeu îţi spune să te opreşti, să-ţi iei răgaz şi să cugeţi…  Nu degeaba Isaac ieşea din cort, în liniştea serii…  El ieşea ca să cugete.  Şi cine ştie câte gânduri minunate se înfiripau în mintea lui când privea firmamentul cu miriadele-I de stele?  Cine ştie ce divine cugetări îI odihneau mintea când simţea pe pielea lui briza binecuvântată a serii?  Cugetarea revelează realitatea dar şi magnitudinea lui Dumnezeu:

“În adevăr, însuşirile nevăzute ale Lui, puterea Lui veşnică şi dumnezeirea Lui se văd lămurit, de la facerea lumii, când te uiţi CU BĂGARE DE SEAMĂ la ele”…  (Rom. 1:20).

Să nu înţelegeţi greşit!  Credinţa este cea care ne introduce la picioarele lui Dumnezeu, dar meditaţia şi cugetarea, atât în ceea ce priveşte Cuvântul cât şi ceea ce priveşte creaţia Lui, descoperă pentru sulfetele noastre însuşirile nevăzute ale lui Dumnezeu.  Iată ce minunat îndemn, ce înaltă chemare!

Petru, omul care a păşit pe apă, printr-o credinţă oarbă, găseşte cu cale să spună:  “De aceea, încingeţi-vă coapsele minţii voastre, fiţi treji”  (1 Petru 1:13).

Acelaşi Petru dă drept pilde denme de urmat pe proorocii care “au făcut din mântuirea aceasta ţiinta CERCETĂRILOR ŞI CĂUTĂRILOR STĂRUITOARE” şi ei “CERCETAU SĂ VADĂ”…  (vezi 1 Pet. 10, 11).  Tot Petru îndeamnă:  “Fiţi totdeauna gata să răspundeţi oricui vă cere socoteală de nădejdea care este în voi…” (1 Pet. 3:15).

A cugeta, a medita în linişte, a te bucura de minunate clipe de răgaz cu coapsele minţii încinse în discernarea adevărului, a şti că Dumnezeu este Domnul, deschide un făgaş nou unui binecuvântat fluviu de odihnă…

 
Iubite cititor, când a fost ultima oară când te-ai oprit din goana vieţii şi te-ai dus, ca şi Isaac în liniştea serii ca să cugeţi în taină?  Nu cumva în falsele clipe de răgaz te laşi pălmuit de industria plăcerilor acestei lumi?  Nu cumva, cu garda coborâtă, te-ai lăsat sub avalanşa nemiloasă a loviturilor veacului, îndobitocit de gunoaiele turnate peste tine de mass media lumii?

Iată, Dumnezeu ţI-a pregătit canonade de lumini pe bolta limpede, ieşi, cugetă şi minunează-te.  Primăverile te aşteaptă pregătite de El, Prietenul sufletului tău, gătite în fluvii de culoare şi mugurii tumultă de bucuria noilor vieţi…  Nu auzi cum umilul izvor de la poala muntelui susură măreţia iubirii Lui?  Nu simţi în tumultul oceanului lacrima lui Dumnezeu?

Da, Cugetarea este o chemare înaltă, este un îndemn izvorât din chiar inima lui Dumnezeu!  “Opriţi-vă şi să ştiţi că Eu sunt Dumnezeu”.  Lucifer şi şleahta lui ţi-au întins capcane la fiecare pas al umblării tale.  Lipsa de timp?  Da, asta este una din armele lui cele mai ucigătoare.  Nu crezi că este o vreme în zi când mintea ta va trebui încinsă cu adevărul despre existenţa ta, vis-à-vis cu existenţa lui Dumenzeu?  Iată, încă odată, gândul lui Dumnezeu în privinţa cugetării, gând împărtăşit cu omul după inima Lui care avea să pună {ara Promisă şi laurii biruinţei la picioarele Lui:

"Cartea aceasta a legii să nu se depărteze de gura ta;  CUGETĂ ASUPRA EI ZI ŞI NOAPTE, căutând să faci tot ce este scris în ea; căci atunci vei izbândi în toate lucrările tale şi atunci vei lucra cu înţelepciune”.

Dumnezeu este onorat prin efortul nostru de a gândi, observa şi a căuta cu mintea descifrarea minunatelor Lui taine…

ACUM

de Slavomir ALMĂJAN  
  

      Deschidem uşi,una câte una, apoi alergăm în altă parte, deschidem alte uşi şi, după ce aruncăm o privire scurtă înlăuntru, alergăm mai departe şi deschidem alte uşi... Suntem, parcă, într-un travaliu de o intensitate inimaginabilă încercând să cuprindem cât mai mult între două felii de timp, încercând cu disperare să nu rostim aceleaşi cuvinte despre lucrurile care serepată zi de zi într-o monotonie implacabilă. Câte uşi am deschis şi câte priviri am risipit înspre acelaşi lăuntru?
      Fugim cu o pasiune vinovată de lucrurile care se repetă, spoind stereotipul repetării aceloraşi greşeli prin inventarea de noi cuvinte a căror colţurozitate am rotunjit-o prin autoînşelare. Îmbrăcaţi cu o falsă pace ne facem, zi de zi, cu fiecare uşă pe care o deschidem, victime ori înfrânţi ai aceluiaşi război.
Faţă în faţă cu timpul ori faţă în faţă cu lăuntrul neputinţei, trecem atât de uşor albiile clipelor , uitând să stăruim la împlinirea noastră prin trăirea lor cu tot adâncul nostru. 
                      “Învaţă-ne să ne numărăm bine zilele ca să căpătăm o inimă inţeleaptă.”

      Da, timpul este ca apa, nu va sta mult în căuşul palmelor ci se va scurge printre degete dacă nu-l sorbim în grabă. Este atât de dureros să şti cât de lichid este timpul. Uneori îl văd vărsându-se ca un torent, ca o apă repede de munte. Există întotdeauna stropul care vine şi stropul care a trecut. Prezentul pare doar o linie iluzorie pe care mintea noastră o desenează de-a curmezişul aceastei ireversibile curgeri. Există totuşi şansa umplerii acestei linii iluzorii cu substanţa umblării, cu substanţa acţiunii...
      Cândva, vorbeam cuiva despre prezent, despre ceea ce poate da semnificaţie acestui cuvânt. Vorbeam despre timpul prezent dar am realizat că acesta nu este nimic altceva decât o însumare de momente care aparţin unui trecut cumva mai apropiat... Apoi o altă întrebare m-a izbit: “Apropiat de ce?” Care este reperul fix al timpului în funcţie de care putem defini trecutul sau viitorul? Există un astfel de reper? Dacă da, atunci acest reper se numeşte ACUM... Nu-i aşa că această afirmaţie pare cam abruptă, luată aşa ca din aer?...

      Poate că, ar trebui să-mi scuz sau să-mi explic aventura pe care am început-o şi pe care voi încerca s-o expun în articolul de faţă. Întotdeauna m-a intrigat ideea timpului şi a curgerii ireversibile ale... Hm, iar mă înfăţişez cu o întrebare...A cui curgere? A timpului sau a noastră? Deci, intrigat de şansele noastre mai mult decât minime pe care le avem, faţă în faţă cu timpul, mi-am pus inima să încerc să înţeleg rostul travaliului nostru. Nu-i aşa că totul pare o adâncă deşertăciune şi goană după vânt? Fiecare clipă, fiecare clipeală de ochi, fiecare bătaie de inimă este transferată, înainte de fi conştienţi de asta, la trecut, la acel munte al lucrurilor care nu mai pot fi schimbate şi care pare să apese asupra noastră din ce în ce mai greu... Limitele noastre, atunci când stăm faţă în faţă cu timpul, se extind până la absurd atunci când visele noastre încearcă să ne ducă departe, în spaţiu, într-un alt spaţiu în care există măcar o idee de adevăr absolut, de justiţie adevărată. Timpul atârnă ca un lanţ greu de picioarele noasre, de visele noastre... Din strătimpuri omul s-a angajat într-o luptă aprigă, faţă în faţă cu timpul, sleindu-se în freamătul acestuia. Mereu o altă armă s-a adăugat celei vechi, mereu o altă iluzie a victoriei, mereu o nouă realizare a stării de neputinţă. Dacă o soluţie materială ar fi cu putinţă, atunci omul ar fi izbândit. În era supercomunicaţiilor şi a vitezelor supersonice, noi am fi fluturat de multă vreme steagul biruinţei. În ciuda superproductivităţii şi a supercomfortului, a uşurinţei şi repeziciunii cu care procurăm astăzi lucrurile, realizăm cu şi mai multă claritate dimensiunile neputinţei noastre.
     Ritmul trăirii noastre a devenit aproape insuportabil. Cu cât alergăm mai repede în lupta cu timpul, cu atât mai greu apasă povara lui. Este ca şi cum ai încerca să scapi de propria-ţi umbră fugind de ea. Departe de Dumnezeu sau de pacea cu Dumnezeu nu există biruinţă. Există uneori iluzia acesteia. Departe de Dumnezeu există setea absurdă de victorie asupra timpului. În conceptul lui Dumnezeu timpul este un bun dat spre folosinţă, un bun care nu ne aparţine şi noi vom fi răspunzători de felul în care l-am folosit. Scriptura nu lasă nici un dubiu în privinţa aceasta...
                 “purtaţi-vă cu frică în timpul pribegiei voastre” (1Petru 1:17)
                 “vegheaţi dar în tot timpul şi rugaţi-vă..” (Luca 21:36)
                 “de acum vremea s-a scurtat” (1Cor 7:29)
                 “răscumpăraţi vremea căci zilele sunt rele” (Col 4:5)

     Domnul S-a dovedit a fi interesat într-o părtăşie adevărată şi intimă cu omul muritor. El a răsplătit întotdeauna clipele de părtăşie cu promisiunea unei vieţi dincolo de barierele timpului. Numele Lui este YHVH, El nu depinde de timp. În prezenţa Lui şi numai atunci vom înţelege pe deplin ce înseamnă libertatea. Libertatea de trupul acesta de moarte, libertatea de timp. Când se adresează despre Sine El spune “Eu sunt!”
     Ce este prezentul? Da , fără îndoiala clipa care ne conectează cu El este pezentul. În relaţie cu El, noi nu putem trăi pe seama unor experienţe petrecute cândva. Relaţia cu El este valabilă numai dacă se petrece acum. Noi nu putem pune la murat rugile noastre lungi pentru ca să putem trăi din inerţia lor o vreme. Noi nu putem aştepta întâlnirea cu El bazându-ne pe faptele bune pe care le-am făcut cândva. În vremea venirii Lui ,El trebuie să ne găsească ocupaţi. Noi suntem ispravnicii timpului dăruit de El şi nici măcar nu putem da timpul în grija zarafilor ca să-i sporească rodnicia. Timpul este un element al intimităţii noastre cu El. Nu v-aţi întrebat niciodată de ce timpul ni se dă clipă cu clipă şi nu la pachet? Depindem de El pentru fiecare clipă şi implicit pentru fiecare suflare.

Nr. 203/Decembrie 07